Rodica Palade

Am ajuns în Calea Victoriei, 120, pe 6 ianuarie 1990. N-am nimerit de la început locul în care aveam să intru, cu ochii închişi, peste 20 de ani.

Nu cred, însă, că cititorii lui 22, care îi citeau săptămânal analizele, știau că autorul, Nicolae Filipescu, nu era propriu-zis analist de politică externă, ci medic.

Merita s-o cunoști... Merita s-o asculți și s-o vezi. Merită, oricât de târziu și oricât de puțin, să-ți pui întrebarea, valabilă atunci ca și acum, ca oricând de altfel, de ce ea a putut, alături de cei prea puțini, să se împotrivească tiraniei, în vreme ce noi, cei prea mulți, nu am putut.

Mai are rost să ne amintim de 13-15 iunie 1990? Da, pentru că este istoria noastră. Şi da, pentru că, în iarna lui 2017, într-o splendidă replică peste timp, manifestația gigant din Piața Victoriei, dar și din multe alte orașe ale țării, a împiedicat mârșăviile unui guvern care, „noaptea ca hoții“, punea la cale sugrumarea justiției.

Mi-l amintesc pe Romi Rusan strângând cu mătura molozul care se tot scurgea de pe zidurile închisorii de la Sighet, în primul an în care Academia Civica organiza acolo ceremonii de comemorare a victimelor comunismului.

Dragă Renate Weber, Dragă Alin Teodorescu,

Nu a existat persoană care să fi susținut mai mult și mai dezinteresat revista 22 și GDS ca Mihnea Berindei.

Seismul Colectiv e pe cale de a fi uitat, viaţa politică reintră nestingherit în vechea matcă.