De același autor
Dacă multora nu le sunt încă limpezi scopul, amploarea și consecințele acestui asalt anti-democratic, atunci e nevoie de o explicitare
Forțele antidemocratice
1.Falanga legislativă. Frontul anti-Justiție include în primul rând membrii majorității PSD și ALDE, dar nu numai. Printre complicii politici se numără adesea UDMR și, uneori, din umbră, dar cu o contribuție hotărâtoare membri ai PNL și PMP. Într-un mod destul de brutal, s-a consacrat tirania majorității ca principiu de funcționare a parlamentului, din care au fost exilate dezbaterea și libertatea de exprimare care au fost înlocuite cu votul sumar dictat de liderul suprem și cu descurajarea și intimidarea opoziției. Transformat cu succes într-o mașinărie de vot parlamentul a fost pus la lucru în scopul distrugerii Justiției independente. Așa au fost adoptate modificările la legile justiției și la codurile penal și de procedură penală
2. Falanga executivă. A fost nevoie de trei încercări pentru ca Dragnea să obțină în sfârșit guvernul obedient pe care și l-a dorit de la început și care să-i susțină cu toată puterea considerabilă pe care o deține planurile care urmăresc în primul rând crearea unui sistem „legal” de exploatare în interes privat/de partid a avuției naționale și, complementar, asigurarea acestui sistem de orice interferență nedorită a instituțiilor de urmărire penale prin obținerea impunității. În acest scop era nevoie de un ministru al Justiției care să răspundă acestor imperative și să participe în mod activ, „competent” și creativ la ducerea la bun sfârșit a planului. Acest ministru supus și dispus să se compromită s-a dovedit a fi Tudorel Toader. Așa-zisele sale manifestări de „independență” nu au reprezentant decât mici artificii de comunicare publică. Dacă ar fi fost reale Toader ar fi fost aruncat peste bord pe loc și fără regrete. Nu s-a împiedicat Dragnea de doi prim-miniștri numiți tot de el, n-avea să se împiedice de un ministru. De aceea Tudorel Toader trebuie privit ca o unealtă perfect potrivită și calibrată la voința celor care îi dau ordine. Un impostor care să acționeze țintit pentru distrugerea Justiției.
3. Falanga constituțională. Există o majoritate solidă de 5-6 judecători ai Curții Constituționale care au transformat această instituție, care avea drept scop respectarea legii fundamentale și garantarea sistemului de checks and balances între puterile statului, într-o anexă a puterii care în acești doi ani a torpilat separația puterilor, o modificat prin interpretări abuzive însuși sensul legii fundamentale, a exacerbat puterile Legislativului și Executivului diminuîndu-le în același timp pe cele ale Justiției și Președintelui. CCR a redus chiar și garanțiile pentru protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Războiul anti-Justiție are un aliat extrem de puternic în această Curte Constituțională care a validat chiar și acte neconstituționale ale Legislativului și Executivului și a întors fără explicații serioase spatele colaborării cu reprezentanții Comisiei Europene.
4. Falanga juridică. Este reprezentată în primul rând de Inspecția Judiciară care funcționează ca instrument de terorizare și armă de lichidare a tuturor magistraților care nu sunt pe placul puterii, indiferent dacă sunt judecători sau procurori și de descurajare a înfătuirii justiției. Ultimele astfel de acțiuni sunt cele disciplinare desfășurate de IJ împotriva procurorilor care anchetează violențele de pe 10 august. În planul secund se află judecători și procurori reuniți în asociații precum AMR și UNJR sau alte organizații înființate ca organisme de prezervare a privilegiilor din sistem, de protejare a magistraților corupți cu putere de decizie mare și funcții importante. Aceste asociații, bine reprezentate în CSM, sunt neprețuite curele de transmisie între puterea politică și sistemul de justiție și opozanți fără rest ai emancipării Justiției de politic, ai „europenizării” Justiției și ai combaterii corupției în sistemul de Justiției. Aceste grupuri de interese ale magistraților au fost și vor continua să fie folosite cu succes ca o „coloană a cincea” infiltrată în sistem, inamici de moarte ai DNA, ai Mecanismului de Cooperare și Verificare, ai Monicăi Macovei, ca autoare a reformelor din 2005, ai Ralucăi Prună ca „agent” al Bruxelles-ului și, în general, ai tuturor actelor de consolidare a independenței Justiției.
