Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Tragicele destine ale generalilor ruşi albi
2017-08-08
2
Destinele generalilor albi reprezintă o oglindă fidelă a istoriei zbuciumate a Rusiei în secolul trecut, în toată cruzimea, naivitatea, amploarea şi complexitatea ei.

 

Primii doi lideri albgardişti importanţi nu au apucat să plece în exil pentru simplul motiv că au murit în primele etape ale răz­boiului civil rus. Kornilov, iniţiatorul Ar­matei Voluntarilor, a mu­­rit în timpul asediului oraşului Ekaterinodar, în aprilie 1918, atunci când un obuz tras de bolşevici a nimerit în plin ferma unde îşi avea cartierul general. Iar ami­ralul Kolceak, care a con­dus prima mare ofen­sivă albă, eşuată, dinspre Si­be­ria, a fost capturat de roşii, în drumul său de retragere spre Irkuţk, şi împuşcat, trupul său în­gropat sub gheaţa râului Usakovka.

 

Anton Denikin este singurul din­tre generalii albgardişti im­por­tanţi care s-a bucurat de o via­ţă relativ mai lungă. După ce a fost obligat să demisioneze în aprilie 1920, cedându-i locul generalului ba­ron Piotr Wrangel, care a condus ul­ti­mele eforturi de rezistenţă în Crimeea, Denikin a plecat în exil înaintea valului de refugiaţi albi de la sfârşitul anului 1920. „Era firesc ca Albii să facă un ultim efort de rezistenţă în pitoreasca peninsulă a Crimeei. Această rivieră rusească, cu pal­mierii şi chiparoşii ei, cu podgorii şi munţi, fusese terenul de joacă al aris­to­craţiei, ale cărei palate de vară se ali­niau pe coasta sudică“ (Orlando Figes, Re­vo­luţia rusă 1891-1924. Tragedia unui po­por, Editura Polirom, 2016). În vara anu­lui 1920, Crimeea era ultima bucată de pământ rusesc care nu era ocupată de bol­şevici. Paradoxal, nava care l-a dus la Cons­tantinopole îl aducea în Crimeea pe Wrangel, pe care Denikin îl destituise, cei doi având neînţelegeri majore în legătură cu tactica care ar fi trebuit adoptată în timpul ofensivei din toamna anului 1919 (şi care s-a dovedit dezastruoasă, Direc­tiva Moscova, impusă de Denikin, fiind mult prea ambiţioasă pentru firavele trupe albgardiste). Din capitala turcă a plecat la Londra, unde a petrecut câteva luni, iar apoi a trăit şi în Belgia şi Ungaria. Din 1927, Denikin s-a stabilit în Franţa, în­depărtându-se de politica exilului alb, dar, chiar şi aşa, şi el a fost o ţintă pentru serviciile secrete sovietice, care doreau să-i asasineze pe toţi ofiţerii albgardişti care ar fi putut reprezenta o ameninţare pentru Stalin (măcar la nivel simbolic).

