Pe aceeași temă
La 70 de ani – vârstă pe care a împlinit-o între cărţi, la Târgul Gaudeamus – Nicolae Manolescu îşi publică amintirile într-un diptic ce include, într-o variantă remaniată, mai vechiul Cititul şi scrisul şi o continuare de dată recentă a acestuia (Scrisul şi cititul). Aflat, după apariţia Istoriei critice..., în culmea gloriei, dar şi în culmea contestării, criticul joacă acum pe cartea memorialisticii, făcând bilanţul unei vieţi pline, nu pe acela al unei cariere. În mod semnificativ, noul titlu de la Paralela 45 pune înaintea cărţilor viaţa.
Dimpotrivă, în eseul memorialistic de formare apărut acum şapte ani la Polirom, concreteţea rememorărilor de copilărie şi adolescenţă era debilitată de comentariul eseistic, în pofida eleganţei scriiturii şi a fineţei speculaţiei intelectuale: prea mult autocomentariu critic („narcisiac“) şi prea puţină concreteţe existenţială, într-o epocă în care aşteptările cititorului de literatură confesivă erau cu totul altele. Cititul şi scrisul fusese, de la bun început, programată ca o extensie a Temelor (însă fără varietatea cuceritoare a acestora) şi, în cea mai mare parte, pare o carte scrisă în anii ‘70-‘80: „Cititul şi scrisul mi-a răsărit în minte după ce am publicat mai multe volume de Teme şi n-am fost deloc sigur că am reuşit în întreprinderea mea. Nu cumva, m-am gândit, tăind ultima burtă de chit, mă voi pomeni nu sub cerul liber al inocenţei lecturii, ci sub un cer care nu este decât tot o bibliotecă? Cititul şi scrisul ar fi urmat să fie o tentativă mai sistematică de a evada din pântecele balenei. Nişte amintiri de lectură, în care cărţile vor fi aşezate în ordine, pe rafturile memoriei, începând cu cele din copilărie, şi în care toate se vor privi într-o oglindă dublă: aceea a impresiilor naive din cele dintâi lecturi şi aceea a experienţei de lectură pe care am dobândit-o ca profesionist“. Biografia şi bibliografia se împletesc, aici, moebiusian, ca într-un „joc secund, mai pur“. Dar nici una, nici alta nu ies din zona unui evazionism gracil şi confortabil. Nu voi zăbovi asupra a ceea ce Nicolae Manolescu a păstrat sau a remaniat din precedentul volum. Un lucru e cert: o continuare a cărţii din 2002 se impunea cu necesitate. Bogata experienţă de viaţă a criticului – „în istorie, în politică, în viaţa literară“ şi sub trei regimuri distincte - reclama un alt tip de mărturie decât cea pur livrescă, „de seră“, trăită prin procura cărţilor. Acum o avem, cu tot caracterul ei lacunar.
Dacă, în materie de literatură confesivă, E. Simion s-a dovedit a fi – între criticii noştri postbelici - atras de formula jurnalului, iar Matei Călinescu a abordat, în formule atipice, şi jurnalul, şi memorialistica, şi romanul nonficţional, N. Manolescu alege formula memorialisticii clasice pe care o trage, de câte ori are ocazia, spre eseu şi metaliteratură. Autobiografia e selectivă, iar faptele sunt evocate, cel puţin până la un punct, într-o ordine cronologică, liniară. Ceea ce salvează – spectaculos! - confesiunile din Cititul şi scrisul, relansându-le pe alte orbite şi redimensionându-le este, în mod evident, partea a doua a volumului de faţă. Chiar dacă Manolescu nu atinge decât accidental nivelul memorialisticii unui E. Lovinescu, să zicem, nivelul acestor pagini nu e cu nimic inferior, pe ansamblu, celui din La apa Vavilonului de Monica Lovinescu. Paradisul intim al bibliotecii copilăriei & adolescenţei se deschide - impresionant, pe alocuri - către dramele şi contorsiunile Istoriei, o Istorie pe care Manolescu se arată capabil, după ce a trăit-o, să o şi comenteze pe măsură.
Dacă autorul ar fi dat o mai mare pondere mărturiei implicate în defavoarea comentariului eseistic, am fi avut în Viaţă şi cărţi... o carte pe măsura modelului ei asumat (Peştele în apă de Mario Vargas Llosa). S-ar zice însă că tocmai această ezitare între estetizarea confortabilă şi implicarea activă îl defineşte, în egală măsură, pe fostul cronicar literar de cursă lungă şi pe fostul preşedinte al PAC...
„La ora people, a transparenţei, sunt totuşi lucruri pe care, în anumite situaţii, se cade să le trecem sub tăcere“ – motto-ul din Jean Daniel indică, în fapt, condiţia acestor memorii antume: publice prin excelenţă, mai ales când vin din partea unui profesionist al distanţării critice. Sau al „deghizării critice“, după vorba lui Ov.S. Crohmălniceanu... Nu trebuie să ne aşteptăm aici la mărturisiri complete.