5. Falanga mediatică. Includ aici în primul rând trustul lui Dan Voiculescu, Antena 3, website-ul „de profil” Lumea Justiției dar și alte website-uri pe care le deține mai mult sau mai puțin la vedere, România TV, uneori B1 TV, dar și Radioul și Televiziunea publice, ziare precum Evenimentul Zilei ori România liberă, precum și o multitudine de publicații on-line, violent anti-occidentale, naționalist-șovine și ortodoxiste dar și neo-comuniste, toate anti-DNA și împotriva anticorupției. Și, desigur, organul de propandă rusesc Sputnik. De departe însă cele mai importante pentru cauză au fost Antena 3, luju și EVZ.Metoda de operare era simplă. Mai întâi una sau toate aceste organe de propagandă (A3, EVZ) au lansat „o dezvăluire”, sau o temă de dezbatere „scandaloasă” - „statul paralel”, protocoalele cu SRI - după care reprezentanții puterii legislative/executivă s-au „autosesizat”, au înființat comisii parlamentare (SIPA, „sufrageria lui Oprea”), au transformat înregistrări îndoielnice în rechizitorii anti-Kovesi care au fost folosite ulterior de Toader pentru a justifica revocarea lui procurorului-șef DNA și acum revocarea lui Lazăr. Mai mult, au trecut la măsuri de intimidare a magistraților în urma unor „sesizări” depuse char de ele la Inspecția Judiciară, cărora li s-a dat curs prompt și „cu celeritate”. Unul din aceste denunțuri a avut-o drept țintă pe președintele Înaltei Curți, Cristina Tarcea, care a îndrăznit să critice revocarea Laurei Kovesi.
Cele trei etape ale distrugerii Justiției
Cei care încă mai cred că Dragnea, Tăriceanu și susținătorii lor nu urmăresc decât să își rezolve propriile dosare și probleme în justiție după care se vor calma, fie nu înțeleg fie nu vor să vadă amploarea războiului declanșat acum doi ani. Acesta nu se va încheia nici dacă mâine se dă amnistie și grațiere și scapă toți corupții din închisoare și rămân cu cazierele curate. Ceea ce urmăresc capii actulei puteri și acoliții lor (precum Voiculescu) este răzbunarea, condamnarea penală a celor care au îndrăznit să le facă dosare, urmată de epurarea Ministerului Public și a instanțelor de toți magistrații care au instrumentat dosare de corupție politicienilor sau au dat sentințe de condamnare în aceste dosare. Epurarea s-ar putea să-i ajungă și pe magistrații care s-au implicat în reformarea sistemului, au colaborat cu Comisia Europeană în cadrul MCV și cu reprezentanții unor state partenere - Statele Unite, Germania - la promovarea independenței Justiției. Putem decela trei etape ale acestui „proiect”.
1. Anihilarea anticorupției și trecerea DNA pe linie moartă. Această etapă este aproape „finalizată”. A fost revocată Codruța Kovesi cu mâna lui Toader și cu sprijinul crucial al CCR. Încet, cu ajutorul falangei media, activitatea DNA a început să fie descrisă în întregime drept abuzivă sau chiar ilegală, fie sub forma unor dosare făcute ca răspuns la comenzi politice (niciodată demonstrate), fie ca acțiuni deliberate ale „statului paralel” duse la îndeplinire pe bază de protocoale, nedeclarate încă ilegale de nici o instanță. A fi procuror DNA a devenit un stigmat.
