Etica jurnalismului de investigatieCa de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit

Bogdan Diaconu 14.07.2006

De același autor

Faptele

 

 Dandu-se drept reprezentant al  Inspectoratului Scolar Dambovita, F. Pupaza, reporter la Adevarul, ridica 40 de plicuri cu subiecte si bareme de la Serviciul National de Examinare si Evaluare (SNEE), institutie aflata chiar în curtea Ministerului Educatiei si Cercetarii (MEdC). Ziaristul nu este legitimat si nici nu i se cere delegatia. Imediat, conducerea editoriala a cotidianului informeaza ministerul despre neglijenta angajatilor SNEE. Reporterul preda plicurile sigilate Sectiei 3 de Politie.

 

Urmarile

 

 In administratie.  Ministrul MEdC, M. Hardau, îl demite pe directorul SNEE, A. Stoica. In aceeasi zi, prim-ministrul Tariceanu anunta demiterea secretarului de stat pentru învatamantul preuniversitar, P. Petrescu, pana în acel moment presedinte al Comisiei Testelor Nationale.

 In mass-media.  In numarul de luni, 19 iunie, Adevarul dedica povestii prima pagina aproape în totalitate, plus alte doua pagini. Marti, aceeasi istorie da capul de afis, povestea fiind dezvoltata pe nu mai putin de patru pagini. Ziarul e mandru nevoie-mare ca isprava reporterilor sai este pomenita de numeroase alte gazete. Se pune de-o panica mediatica.

 Nu stiu ca vreun jurnalist sa fi pus în discutie corectitudinea gestului  Adevarului si al ziaristilor sai. "Iscusitii jurnalisti de la Adevarul", cum îi numeste un cunoscut analist, au devenit eroii zilei, gazetele au preluat si amplificat stirea în mod necritic, bucurandu-se de zarva creata si cerand sange politic, ca în arenele cu gladiatori. Cititorii toropiti se trezesc. Tirajele cresc.

 Se trag concluzii teribile, se generalizeaza nepermis, se iau decizii administrative, se fac declaratii politice în pripa, subiectul intra în agenda mass-media, iar jurnalistii  Adevarului sunt încununati cu lauri. Nu mai conteaza ca reporterul a înselat, folosind fara drept o calitate oficiala, si a furat, sustragand ceva ce nu îi apartine. Nu mai conteaza ca redactia manipuleaza, folosind ca proba jurnalistica fabricarea de evenimente. Conteaza scopul si consecintele. Perfecta ilustrare a principiului "scopul scuza mijloacele". Asta ne-au învatat Adevarul si restul presei care i-a tinut isonul în aceste zile.

 

Morala

 

 Actiunea gazetareasca a celor de la  Adevarul scapa neanalizata din punct de vedere profesional, legitimandu-se ca demers jurnalistic corect moral. De acum înainte, oricine va proceda la fel, "demonstrand" scapari, incompetente, erori, fraude, va proceda, pe baza principiului precedentului, în mod corect. Cu asta sunt încurajate, mai mult, justificate: 1) o inovatie în jurnalismul de investigatie, si anume, crearea de evenimente; 2) o practica mai veche, dar îngaduita, investigatia sub acoperire prin falsificarea identitatii, împrumutand o calitate oficiala; si 3) introducerea unei noi functii în setul de functii ale presei libere într-un stat de drept, anume functia presei de control al institutiilor.

 Inventatorul e presa romaneasca în ansamblu - cu lipsa ei de responsabilitate, de profesionalism, de valori, de autoanaliza. Patentul si l-a asumat  Adevarul.

 Arat ca demersul jurnalistului si al redactiei  Adevarului este imoral. Sunt discutabile etic: înselaciunea, sub forma folosirii unei false identitati oficiale; sustragerea unor materiale; manipularea, constand în crearea unui eveniment în scopul unei demonstratii jurnalistice; abuzul, prin asumarea de catre redactie a rolului de control, dincolo de rolul pe care trebuie sa îl joace o institutie mass-media într-un stat de drept.

 

Probabil legal, dar imoral

 

 Din punct de vedere legal 1  , în ceea ce priveste uzurparea de calitati oficiale, conform Art. 240,  Cod Penal, ambele componente ale laturii obiective a infractiunii par îndeplinite, si anume, actiunea de folosire fara drept a unei calitati oficiale si actiunea de îndeplinire a unui act legat de acea calitate - aici, ridicarea subiectelor. Probabil, însa, fapta jurnalistului nu are caracter de infractiune deoarece nu prezinta pericol social.

