De același autor
Un principiu economic cunoscut din timpuri neatinse de gripa aviara pretinde ca nu este recomandabil sa-ti pui toate ouale intr-un singur cos. Nu de alta, dar la un ghinion s-ar putea sparge toate. Investitorii cunosc lectia si nu-si plaseaza niciodata intregul capital intr-un singur pachet de actiuni. Dupa santajul cu gazul aplicat Ucrainei, Germania se regaseste insa intr-o ingrijoratoare dependenta energetica de Moscova. Nu e orice fel de dependenta, intrucat Germania nu e orice fel de tara. Ci principala economie europeana. Si, totodata, primul stat pe lista celor mai mari exportatori din lume..jpg)
Ca energia se transforma lesne in arma si mijloc de santaj se stie din 1973, cand, dupa Razboiul de Yom Kippur, boicotul petrolier arab menit sa izoleze si sa distruga statul evreu a procopsit Occidentul cu o profunda si indelungata recesiune.
“Kein Blut fuer Oel”, s-a scandat in repetate randuri in Germania, in semn de protest fata de interventiile din Irak din 1991 si 2003. Dar specialistii realizeaza ca riscul de a ne varsa pe viitor sangele pentru materii prime a crescut in ultima vreme exponential. In ce priveste foamea de gaz metan rusesc a Germaniei, ea are o explicatie scurta si o istorie lunga si incomplet elucidata. Eventualitatea unui nou santaj arab, pericolul planand asupra reactoarelor nucleare, lipsa de rentabilitate a extractiei carbunelui si dezavantajele ecologice ale altor energii fosile a determinat fosta coalitie guvernamentala social-ecologista de la Berlin sa treaca la renuntarea treptata la energia atomica, la promovarea masiva a resurselor curate, precum energia solara si eoliana - insuficiente insa pentru a acoperi mai mult decat un procentaj infim din necesarul energetic al Germaniei - si sa procedeze la amplificarea aprovizionarii cu gaze. Evident, din Rusia. De ce din Rusia si nu de aiurea? Pentru ca Rusia detine partea leului din resursele mondiale de gaze. Pentru ca Moscova le controleaza si pe cele din Asia Centrala. Si pentru ca elita politica germana a pariat, irational, pe dezvoltarea democratica a Federatiei Ruse. Care, sub fostul kaghebist Putin, a carmit-o insa intr-o cu totul alta directie.
Germania profunda are si ea, fireste, obsesiile ei. Una dintre ele se numeste Rusia. Se crede indeobste ca ele ar fi de data recenta, determinate bunaoara de fascinatia, si ea partial irationala, exercitata de “Gorbi”, care a dat lumina verde demolarii Zidului si regimului comunist est-german. Nimic mai fals. De la Petru cel Mare si Ekaterina incoace si pana la Hitler, Rusia a reprezentat o zona de interes major pentru germani. Lui Bismarck, arhitectul unor savante aliante imperiale in trei, cu Viena si Moscova (menite sa impiedice Franta sa-si ia revansa pentru infrangerea de la 1870), Rusia i-a provocat multiple insomnii. Doar obtuzitatea politica a lui Wilhelm al II-lea a distrus, dupa plecarea de la putere a lui Bismarck, fina retea de amicitii, acorduri si pacte de neagresiune construita cu migala de “cancelarul de fier”. Catre finele primului razboi mondial, Rusia fusese sovietizata de un Lenin care, fara ajutor german, n-ar fi ajuns niciodata sa faca revolutia din octombrie de la fata locului. Cu aceasta Rusie proaspat bolsevizata avea sa incheie invinsa Germanie, in 1922, Tratatul de la Rappallo. Acordul ruso-german avea sa socheze profund Occidentul democratic - si pe francezi in mod special: cele doua puteri distruse si umilite se aliau spre a iesi din marasm si izolare. Restul secolului XX s-a vazut mutilat si scos din analele civilizatiei de antisemitismul lui Hitler, de Holocaust si rasismul national-socialist, de poftele expansionist-totalitare ale nazismului, dar si de crimele in masa comise in Uniunea Sovietica, de inexplicabila asasinare prin infometare a prizonierilor de razboi rusi, de infrangerea totala in razboiul “total” cerut de Goebbels, precum si de crimele si violurile comise de soldati ai Armatei Rosii in teritoriile germane ocupate, care aveau sa inaugureze comunizarea teritoriului dintre Oder si Neisse. Toate aceste tragedii n-aveau cum sa nu lase urme indelebile in istoria raporturilor mutuale si sa nu sporeasca obsesiile mutuale. Cu atat mai mult, cu cat, dupa al doilea razboi mondial, Germania n-avea sa se mai bucure, timp de o jumatate de veac, de o independenta reala. Relatiile dintre Moscova si Germania Apuseana - ancorata pentru prima data ferm in NATO