Mere ale discordiei, metafore, simboluri

Ruxandra Cesereanu 02.11.2005

De același autor

Nu stiu cum procedeaza alte filiale ale Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, dar la Cluj a început strangerea semnaturilor pentru “Procesul comunismului”. Eu însami, în calitate de dascal avand un curs despre Gulagul romanesc, am fost contactata în acest sens, drept care le-am solicitat studentilor mei semnaturi (acelora dintre ei care erau interesati de subiect si care si-au manifestat dorinta de a se implica); dar trebuie sa marturisesc ca am receptionat oarecare temeri din partea lor, din pricina ambiguitatii formularii în cazul condamnarii comunismului. Intrucat aproape toti m-au întrebat ce înseamna exact, rational, logic, un “Proces al comunismului”: inculparea unor indivizi care au fost membri ai aparatului de represiune în Romania comunista? Un proces la tribunal, ca la carte, la adresa ideologiei comuniste (cam romantic ori chiar patetic, au comentat studentii mei)? Este vorba despre un gest simbolic de condamnare a comunismului, întru purificarea morala a romanilor si regasirea unui ethos al acestora? Este doar o metafora obsedanta sau pur si simplu o obsesie a fostilor detinuti politic? Raspunsul care i-a convins a fost acela ca, datorita obtinerii semnaturilor respective, actualul presedinte al tarii, Traian Basescu, va fi obligat moral sa numeasca o Comisie nationala si stiintifica de investigatie asupra perioadei comuniste, asupra violentelor si ororilor faptuite în mod programatic, în numele extremei stangi. Acesta a fost singurul argument care i-a lamurit pe studentii mei; unii dintre ei au ironizat formula (nu foarte inspirata) de “Proces al comunismului”, care le suna tot a limba de lemn, chiar daca antitotalitara. Nu este nevoie de metafore, ci de lucruri exacte, ca sa înteleaga toata lumea despre ce este vorba, cam asa suna reprosul lor. Daca noi nu întelegem, atunci cum sa priceapa oamenii simpli? Daca manualele scolare ar reflecta adecvat si amplu perioada comunista (cu toate viciile ei), nu ar mai fi nevoie de atata agitatie pentru a condamna un ism care si-a dovedit din plin brutalitatea si impostura - acesta a fost un alt comentariu al studentilor mei. Oare un “Proces al comunismului” nu este doar o chestiune retorica? - m-au întrebat unii dintre ei. Cum spuneam deja, studentii au fost convinsi doar de ideea de comisie alcatuita din istorici si politologi care sa întocmeasca un raport stiintific asupra perioadei comuniste (fara falsificari, eufemisme, parti-pris-uri). Majoritatea dintre ei au vizitat deja de mai multe ori Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, în excursiile documentare pe care le-am facut de-a lungul ultimilor ani.
Ion Iliescu nu a condamnat comunismul, întrucat a continuat sa îl reprezinte ilustrativ în asa-numitul proaspat postcomunism romanesc. Emil Constantinescu a avut o pozitie neutra ori mai degraba pasiva: condamnarea comunismului nu a fost o prioritate pentru el. Aceasta nu este nici pentru Traian Basescu. Actualul presedinte nu este însa indiferent la chestiunea cu pricina, ci manifesta chiar un fel de iritare. Desigur, are alte treburi mai importante de lamurit, dar o minima implicare în sanctionarea comunismului, moral vorbind, de la nivelul celei mai înalte functii în stat nu i-ar prisosi ca imagine, ci l-ar propulsa, cred, si mai tare. Fie presedintele Basescu nu stie acest lucru, fie nu mizeaza pe un castig de imagine în cazul în care ar sanctiona, chiar si numai simbolic sau metaforic, comunismul. Lacrimile sale în legatura cu Holocaustul dovedesc, însa, fie ca presedintele Basescu nu este insensibil la suferinta si oroare (si la memorie, implicit), fie ca stie sa fie un actor aplicat doar în cadrul a ceea ce considera ca ar putea sa-i avantajeze imaginea în strainatate. Or, condamnarea comunismului romanesc ar fi strict o chestiune nationala, nu una internationala: castigul ar fi minim la nivel mediatic international, si atunci de ce sa se implice domnul Basescu într-o chestiune care nu i-ar asigura un succes garantat mondial, suta la suta? Regret ignoranta sa si lipsa de apetit etic, întrucat am considerat ca Traian Basescu va fi un presedinte mai potrivit pentru Romania decat predecesorii sai. Ceea ce nu întrezareste nicicum presedintele Basescu este tocmai ideea de revolutie interioara care ar fi trebuit sa fie initiata dupa prabusirea regimului Ceausescu si a