In general, putem spune ca a lua în mod intentionat ceva ce nu-ti apartine, fara sa ai dreptul de a o face, asumandu-ti în acest scop o calitate pe care nu o ai si înseland astfel încrederea celui care îti ofera acel ceva, se numeste furt. Intr-un cadru etic, întrebarile sunt: Este justificat furtul? Daca da, cand anume? Este furtul singura alternativa, este el necesar în aceasta situatie?

 In jurnalism, spune M. Friedman,  "documentarea nu înseamna furt". "Este perfect licit sa consulti, sa ceri, sa împrumuti sau sa cumperi orice documente de la proprietarii lor legitimi, dar este periculos sa le subtilizezi fara autorizatie."2

 Codurile etice ale jurnalistilor interzic explicit practici precum sustragerea de materiale si asumarea de calitati oficiale. Conform  Cartei obligatiilor profesionale ale ziaristilor francezi, "Un ziarist demn de acest nume nu-si va permite sa se foloseasca de titluri sau calitati pe care nu le are, sa recurga la mijloace necinstite ca sa obtina o informatie sau sa abuzeze de buna-credinta a cuiva"3 .  Codul deontologic al ziaristilor romani afirma ca "Nu este permisa întrebuintarea de metode incorecte pentru procurarea stirilor".

Totusi, dincolo de norme, astfel de practici sunt folosite si justificate.

 

Cand putem insela?

 

 Un prim argument ce poate fi invocat pentru a justifica actiunea ziaristilor de la  Adevarul este unul utilitarist, al consecintelor.

Scopul declarat al reporterului si al redactiei a fost acela de a verifica modul de organizare si desfasurare a examenelor. Printre altele, consecintele au venit pe directia vizata: au fost luate decizii administrative, îmbunatatindu-se modul de desfasurare a testelor. Si poate ca, pe termen lung, politicienii vor fi sensibilizati fata de functionarea unui minister a carui activitate a fost repetat îndoielnica. Asadar, actiunea jurnalistilor a fost bine intentionata, iar consecintele ei au fost, cel putin la prima vedere, mai degraba pozitive.

Sa admitem ca toate acestea sunt îndeajuns de importante pentru a justifica furtul si înselaciunea. Argumentului acestuia i se pot aduce, însa, cateva obiectii. Trebuie sa avem în vedere si consecintele negative ale acestor practici. Dincolo de micile lor victorii în disputele cu autoritatea, dincolo de loviturile conjuncturale de tiraj, credibilitatea mass-media, oricum scazuta, va scadea si mai mult. In situatii asemanatoare, de fiecare data publicul va pune în discutie moralitatea actiunii jurnalistice si, implicit, corectitudinea informatiilor si a judecatilor emise de presa. Pentru ca imoralitatea investigatiei jurnalistice poate afecta obiectivitatea stirilor si a comentariilor. Iar atunci cand, în conditiile în care un anumit jurnalist apeleaza la metode de investigatie imorale si întreprinderea sa esueaza, lipsa de credibilitate se va extinde asupra presei în ansamblu.

 

Jurnalistii, urban guerrillas?

 

 O alta consecinta nefavorabila priveste raportul dintre presa si administratie, guvernanti, clasa politica. E vorba de felul în care întelegem rolul presei într-o democratie. Adesea, acest rol este definit în formule simpliste, de genul: presa e  "cainele de paza al democratiei" sau "a patra putere în stat". Formule atragatoare, dar periculoase atunci cand sunt neîntelese si abuzate. Asa formulate, ele privesc doar drepturile jurnalistilor, nu si responsabilitatile. Or, fara a fi circumscrise de obligatii asumate de profesionistii de presa, aceste formule permit abuzul.

 De fapt, ce raporturi ne dorim între mass-media si autoritate? De razboi rece sau razboi de guerrilla, de adversitate? Daca acceptam nerestrictiv faptul ca investigatia jurnalistica poate justifica actiuni imorale sau chiar ilegale cu scopul de a impune decizii administrative sau politice, atunci jurnalistul devine un soi de guerrilla, sa zicem un  pen guerrilla. "Incompetentii din Educatie cad pe capete", anunta victorios Adevarul, de parca tocmai asta si-ar fi dorit, sa schimbe niste oameni din niste posturi de conducere.

