De același autor
Fără a glosa prea mult pe această temă este suficient să spunem că dacă prima este alterată în vreun fel, cea de-a doua iese deformată, schilodită, prost alcătuită. Prostul gust este așadar o cale sigură spre strâmbătate etică și viciu moral. Iar adevărul este că avem un președinte lipsit de bun gust, un președinte kitsch, caracterizat printr-o deporabilă lipsă de claritate morală.
Andrei Cornea l-a numit „un om jalnic” pentru modul în care a ales să anunțe public- prin intermediul purtătoarei de cuvânt, printr-un text kitsch și găunos despre valori și fără nici o umbră de expresie de apreciere - revocarea Laurei Codruța Kovesi din funcția de procuror-șef DNA. A fost o manifestare deplorabilă din partea unui președinte care ar fi avut șansa nu numai să scoată la lumină nedreptatea deciziei CCR și să denunțe o campanie coordonată împotriva democrației și statului de drept în care au fost angajate instituții fundamentale precum Parlamentul și Curtea Constituțională, ci și să facă ceea ce demnitatea de președinte îl obliga să facă. Să ridice problema gravă a neconstituționalității unei decizii a Curții Constituționale și o lovitură puternică dată separației puterilor în stat. Cu alte cuvinte, să semnaleze public faptul că România traversează o criză constituțională gravă și să pretindă o soluție. Nu există oportunitate mai bună pentru a modifica ceea ce merge strâmb în alcătuirea constituțională a statului decât criza iar președintele nu trebuia să lase nici guvernul, nici CCR să scape basma curată cu această încălcare flagrantă. Modul în care s-a ascuns în spatele faldurilor șterse ale fustelor doamnei Dobrovolski este de prost gust și îl descalifică nu doar moral ci și instituțional pentru că problema nu se rezolvă de la sine dacă o îngropi și te prefaci că nu există numai pentru că tu detești scandalurile. Când scandalul este suficient de grav și cere să ieși la luptă, ieși la luptă. Faci scandal.
Când scandalurile te urmăresc
Când a fost ales președinte Iohannis a declarat că își dorește „un alt fel de-a face politică, fără scandaluri și cu seriozitate”. Scriam atunci că dacă vrea să rămână relevant și ca mandatul să conteze, va fi obligat să iasă la luptă și să se implice în scandalurile politice, cu alte cuvinte să devină președinte jucător pentru simplul motiv că PSD nu avea să renunțe la campania antijustiție doar pentru că Iohannis a devenit președinte și nu mai e Băsescu. De atunci, scandalurile l-au urmărit pas cu pas în acest mandat cu o pauză în perioada Cioloș, iar Iohannis a dat impresia de fiecare dată că prima sa reacție este să fugă în loc să înfrunte problema fațis. Cu excepția crizei de la Colectiv și a Ordonanței 13 când a vorbit răspicat în ședința de guvern despre elefanții din încăpere, Iohannis a dat impresia că este mai degrabă înclinat să evite confruntarea chiar și atunci când aceasta se impunea.
De aici, caracterizările de președinte slab, ezitant, leneș și deconectat de la urgența momentului. De la nenumăratele abuzuri, măsuri aberante și decizii economice luate în detrimentul interesului public de coaliția PSD-ALDE, până la nominalizarea lui Dăncilă și amânarea inexplicabilă a sesizării Comisiei de la Veneția pe legile justiției, Iohannis a ales întotdeauna soluția „moale” care să provoace cel mai mic volum de scandal posibil.
Problema este că politica are oroare de vid și cu fiecare pas înapoi sau în lateral făcut de Iohannis, terenul a fost ocupat de Dragnea care și-a clădit o mare parte din aura de invincibilitate pe ezitările și retragerile lui Iohannis. Instituții- de la Parlament, la Ministerul Justiției, la Fisc și la Curtea Constituțională- s-au simțit împuternicite de slăbiciunea lui Iohannis să forțeze și să depășească limitele legii și pe cele ale Constituției ca să producă schimbării nocive în societate, dintre care unele mă tem că sunt ireversibile. Lupta cu mașinăria penală a PSD este un joc de sumă zero. Nu există egalitate, nu există win-win. Tot ce pierzi intră în contul celorlalți iar Iohannis tot lasă impresia că pierde.