comunismului în Romania. Aceasta revolutie interioara (cu scopul purificarii morale a romanilor) a fost initiata prin Proclamatia de la Timisoara, în martie 1990, si continuata pasional de fenomenul “Piata Universitatii, 1990”. Intelectuali de elita au vorbit atunci despre revolutia interioara care sa dubleze revolutia (exterioara) din decembrie 1989, tocmai în scopul regasirii memoriei bune a romanilor. Era nevoie de o purificare la nivelul întregii natii. Lucrurile acestea au fost, însa, fie uitate din comoditate, lasitate, impostura, fie refulate. Anemicul regim Constantinescu nu a rezolvat chestiunea, ci a lasat-o la voia întamplarii, în deriva. Institutia CNSAS nu a rezolvat, la randu-i, problema (si nici nu avea cum sa o solutioneze în totalitate). Impetuosul Traian Basescu, atat de vivace în competitia la prezidentiale, promitea o schimbare etica. Iata, însa, ca aceasta nu s-a produs deocamdata si nu stiu ce sanse reale are sa se produca. Este vorba, repet, de pozitia presedintelui tarii, adica a celui mai important om în stat. Nu de pozitia Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania sau a Academiei Civice sau a altor organizatii care solicita de mai bine de un deceniu o condamnare oficiala (prezidentiala, guvernamentala, parlamentara mai exact) a comunismului. Intrarea în Europa, pentru Romania, ar trebui sa însemne si o condamnare oficiala a comunismului, macar pentru faptul ca acest gest oficial a fost facut în fostele tari comuniste care astazi fac parte din Comunitatea Europeana. Probabil ca presedintele Basescu ignora acest lucru sau i se pare a fi neimportant în economia gesturilor sale de presedinte al Romaniei.
Domnul Basescu ar mai trebui sa aiba în vedere si altceva: cu cat ezita sau refuza sa condamne comunismul, cu atat fosti membri ai aparatului de represiune din Romania comunista ies la iveala, în mass-media si nu numai, cu o insolenta sfidatoare, simtindu-se protejati de absenta unei reactii etice la nivel de institutie oficiala, astazi, în Romania. Dau aici doar cazul generalului Plesita, dar mai sunt destule altele. La fel s-a întamplat cu Alexandru Draghici si cu Alexandru Nicolski, doi capi ai represiunii de tip comunist, care, menajati în timpul primului regim Iliescu, au reusit sa se sustraga justitiei.
Si aici se iveste o alta chestiune: este posibila iertarea calailor? Nu stiu ce ar putea raspunde exact societatea civila de astazi din Romania (desi s-au dat destule raspunsuri în acest sens) sau studentii mei sau chiar presedintele Basescu. Referindu-se la calaii din regimurile totalitare, Hannah Arendt afirma, în Originile totalitarismului: “Exista crime pe care oamenii nu le pot pedepsi si nici ierta. Cand imposibilul a fost facut posibil, el a devenit raul absolut, nepedepsibil tot pe atat pe cat de neiertat”. Fostii detinuti politic din Romania comunista considera ca este posibila iertarea, însa doar daca vinovatul se caieste; dar nu este posibila uitarea. Horia-Roman Patapievici este chiar mai radical într-unul din textele sale unde analizeaza acelasi lucru: “Victima nu are dreptul de a practica angelismul fata de calau”. Cred, însa, ca pozitia cea mai adecvat formulata poate fi gasita într-un text semnat de Ion D. Sarbu, fost detinut politic si autorul capodoperei Adio, Europa!: “Cred în iertarea pacatosului. Cu conditia sa se caiasca. Nu cer taierea capetelor celor care au încalcat norma de drept si norma morala, dar pretind sa fie afisata pe ziduri crima lor si urlata la toate megafoanele. Ca sa nu se mai repete”. Sau Monica Lovinescu, într-un episod al serialului Memorialul Durerii: “Sunt pentru iertare, dar ca sa iertam trebuie sa stim pe cine iertam”. Intrucat tocmai necainta calailor este unul dintre motivele pentru care condamnarea comunismului devine o chestiune de etica la nivel national. Presedintele Traian Basescu ar trebui sa iasa din iritarea sau, poate, din ataraxia sa si sa se implice în sanctionarea oficiala a comunismului. Dar, fireste, acest lucru depinde numai si numai de constiinta sa. Un început potrivit ar fi sa viziteze Memorialul Victimelor Comunismului, de la Sighet, singurul muzeu de acest tip care exista, actualmente, în Romania si care concentreaza întreg Gulagul romanesc, pe etape ale represiunii si zone, sintetizand suferinta romanilor (dar si rezistenta lor, atunci cand a existat) în timpul regimului comunist.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22