Pe aceeași temă
Principalul motiv invocat de judecătorii instanței supreme are legătură cu faptul că divorțul ține de statutul persoanei iar acesta nu poate fi subiect de negociere la mediator. Curtea Supremă a fost sesizată de Avocatul Poporului după ce instanţele judecătoreşti au dat interpretări diferite prevederilor legale
Curtea Supremă a decis că desfacerea unei căsătorii este o problemă care implică statutul persoanei și că acesta nu poate fi subiect de negociere la mediator.
Decizia a fost luată 9 decembrie, iar hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial săptămâna trecută.
Curtea Supremă a fost sesizată de Avocatul Poporului cu recurs în interesul legii în materie civilă cu privire la interpretarea unor articole din Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
Judecătorii trebuiau să stabilească dacă instanța de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părțile s-au înțeles cu privire la desfacerea căsătoriei și la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului.
Sesizarea a fost făcută în condiţiile în care instanţele judecătoreşti au dat interpretări diferite acestor prevederi legale, arată site-ul Digi 24.
Cum și-au justificat judecătorii Curții Supreme decizia
Desfacerea căsătoriei prin divorţ se circumscrie stării civile a persoanei, astfel încât dreptul de a cere divorţul dobândeşte caracter exclusiv personal.
Concluzia care se impune este în sensul că acordurile de mediere care consemnează înţelegerile soţilor referitoare la divorţ nu sunt apte să producă efecte juridice în privinţa desfacerii căsătoriei în sine, însă pot să ateste modalitatea în care soţii acceptă divorţul.
În actuala reglementare, întreaga procedură a desfacerii căsătoriei are caracter legal şi imperativ.
Astfel, pentru desfacerea căsătoriei, prevederile art. 916 alin. (1), art. 930 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 376 alin. (1) din Codul civil impun, drept condiţie de formă, depunerea unei cereri având ca obiect divorţul, semnată de ambii soţi.
Or, acordul de mediere privitor la desfacerea căsătoriei nu reprezintă un act de învestire al instanţei, în sensul art. 194 din Codul de procedură civilă, şi nici cerere adresată notarului public sau ofiţerului de stare civilă, potrivit art. 376 alin. (1) din Codul civil.
Mediatorii nu au calitatea de agenţi instrumentatori învestiţi de lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi nici de reprezentanţi ai statului în exercitarea funcţiei.
Un argument în plus în susţinerea acestei concluzii este acela că mediatorul nu este menţionat în cuprinsul art. 376 alin. (3) din Codul civil.
Prin urmare, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 374 alin. (3) şi art. 376 alin. (3) din Codul civil, exprimarea de către soţi a acordului acestora privind desfacerea căsătoriei în faţa unui mediator şi încheierea de către aceştia a unui acord de mediere în care consemnează acest acord nu poate avea drept consecinţă desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor.
Totodată, potrivit art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil, desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor se realizează prin hotărârea judecătorească definitivă prin care se pronunţă divorţul, respectiv prin certificatul de divorţ emis de notarul public sau ofiţerul de stare civilă competent, aşadar, printr-un înscris autentic.
Art. 58 din Legea nr. 192/2006 prevede că acordurile de mediere au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care acordul de mediere încheiat în faţa mediatorului nu este menţionat în cuprinsul art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil.
Soţii vor putea să soluționeze prin mediere doar neînțelegerile privitoare la continuarea căsătoriei.
După aceea, ei mai pot să încheie un acord de mediere în privința următoarele aspecte conexe desfacerii căsătoriei:
partajul bunurilor comune;
exercițiul drepturilor părintești;
stabilirea domiciliului copiilor;
contribuția foștilor soți la întreținerea copiilor;
orice alte aspecte care apar între foștii soții cu privire la drepturi de care ei pot să dispună, în temeiul legii (e vorba de acele drepturi care au o legătură foarte strânsă cu interesele strict private ale părților și nu există un interes public care să infirme posibilitatea părților de a hotărî ele însele ce se întâmplă cu privire la acele drepturi).