 Nu cred ca într-un stat de drept mass-media ar trebui sa încerce sa impuna decizii politice. Asa cum nu cred ca deciziile administrative luate de teama presei sunt sanatoase si eficiente pe termen lung. Presa trebuie sa se multumeasca sa analizeze critic activitatea guvernantilor, sa scoata la iveala nereguli în institutiile publice. Dar nu sa înlocuiasca agentiile de control. Si nici sa devina actor si, mai ales, nu un actor lipsit de scrupule. Pentru ca aceasta tara nu e neguvernabila si nici în razboi. Si pentru ca aceste practici, odata impuse, pot deveni periculoase. Nu întotdeauna intentiile din spatele unui demers jurnalistic sunt tocmai oneste. Iar tirajul ispiteste. De aceea, tonul catastrofist al ziarelor care pun mana pe astfel de subiecte este nejustificat. Incalcarea unor principii deontologice elementare doar pentru a demonstra neatentia portarului  SNEE e nejustificata.

 

All is fair in love and war

 

 Un alt argument des invocat în astfel de situatii este unul pragmatic,  al necesitatii: necesitatea justifica metodele incorecte, se spune. Nu doar scopul, ci si contextul justifica mijloacele. Neîncrederea generalizata în autoritati, ineficienta agentiilor de control, tergiversarea în deciziile administrative, incompetenta si coruptia - toate acestea ar justifica apelul la mijloace incorecte precum înselaciunea sau furtul în investigatiile de presa. In situatii extreme, mijloace extreme. In dragoste si în razboi totul este permis.

 Trebuie spus, investigatia sub acoperire este folosita de multa vreme si general acceptata azi. Sarcina reporterului, se spune, este  "de a însela tocmai pentru a nu fi înselat, de a încalca regulile jocului tocmai pentru a scoate la iveala regulile secrete ale puterii"4 .

 Dupa S. Bok, este riscant sa acceptam în mod necritic astfel de argumente. Oricat de necinstite ori ilegale ar fi actiunile pe care jurnalistul doreste sa le demaste,  "el ar trebui sa accepte ca mijloacele obisnuite aflate la îndemana trebuie preferate ori de cate ori este posibil".

 

Ca de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit...

 

 Apelam aici la un instrument pentru rezolvarea dilemelor etice propus de S. Bok. Il vom numi  analiza alternativelor. Atunci cand decizia noastra este îndoielnica, trebuie sa ne întrebam daca nu cumva exista alternative mai bune. Inainte de a practica orice forma de înselaciune sau de fals, trebuie sa luam în consideratie alternativele oneste.

In cazul de fata, trebuie sa ne întrebam daca înselaciunea si sustragerea au fost singura modalitate de a realiza investigatia jurnalistica. Nu cred. Era, poate, suficient ca reporterul sa demonstreze ca se poate trece de cele doua posturi de control fara a fi verificat. Sau era, poate, îndeajuns ca el sa predea pachetul cu subiecte la iesirea din institutie. Dar, desigur, cazul nu ar mai fi fost la fel de spectaculos. Si, daca n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit. Si nici titlurile din ziare nu ar fi fost atat de bombastice si alarmiste.

S-ar putea obiecta aici ca, în consecinta, nici reactiile guvernantilor nu ar mai fi fost la fel de prompte. In unele cazuri poate ca asa si este. Totusi, nu putem admite ca, ori de cate ori reactiile guvernantilor nu sunt cele asteptate, investigatiile jurnalistice imorale sunt justificate.

 

Presa, agentie de control?

 

 In apararea demersului  Adevarului se mai poate invoca un argument: la urma urmei, e de datoria presei sa vegheze la buna functionare a institutiilor statului. Il numesc argumentul obligatiei de a preveni raul. Mass-media au datoria de a preveni raul creat de derapajele institutiilor publice, dezvaluindu-le.

