Odă Bucureștilor (cu trimiteri & adnotări)

Așteptau și pe atunci primăvara. Așa cum s-a demonstrat în cele două tratate fantasmatice de urbanistică spectrală azi în vigoare – Orbitor și Solenoid –, una dintre școlile de gândire cu privire la București pornește de la premisa literalmente exorbitantă că acest oraș dotat cu plural există. Confruntați cu aceeași densă materie oniric-implauzibilă, unii arhitecți-șefi anteriori și diferiții lor fantaprimari – precum Mircea Eliade, Radu Petrescu sau Ștefan Agopian – nu au desconsiderat în întregime hazardata ipoteză a unor statisticieni amatori: Bucureștii ar fi fost cândva văzuți, străbătuți, locuiți chiar. Cert, pentru oricine își plătește dările aici, e că actele notoriu exacte sunt după o vreme atinse de un mucegai parfumat miraculos, în stare să deraieze rutele toropite ale realității. Cum s-ar putea încadra altundeva, de pildă, magnolia bucureșteană a lui Julio Cortázar? Palpabilul devine infam în pretenția lui de a spune obscen totul, imperceptibilele îi înghit, în schimb, și îi sublimează orizontul. Invers, limbile trecute și viețile de mai multe ori stinse ale Bucureștilor produc, cu iluzoriul lor compact, arhive nespuse, improbabilă mărturie vigilentă, dâră istorică pură. Fenomenul de precipitare a irealului în forme atestabile, eșalonabile numeric și topografic, investigabile grupat (ca în cazul unei Londre sau al Benaresului, practic) nu a scăpat unor intendenți răbdurii ai memoriei Bucureștilor. Lista acestor nominaliști detectivi și sever îndrăgostiți e întrucâtva lungă și cuprinde nume recitite aproape în secret. De la sărmanul Papazoglu (pesemne primul borgesian atestat în urbe), inenarabilul V.A. Urechia și spiritistul Ionnescu-Gion, la mult mai auster eficienții Bezviconi, Vătămanu, Paul Cernovodeanu, George Potra și (mai ales) Constantin C. Giurescu. În istoriile altora, totuși, mai cu seamă evul fanariot (mă conformez: de la 1715/1716 la 1821) lipsea. Domnia și câteodată prezența masivă a grecilor din Fanarul stambuliot nu lăsase urme îndestulătoare? Și ce fel de urme? Ar fi fost indelicat să nu ne întrebăm sistematic.

Îi reușește lui Tudor Dinu, tânăr cercetător căruia îi datorăm între altele o monografie asupra rivalităților politico-literare dintre Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat (2011), o sinteză probă, solidă, agreabilă și foarte utilă a veacului fanariot. Studiase deja, pe rând, cadrul geografic, topografia și populația, construcțiile civile, edificiile religioase creștine, evreiești și islamice, ceremoniile (un cuvânt foarte iubit în veacul al XVIII-lea pentru stop-cadrul exotizant) politice și religioase în cetatea de scaun a Țării Românești, precum și războaiele, năvălirile și răzmerițele petrecute în cetatea Bucureștilor (materia cuprinsă în primul volum). A revenit în 2017 (volumul al doilea a fost lansat de fapt luna trecută) cu o trecere în revistă articulată a catastrofelor naturale, a administrației (mare-agă, vel-spătar și diferite dregătorii: nu încă primărie), a asistenței sociale și medicale și, pe larg, a vieții economice (nenumărate „fabrici de felurimi de lucruri“). Cu aproape 1.000 de pagini și peste 3.700 de note (trimiteri stricte), cu 64 de planșe color (fără listă în vol. I) și câțiva ani buni de studiu și călătorii în spate, Bucureștiul fanariot așază în ordine relecturi ale principalelor colecții de documente și aduce câteva informații noi din arhive. Glosarul (româno-român) e binevenit (puțini mai știu azi vocabularul de bază al evului fanariot, ieșit din uz odată cu geloziile modernizării), dar un indice de mahalale, așezăminte și străzi, varii hărți și o insistență mai apăsată asupra meteorologicelor ar fi împlântat și mai bine cititorul în atmosferă. Cu toate acestea, după cum a afirmat la un moment dat, autorul se află abia la jumătatea cercetării, un al treilea volum și poate cel mai corpolent urmând să cuprindă istoria fanariotă a învățământului și culturii, a vieții private și a celorlalte pestrițe stirpe și etnii (în afară de română și greacă) mândre că au trăit, afluente cât încape, în Bucureștii de mai multe ori stinși: sârbii, bulgarii, ungurii, sașii, rușii, turcii, romii, evreii, armenii și desigur și toți acei occidentali strămutați, o vreme sau o viață, în „Orient“, într-o capitală regională a Europei spectrale, adică – după cum îi scrie la 18 august 1759 Chesarie Dapontes lui Constantin Dudescu, preluat aici în exergă – în „strălucitul București – auritul București – dulcele București“. Strălucit, aurit și dulce pentru cine îi știe secretul (nemonografiabil, dar neapărat enciclopedic), iubit pe sponci, pulsând din te miri ce și deținând continuități imbatabile în ale marasmului, orașul are măcar, aici, o altă consistență decât micul ghidaj înfipt pecuniar, decât lacrima electoral suspinată, decât ilustrata poștală. Cu oamenii lui uitați cărora li s-au îngropat până și cimitirele, stafidit imobiliar, vastă melasă pre- și post-urbană, cu râpe, fundături, piețe și cartiere care se înjură unele pe altele vârtos și vesel, orașul pare a se împăca în sfârșit cu propriul său secol al XVIII-lea, îndeobște uitat între epoca lui Șerban Cantacuzino sau Brâncoveanu și modernizarea operată ireversibil cu marea generație pașoptistă.

