De același autor
Discutia prilejuita de moartea calugaritei Irina Cornici trebuie purtata insa nu la nivelul imaginii de sine a romanilor si Romaniei (intrucat ar fi exagerat), cat la nivelul a ceea ce este astazi vocationalitatea, daca se mai poate vorbi despre asa ceva, daca termenul mai este adecvat.
Mai este, deci, vocatia monahala (ori chiar preoteasca) o realitate, astazi? Cazurile descalificante din ultimul timp, intr-o scanare destul de in profunzime, totusi, a peisajului religios romanesc, inclina sa spuna ca nu: presa scoate la iveala (chiar daca exagereaza ori malformeaza, uneori) ipostaze preotesti vicioase, fanatisme, anacronisme, micro-dictaturi discretionare, scandaluri legate de homosexualitate etc. Atat uman, cat si etic, toate acestea sunt sanctionabile; dar ele sunt sanctionabile mai ales la nivel teologic; si aici intervine discutia despre vocationalitate, in zilele noastre. Este evident ca nu se mai poate vorbi in termeni tari, in sens absolut, despre vocationalitate, conceptul si termenul fiind relativizat. Dar se poate vorbi despre oportunitate si contextualitate. Tinerii care aleg sa devina preoti sau opteaza pentru monahie vor fi facand acest lucru pentru ca simt o chemare si o misie speciala (procentul acestor nativi, ca sa-i numesc astfel, poate ca este de 50 la suta, concluzionez eu intr-o viziune optimista); dar tot pe atat, mare parte dintre ei opteaza pentru preotie si monahism din oportunitate si intrucat contextul le permite asa ceva. Poate ca se poate vorbi inclusiv de o forma de mercenariat in optiunea lor. Multe manastiri de maici, de pilda, sunt populate cu fete tinere, sarace, orfane, pentru care manastirea a fost singura posibilitate sa aiba un acoperis deasupra capului si o hrana minima. In anumite cazuri, vointa joaca un rol esential: preotia (mai putin decat monahismul) este astazi, in Romania, si o chestiune de imagine si putere, avand in vedere ca poporul roman, chestionat adesea in sondaje, isi declara cu obstinatie si majoritar increderea in Biserica (BOR), mai exact in Biserica Nationala, cum este numita Biserica Ortodoxa. De aceea se poate spune mai degraba ca sirul unor imprejurari si oportunitati ori contexte face ca multi tineri sa opteze pentru preotie si monahism, nefiind vorba la mijloc de vocatia lor, ci de vointa lor sau de calauzirea lor de catre rude, situatie financiara, economica, sociala etc. Mizeria, nu in ultimul rand, poate impinge la astfel de optiuni (mai ales in cazul monahismului). Apoi, oportunismul, mercenariatul etc.
De 15 ani incoace, de la caderea comunismului, au existat dezamagiri prilejuite nu doar de maruntii slujbasi ai credintei, ci si de ierarhii lor. Patriarhul Romaniei a fost contestat vehement imediat dupa prabusirea regimului Ceausescu, drept care s-a si retras o vreme, dar apoi a revenit fara sfiala in fruntea Bisericii Ortodoxe, fiind creditat de subordonatii sai. Nu a fost prezentata nici o scuza legata de prestatia lamentabila a patriarhului in vremea regimului Ceausescu (mai ales in ultima parte a respectivului regim), cand bisericile erau demolate cu asupra de masura fara ca ierarhii sa se opuna si sa protesteze. Colaborarea lor cu regimul Ceausescu a discreditat moral Biserica Ortodoxa; dar aceasta stare de fapt este uitata astazi. Tot imediat dupa prabusirea comunismului, un foarte cult, de altfel, si rafinat mitropolit, a declarat ca nu a avut vocatia martiriului astfel incat sa se opuna regimului comunist. Afirmatia sa incendiara a provocat stupefactie si repulsie. Reamintesc, apoi, prestatia ridicola si grotesca a preotului Simion Tatu, in timpul primului regim Iliescu, in cadrul Parlamentului Romaniei: tocmai datorita caraghioslacului sau redundant, acesta a fost unul din caii de bataie ai revistei Academia Catavencu. Acestea sunt doar cateva pilde prin care se poate spune ca Biserica Ortodoxa s-a descalificat si la nivel ierarhic: nu in zadar, Mircea Dinescu, pamfleta hatru, in revista sus amintita, “ingerii sleiti ai Patriarhiei” si “varieteurile popesti”.
Istoria calugaritei Irina Cornici si martiriul ei provocat de un monah si alte patru maicute socheaza si pentru ca problematizeaza chestiunea credintei; desigur, in mod previzibil, preotii au tinut sa se delimiteze de statutul monahal al lui Daniel Corogeanu, ba chiar au facut o diferenta structurala intre calitatea de preot si aceea de monah. Dar aceste distinctii nu au inlaturat norul de indoieli ori indignarea produse de ceea ce s-a intamplat la schitul din Tanacu. Fireste, insa, ca nu ortodoxia trebuie sa plateasca pentru cazurile reprobabile puse pe tapet in ultimul timp. Dar reiese cat se poate de clar din ceea ce s-a intamplat in cazul calugaritei Irina Cornici si al preotului Daniel Corogeanu ca nu prin vocatie au ajuns cei doi la monahism. Mai exact, ca nici unul din ei nu avea chemare spre asa ceva: in primul caz, intrucat Irina Cornici era bolnava psihic, iar in cel de-al doilea caz intrucat nu fanatismul discretionar (proiectat fantasmatic in abilitati presupuse a fi exorcizatoare) este cel care cladeste statura si structura unui calugar. Ci cu totul altceva. Desigur, Irina Cornici, fiind victima acestui martiriu repugnant la inceput de secol XXI, nu are nici o culpa legata de absenta vocatiei sale pentru monahism. Dar ierarhii care l-au creditat pe Daniel Corogeanu si i-au ingaduit sa oficieze ca monah se afla in culpa. Si in culpa morala, si in culpa metafizica: intrucat presupusul slujbas al lui Dumnezeu s-a dovedit a fi un tortionar (oricat ar parea de greu acest cuvant, el reflecta exact ceea ce s-a intamplat) si un psihopat. Si mai incredibila este inocenta pe care o afiseaza Daniel Corogeanu: fanatismul sau este cu atat mai periculos cu cat are capacitatea de a hipnotiza masele (si maicutele din manastire) asemenea unui mic si intarziat Rasputin à la roumaine.
