De același autor
Nicio țară din UE nu a mai fost amenințată până acum cu un conflict armat. Turcia însă tocmai a declarat că ar putea urma o „intervenție militară“ împotriva Ciprului, dacă Nicosia nu oprește de bună voie exploatarea propriului său zăcământ de gaz. Rusia vrea să arbitreze disputa. Uniunea Europeană îi cere Ankarei „să evite“ orice „fricțiune“, „amenințare“ sau „acțiune“ împotriva unui stat membru, dar practic nu a luat niciun fel de măsuri.
Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, vrea să blocheze exploatarea gazului din apele teritoriale ale Ciprului, spunând că acesta aparține în aceeași măsură și ciprioților turci. Compania italiană Eni a anunțat că a fost blocată de nave militare turcești care au împiedicat-o să ajungă în zona economică exclusivă a Ciprului, unde urma să înceapă exploatarea hidrocarburilor din zăcământul Afrodita.
Neînțelegerile dintre turcii ciprioți și grecii majoritari au început imediat după ce insula a devenit independentă, iar primele violențe s-au declanșat în 1963. Confruntarea dintre greci și turci a degenerat atunci atât de mult, încât Națiunile Unite au trimis o unitate de menținere a păcii în Cipru. Chiar și așa, violențele nu s-au oprit până în 1974, când Turcia a invadat insula și a ocupat nordul acesteia. Erdoğan a fost la sfârșitul anului trecut într-o vizită istorică în Grecia, prima pe care a făcut-o un șef de stat turc în ultimii 65 de ani, și cu această ocazie a spus apăsat că „ciprioţii turci nu vor fi reduşi niciodată la statutul de minoritate, cum doresc ciprioţii greci, pe o insulă unde ei sunt coproprietari“.
Ultima tentativă de reunificare a insulei a avut loc anul trecut, când după mai multe runde de negocieri în care s-au făcut compromisuri de ambele părți, lucrurile au eșuat. Erdoğan, care la început părea favorabil reunificării, a pretins, printre condiții, staționarea permanentă a soldaților turci pe insulă și a rămas inflexibil cu această condiție. 35.000 de militari turci se află în partea de nord a Ciprului, prin comparație cu cei 3.000 de ofițeri și soldați din cele două baze militare britanice rămase pe insulă după dobândirea independenței, în 1960.
Nu e clar dacă președintele turc a întrerupt tratativele, fiindcă se pregătește de alegerile generale din noiembrie 2019 și vrea să demonstreze în fața electoratului său conservator că este un cuceritor, sau dacă a hotărât să rămână cu un picior în insula mediteraneană, după modelul Rusiei, pentru a-și extinde influența și pentru a controla un teritoriu aflat în Uniunea Europeană.
Divizarea Ciprului a avut loc în 1974, după ce Grecia, aflată sub dictatură militară, a organizat un puci la Nicosia, cu scopul de a anexa insula. Turcia sub președintele Fahri Sabit Korutürk, diplomat cu experiență și fost ofițer maritim crescut la umbra lui Attatürk, a intervenit pentru a preveni iminenta declarație de unire a Ciprului cu Grecia sub numele comun de Elada. Așa a fost instaurată Republica Turcă a Ciprului de Nord, pe care nimeni altcineva nu o recunoaște și care înseamnă 38% din teritoriul insulei și 300.000 de locuitori. Sudul insulei, locuit preponderent de greci și mult mai dezvoltat economic, are în jur de 700.000 de locuitori și este parte a UE.
În 2004 a avut loc un referendum de unificare a insulei, după Planul Annan, revăzut de mai multe ori și demarat de fostul secretar general al ONU, al cărui nume îl poartă. 65% dintre turcii ciprioți au fost de acord atunci cu unificarea, dar 76% dintre grecii ciprioți l-au respins. Proiectul prevedea federalizarea insulei după modelul elvețian, dar grecilor nu le-a plăcut deloc egalitatea celor două comunități gândită în Planul Annan. Un nou referendum fusese proiectat în eventualitatea că negocierile purtate în format de cinci ar fi putut avea succes: Grecia, Turcia, Marea Britanie, ca fostă putere colonială și garant al independenței Ciprului, plus reprezentanții celor două mari comunități de pe insulă: grecii ciprioți și turcii ciprioți.
Turcia nu e singurul actor care nu are niciun interes de unificare a Ciprului, mai e și Rusia, care știe cum să profite în urma crizelor și care are suficientă experiență să le și provoace atunci când are nevoie. De altfel, în 2004, Rusia a blocat în Consiliul de Securitate al ONU prima încercare serioasă de reunificare.
Acum trei ani, Cipru și Rusia au semnat un acord militar prin care navele de război rusești primesc acces în porturile insulei. La începutul conflictului din Siria au fost discuții chiar despre deschiderea unei baze rusești în Cipru. În acest fel, Moscova voia să-și construiască o plasă de siguranță, pentru cazul în care ar fi pierdut baza din Siria de unde controlează Mediterana de Est. Tratativele s-ar fi reluat recent, potrivit unor declarații făcute de surse diplomatice de la Moscova în 2016, dar oficialii de la Nicosia au negat: „Nu a existat o astfel de propunere din partea guvernului rus“, a precizat președintele cipriot, adăugând că „în cazul unor obiective concrete, Ciprul va asigura unele servicii şi va continua să facă acest lucru“. Acordul dintre cele două țări îi lasă Rusiei posibilitatea patrulării permanent pe coasta sudică a insulei, deci a monitorizării operațiunilor britanice din Cipru, dar și a desfășurărilor militare ale NATO în regiune. Apoi, dincolo de interesele strategice, Rusia a împrumutat, în 2012, în plină criză economică, statul cipriot cu 3,3 miliarde de dolari.
Moscova are mari interese în regiune și există indicii că finanțează o campanie prin care susține curentul antiunionist. Turcia, în schimb, a trecut la amenințări explicite împotriva Ciprului, refuzându-i acestei țări dreptul de a-și exploata resursele și alungându-i investitorii. În fața celor două puteri regionale, Rusia și Turcia, Nicosia nu poate face mare lucru, după ce s-a lăsat cumpărată de prima și hărțuită de cea de-a doua. Marea Britanie, care a tutelat Ciprul jumătate de secol, e într-o perioadă prelungită de slăbiciune, iar UE nu are instrumente să ajute mica insulă, aflată la cheremul Turciei și Rusiei.