Ca și Bucureștii, inevitabil, cercetarea lui Tudor Dinu e irezumabilă, căci recurge la plonjonul erudit în materii oceanice. Oricine s-a împiedicat, de pe la sfârșitul secolului trecut, în abrupta mizerie a reclamelor aninate peste ruine, în gunoaiele colmatate până la fermentare și printre oțetarii inepuizabil pe veci stăpâni din Centrul Vechi se va simți aici răzbunat. Necesara primenire edilitară a adus între timp cu sine și explorări arheologice unice, fructificate cu măsură în acest volum. Cum-necum, „tranziția“ a inclus și acest episod memorial mult restant, de parcă mărunte și credincioase duhuri fanariote i-au fost complice autorului, venindu-i în sprijin cu întregiri. Nu e cea mai comună dintre șansele istoricului: să-ți iasă la lumină, odată cu cercetarea, însuși obiectul de studiu sau măcar – năucă, sedată de uitare – scumpa lui rămășiță, o grindă putrezită, un fragment de stofă, de giuvaier sau de pod, un simplu vas ciobit. Pentru a împăca irealitatea funciară a dusei epoci cu ceea ce vedem totuși încă și astăzi câteodată pe fereastră, Bucureștii fanarioți devin astfel personajul unei epopei a câmpiei, ecorșeu care năpârlește neostoit, coincidență a contrariilor cum nici n-au visat misticii orașelor oricum mai ordonate. Cât taifas, ce huzur, câtă duminică cuprind însemnările puse cap la cap ale acestor martori și descendenți mâncați de melancolie pe dinăuntru, ce minuni, ce haz și ce spaimă, geometric, rezultă. Nicolae Mavrogheni constată, de pildă, incoerența traficului bucureștean, pe atunci o noutate de vizitii („blestemată firea lor“), așa că adoptă măsuri făcând cu ochiul orașului de azi: se va recurge, totuși, la semnalizare („strigând înainte să se păzească“) și se va acorda prioritate pietonală („mai vârtos când este buluc să aștepte să se curețe“). Dar nimic: e și ciudat să parcurgi, în era post-trotuar, astfel de recomandări din era pre-trotuar. „Cutia milei de obște“ e numele sub care a funcționat o vreme un substitut al asumării asistenței sociale. Sau mai degrabă ca anticipare intermitentă și deseori preferențială a unor politici sociale de care orașul, ca orice comunitate și în oricare moment, ar fi avut nevoie. Apar răspunsuri elocvente la dubiul melodic cu privire la „cine-a pus cârciuma-n drum“: chiar mânăstirile și bisericile, care se dotau pe atunci limitrof cu câte un han, alternanța dintre altar și crâșmă așteptându-și încă, în morfologia culturii, un dram de Blaga. Ce face la un moment dat sălbăticia Dâmboviței? Dispare dumneaei, la 1794, din albie cu totul, sustrasă tacit de secete și mori, după ce în alți ani deversa atât de rodnic încât romii intrau în pivnițele boierilor ca să prindă acolo peștii cu mâna. Cum se numea pe atunci un spital, „casa de boale“? Ei bine, firește, amenințător, un nosocomion... În ce mod operau zarafii pe străzi, încurcând localnicii și înșelând vizitatorii cu zecile de monede disponibile (autorul oferă docta listă), cum puteau fi ei văzuți „metahirisind zaraflâc [ocupându-se] cu schimbarea monedelor“? Simplu, ferm, total, formidabil (transmite Urechia): „umblau și stau“. Anii 1990 sunt copie palidă, și câteodată nici anii 2000 nu sunt vreo copie mai întremată. Și nici nu le-ar face față, în privința zemurilor limbii – sfânta aromată care ocrotește încă urbea.

Autorul a pornit de la ipoteza fabuloasă că Bucureștii – altfel decât ca nume al unei imens indolente parcări, altfel decât ca proaspătă și multiplu viitoare ruină – există. Alianța dintre condică și fantasmă, alcovul subit în care se ghemuiesc reveria și cadastrul, ochii străvechi care privesc soarele ivindu-se pe ziduri tocmai ridicate în primăvara lui 1718, de pildă, sunt garanția că amândouă ipotezele merită luate în considerare mai departe. Nu e limpede când, dar e foarte probabil ca una să aibă din nou nevoie de cealaltă. De altfel, nu știu dacă am apucat să amintesc, a și venit primăvara.