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-coasdasdsadrut.jpg

Piotr Nikolaievici Wrangel

Denikin s-a dedicat scrierii memoriilor sale, ţinând conferinţe, reuşind să trăiască din aceste activităţi, devenind prieten cu alţi scriitori ruşi aflaţi în exil, precum Ivan Bunin (laureat al Premiului Nobel pen­tru Literatură) sau Alexandr Kuprin. Căderea Franţei, în 1940, l-a făcut pe De­ni­kin să facă tot posibilul pentru a scăpa de nazişti, care erau aliaţi la acea oră cu Stalin (iar memoria gruzinului era prodi­gi­oasă). Chiar dacă a fost reţinut de ger­mani, el a refuzat după 22 iunie 1941 să se alăture cauzei antisovietice. La sfârşitul ce­lui de Al Doilea Război Mondial, Denikin, anticipând care va fi soarta prizonierilor de război sovietici deţinuţi de Germania nazistă sau a voluntarilor din armata lui Vlasov, i-a avertizat pe Aliaţi de ceea ce îi aştepta odată repatriaţi. Apelul lui a fost ignorat de cele două guverne, care aveau interesele lor, iar colaborarea cu Uniunea So­vietică era încă destul de cordială. În 1945, familia lui Denikin a reuşit să treacă Atlanticul, fos­tul lider albgardist tră­indu-şi ultimii doi ani la New York, unde a murit la vârsta de 74 de ani în urma unui atac de cord (datorită abilităţilor serviciilor se­cre­te sovietice de a-şi asasina oponenţii aproape în orice loc din lume, chiar şi moar­tea lui ne poate părea sus­pectă). Denikin a fost înmormântat cu onoruri militare la Detroit, iar apoi rămăşiţele sale pământeşti au fost trans­fe­rate în Cimitirul „Sfântul Vladimir“ din Jackson, New Jersey. Epopeea lui Denikin nu s-a încheiat aici, Vladimir Putin, aflat în faza de recuperare a personalităţilor şi trecutului alb-tradiţional (pilon pe care l-a alăturat celui bolşevic, contopire care poate oferi o cheie de înţelegere a Rusiei actuale, care pare a fi preluat ceea ce era rău din ambele tabere ale războiului civil), a fost de acord ca Denikin să fie repatriat şi înhumat în Mănăstirea Donţkoi din Mos­cova. Putin s-a folosit de orbirea de care au dat dovadă Albii în timpul războiului civil (când nu au vrut să recunoască drepturile naţionalităţilor de a-şi forma state independente) şi în 2009 a reprodus un citat din memoriile lui Denikin, pentru a arăta că singura ţară care se poate ames­teca în treburile „Micii Rusii“ (Ucraina) este... „Marea Rusie“. Un frate mai mic trebuie îngrijit de fratele mai mare. Chiar dacă pentru asta mai trebuie plesnit din când în când.

 

Piotr Nikolaievici Wrangel sau, în germană, Peter von Wrangel (1878-1928), a fost ultimul co­mandant alb, după forţarea de­misiei lui Denikin, şi a condus rămăşiţele Armatei Albe transportată de navele Antantei din portul Novorossiisk în Cri­meea. Wrangel s-a născut într-o fa­mi­lie nobiliară de origine germană din Li­tuania, luând parte la nefericitul Război Ruso-Japonez din 1904-1905. La începutul Primului Război Mondial, Wrangel a ajuns la gradul de căpitan de cavalerie, fiind de­corat, în acelaşi an, cu Ordinul Sfântul Gheorghe, cea mai înaltă decoraţie ţaristă. După ieşirea Rusiei din război şi disoluţia armatei ţariste, şi-a dat demisia şi s-a re­tras la casa sa de vacanţă din Ialta, însă a fost arestat de bolşevici la sfârşitului lui 1917. A reuşit să evadeze şi s-a alăturat miş­cării albgardiste din zona Donului, fi­indu-i încredinţată comanda Diviziei 1 de Cavalerie. Curând a intrat în conflict cu De­nikin, care-i era teoretic superior, şi is­toria a dovedit că Wrangel avea perfectă dreptate să facă presiuni pentru ca Ar­mata de Voluntari să îşi îndrepte ofensiva spre Țariţîn pentru a face joncţiunea cu tru­pele lui Kolceak, care înaintau din Siberia Occidentală. În schimb, Denikin, poate şi disperat să ajungă la Moscova înaintea lui Kolceak, a preferat Directiva Moscova, permiţând bolşevicilor să bată, napoleonian, pe rând, armatele albe din extremul nord, nord–vest, est şi sud. Grosul forţelor lui Denikin s-a îndreptat spre Moscova (unde au fost înfrânte decisiv la Orel, oraş aflat la numai 400 de kilometri de Moscova), în schimb corpul de cavalerie al lui Wrangel a cucerit la 30 iunie 1919 Ţariţîn (redenumit Stalingrad, oraş strategic pe Volga), dar nu a mai reu­şit să facă joncţiunea cu trupele lui Kol­ceak, bătute drastic de Armata Roşie. Con­tinuând să aibă viziuni diferite, Wran­gel a fost îndepărtat de Denikin şi a plecat într-un scurt exil la Constantinopole. „Spre deosebire de militarul Denikin, Wrangel era pe deplin conştient de ne­ce­sitatea ca războiul civil să fie purtat prin mijloace politice, dar şi militare. Wran­gel a înţeles că Albii nu ar fi putut ni­cio­dată să ajungă la putere cât timp erau vă­zuţi ca luptători pentru restaurarea ve­chiului regim“ (Orlando Figes, op. cit.).