Aceeași luju ridica nu demult chestiunea cercetării penale a Laurei Kovesi de către noua secție de magistrați înființată de Iordache, Nicolicea ejusdem farinae, ceea ce ne dă o indicație limpede despre modul în care puterea dorește să folosească această nouă structură de parchet: pentru a suprima orice magistrat care îndrăznește să instrumenteze vreun dosar sau să dea vreun verdict împotriva grupării politico-infracționale. Refuzul minionilor lui Dragnea de a da curs recomandării Comisiei de la Veneția de a renunța la această invenție judiciară ne spune că, așa cum declara fostul președinte al CCR, Augustin Zegrean, „cineva se grăbește foarte tare să-i ancheteze pe judecători și procurori”.
Despre viitorul rezervat DNA vorbește și nominalizarea doamnei Adina Florea pentru funcția de procuror șef DNA. Despre procurorul general Augustin Lazăr am aflat, dintr-un documentar realizat de National Geographic în 2015 și nu de la dl Toader, că a jucat un rol esențial în urmărirea penală a traficanților în procesul de recuperare a celor 12 brățări dacice aflate acum la Muzeul de Istorie. Despre doamna Florea știm însă că este persoana suspicionată că ar fi sustras un document secret (protocolul cu SRI) care a fost făcut public de Darius Vâlcov și care constituie unul din motivele evocate de Toader pentru revocarea lui Lazăr. Doamna Florea a declarat în fața CSM că nu a fost niciodată un procuror independent și este limpede că așa dorește să conducă și DNA: sub autoritatea strictă a Ministrului Justiției.
În sfârșit, lovitura de grație dată DNA a fost ordonanța 92 care introduce obligația ca toți procurorii Direcției să fi promovat un concurs pentru a rămâne în funcție. Cum angajarea la DNA s-a făcut pe bază de interviu absolut tuturor procurorilor DNA riscă să le fie contestate în instanțe actele de urmărire. În felul acesta s-au pus bazele destructurării DNA mai repede sau mai încet și restructurării DNA sub forma unei instituții obediente ministrului politic după chipul și asemănarea Adinei Florea. În condițiile marii ”revoluții” a parteneriatelor public-privat declanșate de actualii guvernanți, un DNA supus care nu va deranja, reprezintă o garanție că porțile devalizării banului public sunt larg deschise.
2. Epurarea Ministerului Public. Procurorii care s-au bucurat că aroganții de la DNA au primit ceea ce meritau au făcut-o prematur pentru că vine rândul lor. Motivele expuse de Toader pentru revocarea lui Lazăr au fost atât de subțiri și de prost formulate încât pot fi considarate o sfidare deliberată la adresa președintelui, a Comisiei de la Veneția, a Comisiei Europene și a opiniei publice. Din moment ce prin decizia 358/2018 privind revocarea lui Kovesi, CCR a consacrat faptul că ministrul justiției este unicul în măsură să aprecieze oportunitatea revocării, Toader a vrut să întărească în fața întregii lumi că poate să invoce absolut orice motive dorește, oricât de prost formulate și de lipsite de temei pentru a demite un procuror general și că nimeni nu are ce să-i facă. Cum observa judecătorul Cristi Danileț, putea să invoce și faptul că îi stă strâmb cravata.
Prin această sfidare nu numai că Toader și afirmat puterea, dar, mai important, le-a transmis tuturor procurorilor din România că în baza acestei puteri discreționare, poate să dispună de soarta acestora după bunul plac, în mod cu totul arbitrar. Ajutat și de prevederea legală potrivit căreia procurorul ierarhic superior poate anuleze un dosar al unui subaltern nu numai pe motiv de legalitate ci și de temeinicie, Toader le-a transmis procurorilor că sunt practic la mâna lui. În același sens trebuie înțeleasă și evocarea documentelor Adunării Constituante din 1990-1991 în care se sublinia că Ministerului Public nu face parte din puterea judecătorească și prin urmare nu poate aspira legitim la independență ci doar la obediență. Toader s-a făcut că nu observă că, în Constituție, Ministerul Public este trecut la Secțiunea a II-a a Capitolului VI, Autoritatea Judecătorească, al Titlului III, Autoritățile Publice, nu separat de aceasta, la capitolul rezervat guvernului.