Este Iohannis un „președinte inutil”?
„Inutil” este un adjectiv care începe să facă o carieră nemeritată în relație cu președintele. Mulți i-au cerut, inclusiv eu, să meargă la rândul său până la capăt în chestiunea revocării lui Kovesi și să riște suspendarea și războiul deschis cu Dragnea și PSD. Nu a făcut-o preferând să o sacrifice pe Kovesi, care, în orice variantă - cu suspendare sau fără - era condamnată. Dar una era să o revoce Iohannis, apărătorul statului de drept pus la zid de o Curte Constituțională în culpă, și alta era să o facă Tăriceanu, avocatul penalilor și bufonul regelui Dragnea în lupta cu statul paralel.
Acum, după ce a anunțat că a „epuizat toate căile” de atac în cazul legii 304 și că este nevoit să o promulge, chiar după ce legea a fost desființată în raportul preliminar al Comisiei de la Veneția, i s-a reproșat că nu a demisionat și că a permis ca această lege strâmbă, vădit nocivă pentru Justiție să intre în vigoare și să producă efecte. În ambele cazuri i se reproșează lui Iohannis că a eșuat dramatic în îndeplinirea sarcinilor pe care i le impune demnitatea de președinte și în locul unei declarații ferme a produs o justificare jalnică și, cum ne-a obișnuit deja, de prost gust. Simplu spus, dacă s-a dovedit incapabil de luptă, pierde pe linie și nu se ridică la înălțimea funcției, atunci este inutil și ar face mai bine să plece și să lase pe altul, eventual pe doamna Kovesi în locul său.
Strategic și tactic aceasta ar fi cea mai mare eroare din istoria recentă a politicii românești, o prostie. Opoziția nu are putere instituțională și s-ar împușca nu în picior ci direct în cap jucând la ruleta rusească singurul reazem instituțional pe care îl are, chiar dacă este unul ezitant, slab și dezamăgitor. Funcția prezindențială rămâne, cu toate eforturile de o goli de conținut, esențială pentru a contracara tăvălugul autoritar al PSD-Dragnea. În plus, pare că Iohannis știe lucruri pe care noi nu le știm.
Ce știe Iohannis și noi nu?
Dacă analizăm obiectiv, suspendarea lui Iohannis ar fi avut drept efect promulgarea de către Tăriceanu a legilor justiției și, poate și a modificărilor la codurile penal și de procedură, ceea ce ar fi fost o catastrofă pentru justiția din România și pentru statul de drept. În schimb, dezamorsând bomba suspendării, Iohannis a fost în măsură să atace la CCR legea 303, care urmează să fie discutată pe 18 septembrie. Ceea ce înseamnă că se joacă încă mai ales că Iohannis este înarmat cu raportul Comisiei de la Veneția pe care CCR cu greu îl poate ignora fără să se compromită definitiv și să rupă legăturile constituționale între România și Europa. Pare că Iohannis a avut cunoștință de mai mult timp de conținutul raportului preliminar pe care a ales să îl ultilizeze cu cel mai mare impact posibil acum, urmând ca în toamnă, când va fi publicat raportul final să aibă loc lovitura decisivă. Degeaba strigă Iordache sau Nicolicea că rapoartele Comisiei de la Veneția sunt orientative, nu obligatorii, și că Parlamentul poate legifera cum vrea. Parlamentul nu poate încă să scoată România din Europa. Pare că Iohannis a preferat în locul luptei deschise un război de uzură cu arme secrete la care majoritatea nu a avut acces.