 

Revenit în Crimeea, preluând con­ducerea rămăşiţelor forţelor albe, Wrangel a instituit un guvern de coaliție care s-a aple­cat asupra unor reforme esen­ţiale, care, dacă ar fi fost dezbătute cu un an sau doi înainte, ar fi putut atrage de partea Albilor sprijinul vital al ţăranilor ruşi. Acum, în 1920, era deja prea târziu şi mult prea puţin. Chiar dacă peninsula Crimeea teoretic poate fi apărată cu uşurinţă dinspre continent, nici forţele lui Wrangel, oricum vlăguite şi cu moralul la pământ, nu au reuşit s-o facă. Wrangel a or­donat abandonarea Crimeei de către forţele sale și transbordarea pe rămăşiţele flotei ţariste a Mării Negre, ceea ce va fi cunoscut drept Flota lui Wrangel. De-a lungul a trei zile, cele 126 de nave au fost luate cu asalt de militari, familiile lor sau populaţia civilă, care se temea de re­pre­saliile sângeroase ale bolşevicilor, fiind salvaţi 150.000 de oameni. „Ţinând cont de numărul mare de persoane implicate, evacuarea a reprezentat un model de bună planificare. Nu a existat nici urmă de panică şi dezordine, care carac­te­ri­zaseră evacuarea forţelor lui Denikin din Kuban în martie (1920).“ (Orlando Figes, op. cit.) Asta nu înseamnă că sutele de ofiţeri albi care s-au predat roşiilor nu au fost împuşcaţi. La 1 decembrie 1920, guvernul francez a acceptat să găzduiască această adevărată flotă care nu avea unde să se ducă în portul tunisian Bizerte. Is­to­ria acestei flote fantomă avea să se încheie în 1924, când Parisul a recunoscut regimul sovietic, oferindu-i navele din Bizerte după ce câteva dintre ele fuseseră rechi­zi­ţionate de francezi. O comisie sovietică a studiat navele şi, considerând că ele sunt învechite şi nu merită să mai fie reparate, au fost vândute la fier vechi. Astfel au dispărut ultimele urme ale mândrei flote de la Marea Neagră a Imperiului Ţarist.

 

Ultimul care a părăsit ţărmurile ruseşti a fost Wrangel însuşi, la 14 noiembrie 1920, la bordul crucişătorului Kornilov, cel ca­re iniţiase forţele armate ale Al­bilor. Provenind dintr-o familie bogată, Wrangel a trăit iniţial la bordul iahtului său personal în largul Constantinopolului, până când acesta a fost scufundat de un vapor sub pavilion italian care, se pare, era manverat de sovietici, una dintre primele tenatitive de asasinare a liderilor albi. Wrangel nu se afla la bordul am­bar­caţiunii uşoare şi a scăpat. După acest in­cident, Wrangel, care se considera liderul mişcării Albilor din lume, a trăit în Tu­ni­sia, în Regatul Sârbilor, Croaților şi Slo­venilor, iar din 1924 a condus Uniunea Militară a Ruşilor (UMR), ceea ce a fost remarcat de Stalin şi OGPU. Din sep­tem­brie 1927 Wrangel s-a stabilit în Belgia, unde a lucrat că inginer minier. Moartea lui a fost neaşteptată şi a avut loc în apri­lie 1928 în ceea ce se crede că ar fi fost un asasinat pus la cale de sovietici, Wrangel fiind otrăvit de un agent acoperit.