si sistemul de aliante occidental de crestin-democratul Konrad Adenauer - au redevenit speciale din anii ‘50, cand primul cancelar postbelic avea sa negocieze repatrierea prizonierilor de razboi germani. Anterior, Stalin incercase printr-o abila stratagema sa obtina neutralizarea Republicii Federale, propunandu-i reunificarea cu Germania comunista, in schimbul denuntarii aliantei cu puterile occidentale. Adenauer a respins momeala. Dar constrangerile multiple, reducand masiv spatiul de manevra al cancelarilor germani, s-au perpetuat, relatiile dintre Bonn si Moscova dobandind valente noi, gratie Ostpolitik - a destinderii Est-Vest articulate si puse in aplicare de Willy Brandt. Rusia a continuat la randul ei sa mizeze - inclusiv si mai ales dupa reunificarea celor doua state germane postbelice - pe transformarea Germaniei intr-un soi de cal troian de daruit Occidentului intru erodarea pilonilor sai transatlantici. Legaturile mutuale, nelipsite de un amestec de simpatie, de vechea prejudecata politica germana potrivit careia intre Berlin si Moscova se intinde o zona ce poate fi ignorata, de aprehensiune, de constiinta persistentei umbrelor trecutului si de multiple interese economice si politice trimitand la o necesara cooperare, s-au concretizat, in deceniul trecut, intr-o serie de stranse prietenii masculine, de genul Kohl-Eltin si Putin-Schroeder. Schroeder, primul cancelar german postbelic cu adevarat independent, a indraznit initial sa sfideze Moscova in criza iugoslava si nu s-a sfiit sa cautioneze si sa participe cu trupe la interventia din Kosovo. Ulterior, acelasi lider de stanga avea sa sara insa calul, preferand sa se lege la ochi si sa-si astupe urechile ori de cate ori comunitatea internationala s-a scandalizat din pricina demersurilor tot mai putin compatibile cu democratia si principiile statului de drept adoptate de Kremlin pe plan intern, in Cecenia ori fata de fostii sai sateliti. O tacere deasa a lui Gerhard Schroeder, de pilda in cazul Hodorkovsky, fata de crimele comise in Caucaz ori cu privire la ingerintele Rusiei pentru inabusirea “revolutiei portocalii” din Ucraina - pe care doar intr-un tarziu s-a vazut nevoit s-o abandoneze -, a alternat cu periodicele sale laude ditirambice la adresa prezumtivului palmares, curat chipurile precum lacrima, al “campionului intr-ale democratiei”, Vladimir Putin. Evident, buna parte din aceasta mascarada a constituit expresia puternicelor interese ale unui amplu grup de investitori germani, reprezentati preferential de catre Schroeder si tratati la fel de preferential de catre Moscova. Dar componenta economica, explicand si caciulelile socante ale lui Schroeder fata de comunista, in relatiile cu care cancelarul l-a depasit in plieri (jenante inclusiv pentru partenerii sai de stanga din coalitie) chiar si pe Jacques Chirac, nu pare sa acopere intreaga realitate. De vreme ce l-au lasat rece, ani la rand, repetatele avertismente ale expertilor si colegilor politici, ingrijorati de glisarea bunelor relatii cu Rusia intr-o dependenta tot mai pronuntata fata de Kremlin, iar mandatul sau s-a incheiat prin preluarea, alaturi de un fost politist politic comunist din RDG, a conducerii extensiei Gazprom, care construieste gazoductul submarin ruso-german din Baltica, e usor de imaginat un Schroeder crapulos, care a amanetat Moscovei viitorul energetic al Germaniei si al UE, spre a se capatui. La fel de posibil e insa ca Schroeder, ingretosat de administratia americana, convins de Chirac sa creada in eroarea potrivit careia UE se poate construi fara America sau chiar impotriva ei, tatal unui copil adoptat din Rusia sa fi devenit victima vechii obsesii rusesti, care i-a subjugat si pe atatia altii dintre predecesorii sai. Nu e exclus, in fine, ca psihicul lui Schroeder sa se fi molipsit de o “tulpina virala” inrudita cu sindromul Stockholm, care-l determina pe ostatic sa se indragosteasca de cei care-l rapesc si sa transfere asupra tortionarilor o dragoste de nimic justificata. Nu-i ramane succesoarei sale din cancelariatul berlinez decat sa incerce sa-i rectifice greselile, sa diversifice rapid sursele importului de gaze, sa continue sa promoveze resursele alternative, sa revoce renuntarea la energia nucleara, cata vreme nu se descopera solutii mai bune, sa impace Berlinul cu Washingtonul si sa acorde atentia cuvenita statelor situate intre Rusia si Germania.
(Titlul apartine redactiei)
