De același autor
Relațiile dintre Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Rusia înregistrează o nouă criză prin expulzarea a opt diplomați ruși din schema misiunii permanente de la Bruxelles. Într-o declarație publică, secretarul general al alianței, Jens Stoltenberg, a ținut chiar să motiveze decizia luată prin faptul că cei opt în cauză erau ofițeri de informații sub acoperire, dar acest lucru era, fără niciun fel de îndoială, un secret al lui Polișinel, având în vedere calitatea de reprezentanță permanentă pe lângă o organizație politico-militară aflată în rivalitate. Este și motivul pentru care NATO a avut grijă ca această reprezentanță să aibă efective cât mai reduse. Inițial 30, iar acum, în urma a două expulzări succesive, va rămâne cu numai 10 diplomați în schemă. Foarte puțin dacă ne gândim și la mizele relației NATO-Rusia. Astfel, reprezentanța permanentă a Rusiei la UNESCO, o organizație de cultură și educație, va avea efective mai mari decât cea de pe lângă NATO – 13 diplomați. Că există cazuri de spionaj, o dovedește arestarea de la sfârșitul anului trecut a unui locotenent-colonel francez detașat la baza NATO de la Napoli, cu o vechime de 28 de ani în armata franceză – o afacere rămasă destul de discretă, dar care arată atmosfera de Război Rece existentă între Rusia și NATO. Dar, de cealaltă parte, să amintim de arestarea cercetătorului rus în tehnologii balistice supersonice Alexandr Kuranov sub acuzația de înaltă trădare. În ultimii zece ani, numărul diplomaților expulzați de o parte și de alta l-a depășit pe cel din perioada URSS.
Adevăratul motiv al expulzării celor opt diplomați ruși este reprezentat de relația tot mai proastă dintre Rusia și NATO. O recunoaște fără ocolișuri și secretarul general al NATO, punând diagnosticul că „relațiile dintre NATO și Rusia sunt la nivelul cel mai scăzut de la sfârșitul Războiului Rece”, în ciuda tentativelor de a se ajunge la o înțelegere. În marja celei de-a 76-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, Jens Stoltenberg a avut chiar o întâlnire cu ministrul rus de externe Serghei Lavrov. Fără rezultat. Cei doi nu au reușit să ajungă la un minim compromis astfel încât Consiliul NATO-Rusia să își poată relua activitatea, întreruptă acum doi ani. Și acest lucru chiar pe fondul întâlnirii de la Geneva dintre președinții Biden și Putin, care au fost „constructive” și au permis revenirea ambasadorilor rus și american la post, după ce fuseseră rechemați pentru consultări, și al retragerii din Afganistan, care oferă un subiect comun de dialog. Cu toate acestea, în luna mai, Statele Unite erau desemnate de Moscova drept „țară inamicală”, iar în această perioadă, relațiile bilaterale dintre cele două sunt puse la încercare de acuzația că trei angajați ai Ambasadei SUA de la Moscova au furat într-un bar rucsacul unui cetățean rus.
Relația NATO-Rusia suferă și de pe urma degradării relațiilor cu mai multe state importante ale alianței, chiar cu cele mai disponibile în reluarea unui dialog. Cu Franța, relațiile cunosc o degradare puternică în urma prezenței grupului paramilitar Wagner în Mali, zona de influență franceză. Acest grup deranja deja Parisul în Republica Centrafricană. În plus de această prezență „sponsorizată” de Moscova, donațiile de armament rusesc către țările din Sahel sunt alt factor de tensiune cu Parisul. Pe 30 septembrie, un avion de transport al forțelor aeriene ruse a descărcat pe aeroportul din Bamako patru elicoptere de atac ca asistență pentru combaterea grupărilor teroriste, gest considerat drept provocare în condițiile în care relațiile dintre junta militară maliană din Franța sunt tensionate.
Cu Marea Britanie, alt membru important din NATO, relațiile sunt „într-un punct mort”, după cum afirmau înșiși oficialii ruși și aceasta de mai bine de un deceniu. Londra a încheiat un parteneriat strategic cu Kievul, iar marina britanică a avut deja în largul Crimeii, la sfârșit de iunie, primul incident cu forțele ruse.
Alți factori iritanți importanți sunt reprezentați de cazul Navalnîi, de susținerea regimului Vladimir Lukașenko din Belarus, de blocajul cu privire la Ucraina orientală și exercițiile militare de amploare la frontiera de est a țărilor NATO și militarizarea excesivă a unor regiuni în proximitatea Alianței Nord-Atlantice precum Crimeea și Kaliningrad, de prezența regulată a unor nave de interceptare ruse în apropierea apelor teritoriale ale unor state NATO, așa cum a fost și prezența navei „de cercetări oceanografice” ruse Yantar, care, în realitate, ar aparține Direcției de Cercetări în Ape Profunde, o entitate mai discretă din organigrama Ministerului rus al Apărării care ar avea drept obiectiv interceptarea comunicărilor prin cabluri submarine.
Dar o neîncredere structurală în NATO și în țările membre NATO predomină și la Moscova, iar aceasta constituie fundalul de pe tabloul relațiilor Rusia-NATO. Afacerile de spionaj care au marcat în ultima vreme relațiile dintre Moscova și mai multe capitale NATO sunt expresia deteriorării relațiilor politice și a acestei neîncrederi, a atmosferei de raporturi de forță, a nemulțumirii menținerii sancțiunilor occidentale adoptate în 2014. Dar această neîncredere este și expresia frustrării încă existente la Moscova ca urmare a eșecului resetării relațiilor cu Washingtonul, care fusese unul din obiectivele atât ale administrației Obama, cât și Trump. Dimpotrivă, la ultima reuniune la nivel înalt NATO din 14 iunie, în declarația finală, Rusia a fost catalogată drept „provocare strategică” majoră, fapt interpretat la Moscova drept o tentativă a administrației Biden de a reconstitui coerența strategică occidentală în jurul Statelor Unite, cel puțin în ce privește spațiul estic. În sfârșit, nu trebuie uitat că relațiile între state și organizații sunt și relațiile între lideri și din acest punct de vedere, trebuie constatată incompatibilitatea tot mai mare dintre leadershipul rus și cel din familia occidentală, spre deosebire de „chimia” Putin-Erdoğan, care permite, în ciuda intereselor deseori divergente, găsirea unui compromis flexibil. //
.jpg)