 Aici se pun doua întrebari. Intai, în ce conditii cineva trebuie sa îsi asume responsabilitatea morala de a preveni raul? Doua criterii relevante sunt  nevoia, adica existenta unui rau semnificativ, care sa justifice interventia; si ultima instanta, adica faptul de a fi singura persoana ori institutie ce poate interveni. E greu de spus daca, în cazul nostru, redactia si reporterii de la Adevarul sunt singura institutie ce putea sau trebuia sa faca ceva. Exista, totusi, nevoia, exista acel rau ce trebuia prevenit? Ei bine, nu! Asta e obiectia principala pe care o aducem demersului Adevarului. Cu o clipa înainte ca reporterul sa treaca de portar, asumandu-si o identitate pe care nu o avea, nu exista propriu-zis un rau ce trebuia prevenit si care ar fi justificat interventia. Regizand scenariul patrunderii si sustragerii subiectelor din institutia respectiva, jurnalistii si-au depasit rolul de spectatori ai realitatii, intervenind si modificand-o. Redactia a fabricat un eveniment. Jurnalistii au actionat ca un regizor, sperand ca actorii, portarul si ceilalti functionari, sa se comporte în sensul asteptarilor lor, comitand greseli. Cred ca, indiferent de succesul investigatiei jurnalistice, sunt inacceptabile interventia în realitate si falsul ca metode de investigatie. Redactia îsi asuma un rol pe care nu îl are, acela de institutie de control.

 

Moralistocratii

 

A doua întrebare este: Ce este permis sa facem în scopul de a preveni raul? Putem accepta ca un scop bun sa justifice folosirea de mijloace imorale în demersul jurnalistic?

 Avem de a face aici cu un fenomen larg raspandit în presa, anume manipularea ca tehnica de argumentare a unei concluzii morale. J. Epstein, om de presa american, defineste aceasta practica apeland la conceptul de  moralistocrati pentru a-i numi pe acei jurnalisti care, în discursuri moralizatoare, apeleaza în asa mare masura la retorici emotionale, la tehnici persuasive incorecte, încat discursul lor nu poate fi calificat decat drept manipulare. Nu e nimic incorect în a persuada, însa manipularea, mijloacele incorecte de obtinere a informatiilor sunt inacceptabile, indiferent de cauza urmarita5.

 

Concluzii

 

 Dupa cele de mai sus, propunem urmatorul  model de decizie: în jurnalismul de investigatie, practicile incorecte, precum înselaciunea sau investigatia sub acoperire, uzurparea de calitati oficiale, sustragerea de materiale, pot fi justificate etic doar în conditii exceptionale: 1) existenta nevoii: avem de a face cu o situatie de criza, prealabila, si nu generata de demersul jurnalistic, ce presupune un pericol efectiv ce trebuie îndepartat ori un pericol potential ce trebuie prevenit sau probleme grave, de interes public, ce trebuie dezvaluite; 2) ultima instanta: institutia de presa este singura instanta ce poate interveni în situatia repectiva, iar investigatia jurnalistica este singura modalitate de rezolvare a problemei; e vorba de situatii în care agentiile de control abilitate sunt ineficiente, pasive ori implicate; 3) singura alternativa: în contextul dat, practicile incorecte respective sunt singura modalitate de investigatie jurnalistica.

De asemenea, în aceste decizii, institutia de presa si jurnalistul trebuie sa tina seama de drepturile tertilor ce ar putea fi încalcate, dreptul la demnitate, la viata privata, dreptul de proprietate.

 Desi ignorata, legatura dintre  corectitudinea morala si obiectivitatea investigatiei jurnalistice este vitala pentru o presa libera într-un stat de drept. In jurnalism, ca si în stiinta, în general în acele activitati legate de obtinerea, selectarea, prelucrarea si livrarea informatiei, legatura dintre cerintele etice si cerintele de adevar este fundamentala.

In Romania mass-media nu încurajeaza dezbaterea publica si analiza critica ale demersurilor jurnalistice imorale. In facultatile de jurnalism cursurile de etica sunt minimalizate, improvizate, adesea tinute de nespecialisti. Exista un vid de dezbatere etica nu numai în presa, ci în toate zonele sensibile la probleme morale, precum afaceri ori administratie publica.

 

Note:

 1. Multumesc Rodicai Mitoiu,  BCU, pentru consultanta juridica

 2. M. Friedman,  Libertati si raspunderi ale ziaristilor si autorilor, Humanitas, 1991, p. 33

 3.  Ibidem , p. 91

 4. S. Bok,  Secrets: On the Ethics of Concealment and Revelation, Vintage Books, 1984, p. 262

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22