Cine e responsabil pentru viciile noastre și excesele statului

Interdicțiile nu ne deranjează prea mult. Nu le comentăm, nu protestăm, ne adaptăm. Am păstrat din perioada comunistă excesul de con­formitate, această formă aproape bol­nă­vi­cioasă de acceptare a in­ter­ven­ției statului în viața noas­tră personală, și am reprodus modelul supunerii în ultimii 25 de ani de după dictatură. Ne place statul discreționar și liderul de mână forte. Nici nu avem nevoie de prea multă pro­pagandă și persuasiune pen­tru a merge pe drumul tra­sat. Mai mult de jumătate din­tre noi sunt nostalgici du­pă statul comunist, care ne muta de la țară la oraș, ne dădea case, locuri de muncă și ne spunea câți copii să facem.

Chiar și ceilalți, care n-au fost niciodată nos­talgici, par din ce în ce mai resemnați și gă­sesc o legitimitate transpolitică în legile Big Bro­ther, în lărgirea puterii serviciilor secrete sau în alte suprareglementări și nu se tem că, la un moment dat, am putea fi luați ostatici. Legile Big Brother sunt la un capăt și Legea an­tifumat la celălalt, iar între ele statul își ex­tinde puterea, fiindcă securitatea, de toate fe­lurile, s-a substituit libertății, aproape fără să observăm. Nu doar aici, în România, ci și în restul lumii civilizate, ca­re cedează în fața fricii: frica de străini, frica de Islam, fri­ca de necunoscut, frica de te­roriști, frica de boală, frica de bătrânețe.

În democrațiile cu vechime există însă un exercițiu al opo­ziției, o balanță care, la un moment dat, pune piedică dorinței statului de a deveni atotputernic și de a-și transforma locuitorii în ostatici. În Estul Europei și mai ales în Balcani, această balanță e mai mereu înclinată doar de către cei aflați la putere, fi­ind­că reflexele democratice sunt nedezvoltate și nu suntem obișnuiți să ne apărăm drep­tu­rile. Ungaria e exemplul cel mai la îndemână despre cum o democrație tânără se poate transforma într-una „iliberală“, după cum își de­finește premierul Viktor Orbán regimul au­to­ritar, care a sugrumat libertatea presei, a pus în corzi justiția, a subordonat Banca Na­țio­nală și i-a aruncat la margine pe minoritarii de toate felurile.

Deriva lui Orbán este o proiecție despre ce se poate întâmpla într-un stat în care societatea e slabă și nu are suficiente mecanisme pentru a se apăra. În care opoziția, deși mult mai ver­sa­tă decât în România, a fost incapabilă să re­ac­ționeze în fața populismului și politicienilor ca­re au luat în stăpânire statul și l-au trans­for­mat, din apărătorul oamenilor, în stăpânul lor.

Felul în care a fost elaborată și adoptată Le­gea antifumat din România e exemplul minor care ne arată cât de ușor ne lăsăm pradă vo­in­ței statului, care vrea să aibă grijă de noi chiar împotriva noastră. Nu e vorba despre imi­tația Occidentului, care ne-a ajutat să pro­gresăm, ci despre felul cum a fost dezbătut acest subiect, care nu este doar despre să­nă­tatea noastră și a copiilor noștri, ci și despre slăbiciunea unei societăți.

Sigur că, nicăieri în lumea civilizată, nu se mai fumează de mult în restaurante, în clă­di­ri­le de birouri sau oriunde în spațiile publice în­chise, numai că acolo această interdicție nu a trecut cu atâta ușurință. Fiindcă orice in­ter­dic­ție e un pas înapoi făcut împotriva libertăților noastre, iar noi am rămas indiferenți față de această interdicție, pe care am considerat-o binefăcătoare, lăsându-i în totalitate statului responsabilitatea față de acțiunile noastre. E mai simplu așa. Statul ne impune bunul simț și noi ne simțim mai ușurați că nu mai tre­buie să avem grijă să nu suflăm fumul către nefumători, că vom fuma mai puțin și deci vom fi mai sănătoși, acum, că statul a luat controlul asupra viciului nostru.

E adevărat că 90% dintre bolnavii de cancer pulmonar sunt fumători, dar numai 15% din to­talul fumătorilor sunt diagnosticați în tim­pul vieții cu cancer pulmonar. Statisticile spun mul­te și fiecare e responsabil, dincolo de ge­ne­le moștenite, de bolile lui, fiindcă statul nu va putea interzice zahărul, carnea, înghețata, ceaiul negru, vodca și în general toate ex­cesele noastre, dar noi trebuie, de asemenea, să fim responsabili pentru excesele statului.

Între „prioritatea libertății“ și „întreținerea vie­ții“, așa cum a definit Ágnes Heller cele do­uă direcții ale modernității (Ágnes Heller, Son­ja Puntscher Riekmann, ed. – Biopolitics. The Politics of the Body, Race and Nature, Ave­bury: Aldershot, 1996), ar trebui găsit un com­promis: e nevoie de protecție pentru copii și tineri, dar noi toți trebuie să mizăm pe li­ber­tate, mai ales că avem în spatele nostru aproa­pe un secol de dictaturi.