Acest grad nemaiîntâlnit de arbitrar în raporturile cu procurorii deschide calea unei epurări pe scară largă a corpului acestora. Este un deziderat enunțat de Dragnea în mai multe rânduri încă din 2017, când a început să avertizeze că „cei care au comis abuzuri trebuie să plătească” și confirmat în mod grosolan de punctul 7 al celor zece „principii” transmise de PSD la Consultările cu președintele Iohannis, în care solicită „Lustrația magistraților care au fost colaboratori ai serviciilor de informații, au pus în aplicare protocoalele secrete prin încălcarea Constituției și a legilor în vigoare.”. În maniera orwelliană a PSD-Dragnea, moștenitorul Partidului Comunist (niciodată lustrat cu adevărat în România) vorbește despre „lustrația magistraților” pentru a lansa semnalul unui proces de epurare pe scară largă în magistratură. Toate acțiunile de până acum ale PSD și ale lui Dragnea ne indică faptul că acesta este un deziderat real, nu doar o obrăznicie aruncată în fața președintelui.
3. Epurarea judecătorilor. „Lustrația” va funcționa atât pentru procurorii cât și pentru judecătorii care dau semne de independență. În acest scop, ca de obicei, PSD țintește sus și a luat-o în vizor pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, căreia luju i-a făcut o sesizare la Inspecția Judiciară și căreia brațul înarmat al lui Toader i-a dat curs. Dacă această anchetă se va solda cu o sancțiune disciplinară, aceasta va deveni o oportunitate pentru membrii falangei juridice din CSM, în frunte cu Lia Savonea și Gabriela Baltag, să forțeze revocarea doamnei Tarcea. Din momentul acela și judecătorii vor primi mesajul pe care l-au primit deja procurorii: nimeni nu poate fi sigur de poziția sa în magistratură. Dacă punem la socoteală „principiul lustrației” și presiunea secției speciale, rezultă că judecătorii deși vor fi ultimii la rând, nu vor scăpa nici de epurare nici de suprimarea oricărei independențe. Cine va judeca altfel decât o cer interesele grupării politico-infracționale va risca fie epurarea - oricui i se va putea „găsi” la dosar colaborarea cu „statul paralel” pe bază de protocoale - fie, mai rău, punerea sub acuzare de către secția specială.
O dată aceste trei etape duse la bun sfârșit, distrugerea Justiției ca putere distinctă în statul român va fi desăvârșită și o dată cu ea va muri și democrația românească care nu poate supraviețui anihilării statului de drept.
Va lupta sau va fugi Iohannis?
În fața acestei perspective, președintele Iohannis trebuie să se decidă foarte repede dacă luptă sau fuge. A fugit deja o dată în cazul Kovesi, pe care a ales să o revoce pentru a evita suspendarea și o confruntare cu CCR. Acum va trebui să supună testului realității dacă această strategie a meritat.
În decizia 358, CCR a enunțat: „Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei. Or, în cauza de faţă, Preşedintele României a refuzat emiterea decretului de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pe motive de oportunitate, şi nu de legalitate, ceea ce a creat un blocaj în privinţa exercitării autorităţii ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor.”
În aceste condiții, președintele ar trebui măcar să încerce să lupte și să respingă propunerea de revocare invocând exclusiv motive de legalitate a propunerii, având probabil la dispoziție și avizul negativ al CSM. O respingere pe motiv de legalitate va trebui rezolvată în instanță, nu la Curtea Constituțională. Având în vedere pericolele la adresa magistraților evocate atât de explicit de Toader, există șanse destul de bune ca președintele să aibă câștig de cauză dacă va avea la dispoziție juriști capabili. Există însă șanse tot atât de bune ca Toader să se îndrepte din nou spre CCR unde știe care are o falangă fidelă spre a forța o nouă hotărâre de revocare. Dacă CCR îi va da din nou câștig de cauză sub diverse argumentații care mai de care mai prolixe și mai incoerente, atunci și Iohannis cât și întreaga populație vor avea la dispoziție o probă de necontestat că CCR nu mai servește scopurilor pentru care a fost creată, ci servește cauza loviturii de stat anti-democratice pe care puterea politică PSD/ALDE o duce la îndeplinire. Acesta va putea fi un motiv solid pentru a refuza revocarea și pentru a asuma o criză politică generată de refuzul de a pune în aplicare o hotărâre strâmbă a CCR urmată, desigur, de o suspendare. Președintele va putea invoca în apărarea sa atât recomandările Comisiei de la Veneția, cât și concluziiile apropiatului raport MCV al Comisiei Europene. Când în joc e soarta statului de drept, a democrației și a locului României în UE, președintele poate susține că nu a avut de ales.