În același sens poate fi interpretată și dejucarea tentativei de lovitură de forță prin ordonanța privind amnistia și grațierea. Nu știm ce i-a spus Iohannis lui Dăncilă, dar știm că a funcționat și că Dăncilă nu a mai scos o vorbă despre amnistie în pofida presiunilor lui Dragnea și Vîlcov. Dacă este vorba despre informații care nu erau destinate publicului, comunicate în secret, atunci este vorba de fapt despre informații furnizate de serviciile secrete, mai exact de către SRI. Stat paralel sau nu, SRI pare să rămână relevant atunci când vine vorba despre securitatea națională și după cum arată lucrurile nu putem decât să fim recunoscători că se află sub autoritatea președintelui Iohannis și nu a lui Dragnea. Așa că cei care îi cer demisia lui Iohannis ar trebui să fie atenți ce își doresc.
Kovesi sau atenție ce vă doriți
Alternativa înlocuirii lui Iohannis cu Kovesi la alegerile prezidențiale viitoare, pare să fie o idee care s-a aprins zilele acestea în diverse medii politico-mediatice. Doamna Kovesi s-a dovedit public o natură mult mai fermă și mai puțin înclinată spre compromis politic decât Iohannis și mult mai dispusă să se bată pentru salvgardarea statului de drept și independenței justiției. În calitate de procuror șef DNA a fost reținută, decentă, cu mai mult bun gust decât toată clasa politică românească, inflexibilă și în același timp lipsită de ostentație.
Dar prestația doamnei Kovesi în calitate de șef DNA nu trebuie să fie în mod obligatoriu aceeași cu prestația sa în calitate de politician. Am mai spus-o: doamna Kovesi a dat rateu după rateu atunci când a încercat să facă jocuri politice. A jucat prost cartea dosarelor revoluției încercând să facă niște compromisuri care aproape că au compromis-o, jucat prost cartea anti-Morar cu efecte care se resimt din păcate și astăzi, a jucat prost și cartea unor dosare îndoielnice cum a fost cel al lui Orban, o rușine de dosar și un mare eșec. În plus, doamna Kovesi a avut preferințe și prietenii politice din cele mai dubioase, dacă îi amintim numai pe Sebastian Ghiță și Gabriel Oprea. În sfârșit, procurorii DNA nu sunt îngeri înfășurați în lumină cu sabia dreptății în mână. Să-i amintim pe Negulescu sau pe atât de admirații odinioară Doru Țuluș și Mihaiela Moraru Iorga care s-au comprimis moral și s-au degradat uman acceptând să își prezinte cauza în cloaca Antenei 3 și a Luju care îi umpluse de dejecții vreme de ani de zile.
Iohannis rămâne răul cel mai mic
Iohannis este cum am zis un președinte kitsch, un personaj lipsit de gust, cu un ego supradimensionat și care adăpostește un vid moral periculos care îl face să nu sesizeze imediat pericolele. Nu are alarmă la Rău pentru că altfel nu ar fi acceptat să fie prim-ministrul lui Voiculescu în 2009. Dar cu toate acestea, nu este un ticălos, nu este un politician malign dispus să distrugă structura democratică a țării așa cum sunt Dragnea și acoliții săi, sau o moluscă totalmente amorală precum Tăriceanu. Nici nu o apără cu vigoarea cu care am vrea noi să o apere dar nu caută să facă rău în mod deliberat. Ideea că ar avea un blat cu Dragnea este ridicolă și scandaloasă.
Iohannis este genul de politician foarte bun pentru o țară occidentală așezată, cu instituții stabile și autonome și poate de aceea este perceput de occidentali ca unul de-al lor. Fără Iohannis nu am fi avut summit-ul de la Sibiu iar Dragnea își face iluzii că poate să îl confiște printr-una din manevrele sale. Lui Iohannis i se deschid suprinzător de ușor ușile marilor lideri occidentali, uși la care Constantinescu trebuia să aștepte și pe care Băsescu a fost nevoit să le forțeze. Acestea sunt avantaje importante care pot fi folosite și probabil că au și fost folosite în bătălia politică internă.
Una peste alta, Iohannis reprezintă, în continuare, răul cel mai mic, dar aceasta este, într-o țară ca România, probabil un lucru bun și dezirabil.
