Despre sărbătoarea Crăciunului și originile sale

Nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus, iar Crăciunul a devenit oficial sărbătoare bisericească în secolul IV. De atunci, foarte multe s-au schimbat și o mulțime de influențe au determinat modul în care este Crăciunul sărbătorit în diverse locuri ale lumii. Mai jos puteți citi despre celți, despre romani, despre perioadele în care chiar creștinii au interzis Crăciunul și despre cât de diferit se sărbătorește în lume, scrie Hotnews.ro.

Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini în marile sărbători romane și iudaice, în festivalurile vechilor greci, dar și în lungile ospețe ale celților și ale populațiilor din nordul Europei. Elemente din vechime au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi. Apoi, în ultimele secole s-au adăugat elementele noi: brazii împodobiți (din secolul 17), cadourile (sec 19) și transformarea în sărbătoare comercială (sec 20). Crăciunul este o combinație între elemente creștine, păgâne și ale culturii populare.

Deși în prezent când spunem Crăciun ne gândim la o sărbătoare a creștinismului, multe dintre tradițiile sărbătorii sunt mult mai vechi și pot fi atribuite așa-zișilor păgâni.

Ar fi greșit să spunem că tradițiile moderne ale Crăciunului provin direct de la popoarele precreștine, dar la fel de eronat ar fi să credem că suntem în fața unui fenomen modern. În primele trei - patru secole de creștinism religia aflată în puternică ascensiune a preluat o parte dintre tradițiile așa-zişilor barbari, iar despre cum s-a întâmplat acest lucru și mai ales de ce, puteți citi mai jos.

Păgâni erau numiți cei care se închinau zeilor sau idolilor sau cei care erau de altă religie decât cea creștină. Păgâni le spuneau creștinii și celor care nu au nicio religie, care nu credeau în Dumnezeu sau care nu au primit botezul.

Multe dintre popoarele precreștine aveau sărbători în perioada solstițiului de iarnă și cu siguranță că frigul și întunericul (mai ales că nu exista lumină artificială modernă) le afecta moralul. Dată fiind situația, sărbători cu mâncare, băutură, cu focuri uriașe și diverse incantații erau binevenite și îi făceau pe oameni să uite de frigul de afară și de monotonia zilelor scurte.

Popoarele din vechime celebrau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era extraordinar de importantă pentru ei, fiindcă de ele depindea viața lor (momentul recoltelor, de exemplu). Oamenii din nord credeau că Soarele este o roată care schimbă anotimpurile. Soarele era divinizat și la romani, iar pe 25 decembrie era sărbătorită Dies Natalis Solis Invicti (Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil), sărbătoare care a devenit extrem de importantă în timpul împăratului Aurelian, cunoscut în istoria noastră și pentru că a retras administrația și armata din Dacia. Era o sărbătoare a solstițiului de iarnă, a revenirii soarelui, a zilelor tot mai lungi, semn al începutului revenirii primăverii.

Despre soare și creștinism scrie și Gh. F. Ciaulianu în ”Superstițiile poporului român”.

”Se pare că un ecou al cultului luminii îl păstrează și cultul creștin. Fenomenul acesta îl cunoaștem, cum adică în cultul creștin s-au strecurat pe sub mână și s-au păstrat rămășițe păgâne. Dar aceste rămășițe, privitoare aici doar la formă, nu sunt vătămătoare”. Autorul dă ca exemplu un ciclu de cântări de slavă de la utrenie.

Focuri uriașe în miez de iarnă, ospețe, plante veșnic verzi pentru decorat casa

Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după Solstițiu. Preoții celților, druizii, credeau că vâscul îi va proteja pe oameni de rele și de elementele ostile ale naturii precum tunetul și fulgerul. Inamicii se întâlneau sub vâsc pentru a face pace. Druizii tăiau vâscul din stejari, copaci considerați sacri și simboluri ale vieții. Vâscul era important și pentru vikingi. Popoarele germanice, de la cele care au trăit pe vremea romanilor, până la vikingi, îl venerau pe zeul Odin, de la care vine și numele zilei de miercuri în engleză (Wednesday, de la vechiul Wōdnesdæg, ziua lui Odin).

Solstițiile și echinocțiile erau pentru oamenii din vechime, lipsiți de instrumente moderne, un fel de ”markeri” astronomici care le indicau perioadele în care trebuie să facă plantări sau recoltări. Fiind momente extrem de importante, meritau marcate prin sărbători care, măcar câteva zile, dădeau iluzia unei vieți mai bune.

Crăciunul, așa cum îl știm astăzi, datorează mai multe elemente și unei sărbători importante pentru romani - Saturnalia (Saturnaliile). Se ținea între 17 și 25 decembrie și era dedicată zeului Saturn. Era o săptămână de decadență, de petreceri nebune și mai ales de inversare a rolurilor în societate, fiindcă stăpânii făceau schimb de haine cu sclavii lor și bărbații se îmbrăcau cu hainele femeilor.

Saturnaliile aveau elemente pe care le cunoaștem bine și azi: procesiuni, lumânări, cadouri oferite altor oameni, dar și case decorate cu verdeață.

Oamenii nordului, strămoșii vikingilor, aveau în perioada solstițiului de iarnă o sărbătoare numită Yule, când făceau focuri uriașe, beau bere și istoriseau. Vechile populații din nordul Europei venerau copacii și aduceau la ceas de sărbătoare ramuri verzi în casă. Din vechime se crede că cele două culori tradiționale de Crăciun, verde și roșu, simbolizează fertilitatea.

articolul integral pe Hotnews.ro.