 

Un alt lider militar alb care a cunoscut o moarte la fel de violentă a fost Alexandr Kutepov, ajuns la gradul de general-maior în Armata Voluntară la numai 36 de ani. După retragerea din Crimeea, trupele de­moralizate ale lui Kutepov, păstrându-şi mare parte din armament, au debarcat şi s-au instalat în peninsula Gallipoli. După victoria lui Mustafa Kemal Atatürk, bazele albilor au fost desfiinţate, iar Kutepov a trecut în Bulgaria. După moartea lui Wran­gel, Kutepov a preluat conducerea UMR, însă în ianuarie 1930 agenţi sovietici ai OGPU şi colaboratori francezi au încercat să-l răpească şi să-l transporte în URSS. Kutepov a rezistat tentativei, iar în cursul luptelor ar fi sufert un atac de cord, fiind îngropat în curtea unui colaborator francez al OGPU.

 

Generalul Miller a condus revolta Albilor în Nordul Rusiei, în zona portului Ar­hanghelsk, de o importanţă strategică, un­de se aflau imense furnituri militare, fur­nizate de Aliaţi, Rusiei. Trupele lui Miller au fost susţinute o perioadă şi de de­bar­carea britanicilor. În vara anului 1919, după ce Londra şi-a retras forţele militare, Miller a fost lăsat să se descurce singur şi, cum nu avea nici o şansă să o facă în faţa superiorităţii numerice care era zdro­bi­toa­re în favoarea bolşevicilor, a părăsit portul Arhanghelsk împreună cu 800 de refugiaţi către portul norvegian Tromsø, mutându-se ulterior în Franţa, unde şi-a continuat activităţile sale antibolşevice în cadrul UMR. La 22 iunie 1937, Miller a fost ade­me­nit de un agent infiltrat al NKVD, chiar şeful serviciului de spionaj al Albilor, în­tr-o casă conspirativă, sub pretextul unei întâlniri cu doi agenţi ai Abwehr, pentru a stabili o colaborare între UMR şi Ger­ma­nia nazistă. Miller, sedat, a fost trans­portat rapid în portul Le Havre şi încărcat pe o navă sovietică. La Moscova a fost tor­turat cu sălbăticie şi împuşcat în 1939.

 

Destinele acestor militari ruşi reprezintă o oglindă fidelă a istoriei zbuciumate a Ru­si­ei în secolul trecut, în toată cruzimea, nai­vitatea, amploarea şi complexitatea ei.

TAGS : rusia razboi mondial franta destinele generalilor moscova nkvd
Recomandari
Comentarii
profesoru 2017-08-08
Regretabile şopârlele anti-Rusia şi anti-Putin strecurate în acest articol.
În schimb mi-a plăcut aici: "În vara anu­lui 1920, Crimeea era ultima bucată de pământ RUSESC care nu era ocupată de bol­şevici."

Grigori Semionov a fost succesorul lui Kolceak în Extremul Orient. Învins, a părăsit Rusia în 1921. A trăit un timp în SUA, apoi s-a stabilit în China unde a încercat să-i organizeze pe ruşii din exil pentru a lupta împotriva bolşevicilor. A lucrat cu japonezii şi cu împăratul chinez detronat Pu-Yi. Capturat în 1945 de sovietici, judecat şi executat.

Şi mai interesant a fost subordonatul lui Semionov, Roman von Ungern-Sternberg. În 1920 armata lui a pătruns în Mongolia şi în 1921 i-a învins pe chinezi şi a cucerit Urga (viitorul Ulan-Bator), câştigând independenţa Mongoliei. A condus o ofensivă în Rusia bolşevică, dar a fost abandonat de soldaţii săi, capturat şi executat de bolşevici.
FLORIAN D. MIREA 2017-08-08
Instaurarea regimului comunist in Rusia Tarista si perpetuarea lui a fost rezultatul politicii duplicitare a marilor puteri occidentale, care pe de o parte au intervenit in Rusia contra regimului bolsevic, dar nu mult dupa aceea au recunoscut noul regim instaurat de Lenin si comilitonii sai ideologici si de interese. Rusia tarista trebuia intr-adevar reformata din temelii, dar nu cu pretul insaurarii regimului totalitar comunist (primul si cel mai mare din lume).
Total 2 comments.
4659
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22