Întrebarea este dacă o va face. Șansele sunt mici. Președintele a fost cel puțin rău sfătuit când a convocat consultările de la Cotroceni cu partidele pentru că aceastea nu puteau avea nici o finalitate. Dragnea a promis că „va merge până la capăt” și s-a dus la Cotroceni cu Iordache, Nicolicea și Serban Nicolae ca să transmită că el nu negociază, ci dictează. Întregul demers ar fi avut o justificare dacă ar fi existat vreun semn că există șansa unui compromis rezonabil. Când însă toate acțiunile de până acum indică faptul că PSD are un plan clar de suprimare a statului de drept, cu coordonatele prezentate mai sus, ar fi trebuit să fie clar că nu există cale de compromis cu PSD.
Președintele pare să lucreze sub iluzia periculoasă că obiectivul unei bune președinții a UE merită punerea între paranteze a luptei pentru valorile fundamentale ale societății și evitarea confruntării. Este o iluzie pentru că o bună exercitare a președinției este o chestiune esențialmente tehnică, o chestiune de „a ști cum” se prezidează UE, iar guvernul României nu are pur și simplu destui oameni care să știe „meserie europeană” ca să asigure o președinție de succes. Va fi cel mult o prestație modestă. Este o iluzie periculoasă pentru că anunțul lui Toader privind revocarea a fost făcut în aceeași zi cu consultările tocmai pentru a-i transmite lui Iohannis că PSD are alte priorități destructive și că puțin îi pasă dacă oferă sau nu o imagine de unitate Europei, în general pentru că nu îi pasă de Europa. Or, Iohannis nu ar trebui să permită intrarea în faza anihilării Ministerului Public doar pentru a salva o imagine falsă, ascunzând mizeria internă sub preșul european. De aceea, ar trebui să aibă curajul să iasă la luptă deschisă. Dacă nu o va face riscă să își antagonizeze propriul electorat și să devină irelevant în perspectiva alegerilor din 2019. Poți face oricâte summit-uri grandioase la Sibiu, populația nu te va ierta niciodată că ai refuzat să ieși la luptă într-un moment greu pentru țară.
Iohannis ar trebui să vină încă de pe acum cu un program agresiv, simplu și clar: abrogarea tuturor modificărilor aduse legilor justiției care nu corespund recomandărilor Comisiei de la Veneția și Comisiei Europene. Anularea tuturor modificărilor aduse Codurilor Penal și de Procedură. Declanșarea unui proces de revizuire a Constituției în colaborare cu un guvern non-PSD care să întărească independența procurorilor prin abolirea formulei „sub autoritatea ministrului justiției” din articolul 132 și întărirea independenței Justiției prin formulări care să întărească controlul reciproc al puterilor în stat și să înlăture ambiguitățile legate de „autoritatea supremă” sau care permit ca un principiu care nu figurează în Constituție (colaborarea loială între instituții) să „bată” principii fundamentale precum separația puterilor în stat. Să introducă prevederi care să prevină transformarea Parlamentului într-un instrument de exercitare a tiraniei majorității, bunăoară prin creșterea majorităților necesare pentru adoptarea unor legi de importanță majoră precum legile justiției.
Dacă Iohnnis nu va asuma un astfel de program radical și fără compromisuri cu „penalii”, atunci un alt candidat din partea opoziției va trebui să o facă. Va avea șanse mari să fie ales președinte, iar Iohannis va intra în istorie ca omul care (aproape că) a îngropat democrația românească.
