Pe aceeași temă
Trecerea de la 2008 la 2009 are loc, din punct de vedere ecologist, deopotriva sub semnul pesimismului si cel al sperantei. Bilantul anului trecut, in domeniul ecoclimatic, este marcat, in principal, de esecul ambitiei Uniunii Europene de a-si asuma rolul de leadership in lupta impotriva incalzirii globale. El s-a manifestat atat prin continutul acordului la care au ajuns sefii de stat si de guvern ai UE asupra pachetului climat-energie, cat si prin rezultatele Conferintei ONU de la Poznan privind viitorul Protocolului de la Kyoto, ambele din decembrie trecut. Drept "vinovati" pentru ratarea tintei comunitare, afisata ca blazon in contextul mondialist, sunt identificati doi factori: "egoismele nationale" si, respectiv, "presiunile economice", care s-au impus astfel in fata interesului colectiv, amputandu-se, in consecinta, atingerea obiectivelor climatico-energetice stabilite si acceptate oficial. Formal, proiectul propus de Comisie a intrunit consensul Consiliului European, in privinta obiectivului pana in 2020: reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de sera (GES) in raport cu nivelurile din 1990, cresterea contributiei energiilor regenerabile la 20% din consumul total si realizarea unei economii de energie de 20%. Numai ca mijloacele stabilite pentru atingerea lor le golesc, practic, de continut. Obiectivul reducerii cu 20 de procente a emisiilor de GES va fi realizat, in proportie de 80%, prin actiuni desfasurate in afara teritoriului european, gratie sistemului de compensare promovat in tarile din Sud. Asa se face ca, in cadrul celor 27 de state comunitare, emisiile de poluanti vizati se vor reduce in realitate cu 4-6%. Totodata, absenta unui obiectiv cu caracter obligatoriu de economisire si perspectiva unei revolutii energetice si industriale pot genera, in Europa, consecinte socio-economice greu cuantificabile si gestionabile, o adevarata "debandada", cum califica situatia deputatul european verde Daniel Cohn-Bendit. Sub presiunea lobby-urilor interesate, in timp ce proiectul initial prevedea punerea in vanzare a 100% din cotele de emisii alocate sectoarelor industriilor poluante, solutia adoptata vizeaza multiple derogari si exceptari, ajungandu-se, in final, ca numai... 4% din intreprinderile europene sa fie supuse unui regim de cote de emisii platite! De altfel, singurul element cu adevarat pozitiv perceput in intregul pachet clima-energie este mentinerea orientarii in favoarea energiilor regenerabile, care poate favoriza emergenta unei industrii puternice in domeniu, cu crearea a numeroase locuri de munca. Tot sub semnul esecului se situeaza si reglementarea emisiilor de CO2 provenite de la autovehicule; sub influenta industriei constructoare de automobile, in frunte cu cea germana, obiectivul de 120 g CO2 pe kilometru parcurs a ajuns la 160 g, insotit de o serie de derogari si amendamente impuse de actuala criza!
Si Conferinta ONU de la Poznan a avut in centrul sau dezbaterea problemei finantarii masurilor de combatere a fenomenului schimbarilor climatice si de gestionare a efectelor lor; cuantumul, infim in raport cu necesitatile, de numai 60 de milioane de dolari conferit Fondului de adaptare, care urmeaza a fi folosit de tarile din Sud in acest scop, mai ales daca il comparam cu trilioanele de euro acordate ca sprijin sistemului bancar, spune totul in privinta vointei reale a statelor de a se angaja in lupta impotriva incalzirii golbale.
Intr-o asemenea situatie de regres, prin golirea de continut a unor obiective in sine adecvate si fezabile, este aproape imposibil de asigurat obiectivul limitarii cresterii temperaturii medii globale la 2%, devenind tot mai probabil scenariul catastrofic al ajungerii la 4oC pana la sfarsitul acestui secol.
O raza de speranta ne vine, totusi, de la relansarea dezbaterilor pe aceasta tema, inclusiv in contextul crizei financiar-economice globale actuale. De la reluarea unor teze precum cea a "obiectivului zero carbon" (Joan Pick, 1972) si pana la cele recente, printre care se remarca propunerile Lordului N. Stern (autorul celebrului raport privind economia schimbarilor climatice publicat in 2005), se incearca, pe de o parte, compatibilizarea masurilor de continuare a proiectelor existente cu noile conditii generate de criza financiara, iar pe de alta, consolidarea ideatica a unui proiect global aferent crizei planetare, din ce in ce mai asteptat.
Referitor la primul aspect, se considera ca important ar fi sa se evite ca mijloacele de depasire a impasului financiar sa permita continuarea modelului responsabil pentru producerea lui, dar si a problemei ecologice globale. Dimpotriva, ar trebui sa fie exploatate oportunitatile oferite de planurile de salvgardare si politicile de relansare, in sensul orientarii ajutorului oferit industriei de automobile, de exemplu, si in general a sprijinului public, spre cautarea si promovarea unui model economic si tehnologic care sa contribuie la atingerea obiectivelor actiunii antischimbari climatice.
Ar putea fi avute in vedere si alte masuri, precum: garantarea cu prioritate a imprumuturilor bancare destinate investitiilor in tehnologii curate, cu risc redus pentru mediu, si in energii regenerabile, modificarea politicilor fiscale in vederea scaderii preturilor utilajelor si produselor cu un impact energo-ecologic adecvat etc., asa incat actuala criza sa devina o noua sansa pentru salvarea planetei! Si aceasta, cu atat mai mult cu cat, apreciaza N. Stern, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii Paris-Dauphine, la 24 noiembrie 2008, avem astazi posibilitatea de a crea "un soc tehnologic" echivalent celui care a fost, pentru industrie, aparitia cailor ferate ori electricitatea si care a stat la originea unor lungi faze de crestere economica.
In alt plan, prioritare devin constientizarea si responsabilizarea guvernelor, actorilor economici, civici, a indivizilor fata de gravitatea situatiei si exigentele imperativului ecologic. Este nevoie, in acest context, de combaterea unei anumite "crize de incredere", cultivata si de noile circumstante economico-financiare, iar pentru aceasta ni se pare binevenita propunerea aceluiasi N. Stern de creare a unei institutii internationale independente de ONU - unde disputele dintre state sunt adesea un factor de paralizie - finantata a minima via fundatii (in scopul de a evita ca bugetul sau sa devina o miza de putere) si al carei rol sa fie acela de a evalua riscurile inerente activitatii economice si de a anticipa posibilitatile de criza. Aceasta expertiza, asigurata de personalitati profesionale incontestabile, ar putea avea o veritabila influenta asupra guvernelor, dar si a pietelor si a intreprinderilor, in actiunile si strategiile lor.
Printre ajustarile si demersurile institutionale se numara si crearea unei Agentii Mondiale pentru Mediu, in acelasi spirit "privatist" anglo-saxon, spre deosebire de perceptia "publicista" franceza, care a propus, in urma cu cativa ani, infiintarea unei "ONU pentru Mediu".
Asemenea initiative de evaluare, propunere de masuri concrete si de urmarire a aplicarii lor, privind gestiunea problemelor ecoclimatice, s-ar impune reproduse la nivel regional si national, in perspectiva afirmarii unei "piramide" de reflectie si actiune conjugate, singura modalitate capabila sa asigure atingerea scopurilor propuse.