Autorul însuşi recunoaşte, spre final, că nu e un introspectiv (precum Gabriel Liiceanu) şi că a vorbit prea puţin despre sine. Nicolae Manolescu e în schimb un „comportist“ atent şi un comentator neconcesiv al hazardului şi al inecesităţii biografice: el înregistrează, fidel, faptele şi le comentează de sus, cu o luciditate nelipsită de cruzime şi, câteodată, de amărăciune. Reuşitele majore ale acestui volum apar mai ales acolo unde criticul lasă garda jos, iar memorialistul dă prioritate vieţii şi Istoriei trăite, nu cărţilor. Implicării, adică, nu contemplaţiei livreşti. Avatarurile admiterii sale în învăţământul superior - după o exmatriculare vremelnică şi mari „probleme de dosar“ ale părinţilor condamnaţi politic - sunt, realmente, extraordinare. Nota Bene, printre sprijinitorii săi de atunci s-a numărat „omul providenţial“ George Ivaşcu, acad. Andrei Oţetea („văr primar al tatei“ şi, totodată, cel care a dezamorsat zvonul privind aşa-zisa implicare legionară a acestuia), un activist anonim, vindecat oportun de un medic din familia autorului şi, la urmă - cu voia dumneavoastră - Ion Iliescu. Pagini deosebit de acute sunt, de asemenea, cele despre soţii Ierunca şi despre „enigma“ relaţiei lor din ultimii ani, despre scandalul Antologiei... din 1968, despre filajele rocamboleşti ale Securităţii de la sfârşitul anilor ’80 sau despre „filmul“ zilei de 21 decembrie ’89, relatat cu minuţie şi dinamism tensionat. Dacă relaţiile cu diaspora şi exilul sau paginile despre călătoriile în străinătate au un aer déjà lu, revelatoare şi pasionante în cel mai înalt grad se dovedesc a fi capitolele despre cariera politică postdecembristă, despre culisele FSN, ale Convenţiei Democratice şi ale Partidului Alianţei Civice. Cu toate parti pris-urile aferente, ele sunt „inconturnabile“ ca mărturii din interior, iar evaluările despre Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Emil Constantinescu, Ion Iliescu şi lumea politică din anii ’90 pot servi ca învăţăminte şi politicienilor actuali, condamnaţi să repete aceleaşi erori strategice (nu spun mai mult: citiţi şi veţi înţelege de ce).
Când – rareori – evocatorul N. Manolescu devine şi portretist, rezultatele sunt de-a dreptul extraordinare prin vibraţia umană a rememorării şi lipsa de tezism: este cazul secvenţelor despre mărirea şi decăderea lui Gogu Rădulescu, protectorul „rezistenţilor prin cultură“, peste a cărui naivitate de aparatcik dezinformat din 1989 se suprapune, frisonant, imaginea bătrânului senil şi neajutorat din ultimii ani: eliberat din închisoare via Manolescu-Ion Iliescu şi ajuns la un azil al comunităţii evreieşti, „domnul Gogu“ speră, în zadar, „să se întoarcă acasă“, fără a înţelege pe ce lume e. Panorama istorico-biografică de la pp. 403–406 ridică suplimentar miza.
Pe ultima sută de metri a cărţii, implicarea existenţială a memorialistului creşte suplimentar, ca şi impactul lecturii, iar capitolul final – un bilanţ dramatic al iubirilor oficiale din viaţa criticului – reprezintă un climax şi, totodată, o emoţionantă revanşă a sensibilităţii în faţa inteligenţei. Spun asta şi întrucât, într-o secvenţă dinspre final, N. Manolescu îşi face un autoportret unde afirmă, printre altele: „Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta), dar se aplică mai degrabă pe lucruri sensibile“...
Unele lapsus-uri regretabile (nume scrise greşit: v. Academia „Mihnea Gheorghiu“ în loc de „Ştefan Gheorghiu“ – p. 340 etc.) puteau fi eliminate la redactare; altele nu prea (la pp. 376-377 N. Manolescu afirmă că, dezinteresat de calitatea oamenilor din PNŢ-CD, Corneliu Coposu „nu a simţit nevoia unei clarificări după alegerile generale din 1996“; normal, din moment ce Seniorul murise în noiembrie 1995...). Dar acestea sunt chiţibuşuri. Repet: principalul neajuns stă în escamotarea, pe mari porţiuni, a implicării existenţial-istorice prin abuz de comentariu eseistic. Reabilitat progresiv pe parcursul celei de-a doua jumătăţi, acest volum de amintiri rămâne totuşi o apariţie de vârf. Mai mult - şi, poate, la fel de important: după ce, prin Istoria critică..., autorul şi-a dezamăgit inclusiv o parte dintre vechii admiratori, în ipostaza de memorialist, el are şanse bune să-i recâştige. //
// NICOLAE MANOLESCU
// Viaţă şi cărţi.
Amintirile unui cititor
de cursă lungă
// Editura Paralela 45
// Piteşti, 424 p.
