După dealuri - două perspective

După dealuri, scenariul şi regia: Cristian Mungiu; imaginea: Oleg Mutu; în distribuţie: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Luminiţa Gheorghiu, Dana Tapalagă, Doru Ana, Ion Sapdaru, Teodor Corban; film inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran; o producţie a Mobra Film, Why Not Productions.

RĂZVAN BRĂILEANU

Radiografie, nu rechizitoriu

Unul dintre fenomenele din ultimii ani, vizibil mai ales la televiziunile de ştiri, este că, atunci când se pe­trece o nenorocire, se caută asiduu vinovaţii, îna­inte de a se vedea ce e cu victimele. În plus, de în­dată ce e găsit un po­tenţial ţap ispăşitor, aces­ta e lapidat mediatic, fără a se privi în profunzime la profilul său, nu pentru a i se acorda circumstanţe ate­nunate, ci măcar pentru ca telespectatorii să poată înţelege care au fost resorturile acţiunilor sale.

Nu la fel stau lucrurile cu cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, După dealuri. Comparaţia cu practicile jurnalistice acu­zatoare se datorează faptului că pelicula este inspirată din romanele non-fic­ţio­nale ale Tatianei Niculescu-Bran, Spo­ve­danie la Tanacu şi Cartea Judecătorilor, care au la bază moartea unei tinere su­puse unei slujbe de „exorcizare“ în 2005. Tatiana Niculescu-Bran, la vremea res­pectivă jurnalistă la BBC, a investigat în­tâmplarea de la Tanacu, trecând dincolo de senzaţionalul cazului şi privind fe­no­menul în profunzimea sa umană. Deşi ce­le două romane nu pot fi citite ca de­mersuri jurnalistice stricte, documentarea acerbă care a stat la baza lor le dă o pu­ternică notă de veridicitate.

În După dealuri, Cristian Mungiu spune povestea a două tinere orfane, Voichiţa şi Alina, care se regăsesc după ani într-o mănăstire din Moldova. Alina se întoarce de la muncă, din Germania, pentru a o lua cu ea pe Voichiţa de la mănăstirea în care aceasta din urmă îşi găsise un adă­post. Cum Voichiţa nu e hotărâtă încă să plece, ea îi cere prietenei ei să rămână o perioadă la mănăstire, dar rigorile mo­nahale şi habotnicia măicuţelor o fac pe Alina să-şi piardă cumpătul. După o criză de nervi în urma căreia e internată pen­tru scurt timp în spital, Alina se întoarce la mănăstire, unde nervii ei cedează din nou. Stareţul încearcă s-o îndepărteze, dar tânăra nu vrea să plece fără Voichiţa. În final, după ce face scandal şi dă foc unei chilii, Alina e legată şi supusă unei slujbe de „exorcizare“, în urma căreia îşi pierde viaţa, iar stareţul şi călugăriţele sunt ridicate de poliţie.

Mungiu arată cu degetul, dar nu aruncă piatra. Într-o societate însetată după scandal, care abia aşteaptă să-i fie puşi la dispoziţie ţapi ispăşitori, cel mai uşor pentru Mungiu ar fi fost să scoată în faţă un vinovat pentru moartea Alinei. Însă re­gizorul a ales să nuanţeze, într-un re­gistru eminamente uman, vina: de la me­dicul psihiatru care o externează pre­matur, la familia care o adoptase tem­porar, până la stareţul mănăstirii. În loc să pună „Reflectorul“ (titul unei emisiuni TV din perioada comunistă, în care erau înfieraţi vânzătorii de la aprozar care în­şelau la cântar, tinerii ple­toşi cărora nu le plă­cea munca sau mamele „denaturate“ care du­ceau o viaţă promiscuă) pe unul dintre aceste personaje şi să-l ofere publicului spre judecată, Mungiu se apropie de potenţialii vinovaţi şi le scoate la lumină detalii care nu îi absolvă, ci le oferă anumite cir­cumstanţe atenuante. Sigur, medicul psi­hiatru o trimite pe Alina înapoi la mă­năstire, recomandându-i, pe lângă me­dicamente şi linişte, rugăciuni şi Sfânta Scriptură. Dar oare ce şanse de ame­lio­rare putea oferi un spital supraaglomerat şi subfinanţat? Sigur, stareţul mănăstirii a ţinut-o legată pe fată în timpul sluj­belor de „exorcizare“. Dar oare nu a tri­mis-o tot el la spital atunci când a avut prima criză?

Felul în care este construit personajul sta­reţului este extrem de interesant. Pe de o parte, înainte chiar să-l cunoaştem, vedem la intrarea în mănăstire un anunţ care spune că persoanele de altă religie nu sunt binevenite şi ne aşteptăm la un preot bigot. Pe urmă, suntem uşor ne­du­meriţi când stareţul cheamă imediat Sal­varea după ce Alina devine violentă. Apoi, atunci când măicuţele descoperă o cruce într-un lemn şi clamează o mi­nune, preotul le taie entuziasmul şi le spune să termine cu prostiile şi să pună lemnul respectiv pe foc. În fine, „exor­cismul“ în sine, dincolo de absurdul cu care îl privim noi, laicii, nu este decât ul­tima soluţie, după ce stareţul a încercat în repetate rânduri să o trimită pe Alina afară din mănăstire.

Mungiu nu se dă în lături de la a expune anumite practici habotnice din mănăstire, dar filmul este departe de a fi un proces intentat Bisericii Ortodoxe. În loc să taie în carne vie, regizorul operează într-un re­gistru mai fin, cu riscul de a părea ne­hotărât. Însă ceea ce aparent se pierde pe latura raţional-morală se câştigă pe la­tura umană. După dealuri nu este un rechizitoriu, ci o radiografie tristă a unei fâşii de umanitate. //

MĂDĂLINA ŞCHIOPU

Cronica unei morţi diluate

Urmărind filmul lui Cris­tian Mungiu, prima scenă care m-a făcut să zâm­besc involuntar (nu dintre cele câteva cu un umor căutat) a fost cea în care măicuţele se prezintă la un orfelinat cu de-ale gu­rii şi oferă coşurile unei angajate a instituţiei. Din pu­ţinul pe care îl au, fi­indcă vorbim de o comunitate religioasă în formare, încă săracă, iată, îşi fac timp şi pentru ajutorarea năpăstuiţilor sorţii. Probabilitatea ca o astfel de scenă să ai­bă loc în România ortodoxă reală, unde săracii oferă din puţinul lor Bisericii, nu viceversa, se apropie de faimosul exem­plu al maimuţei care bate la maşină la în­tâmplare până când îi iese, cuvânt cu cuvânt, Hamlet: nu e imposibil, dar să fim serioşi!

Probabil Cristian Mungiu a internalizat prea mult criticile autohtone de după 4, 3, 2..., şi anume că pelicula a fost creată pentru un public occidental, de parcă ar fi vreun păcat capital. Atunci, cu ur­mă­torul film a încercat să mulţumească în acelaşi timp şi juriul de la Cannes, şi pri­vitorul din Vaslui. Oricine îşi poate pro­iecta aşteptările asupra lui. Credincioşii pot răsufla uşuraţi (cu excepţia im­be­ci­lităţii extreme a câtorva feţe religioase care fie n-au văzut filmul, fie văd orice degeaba): măicuţele şi, mai ales, liderul lor sunt bine intenţionaţi, sensibili, deşi cam mărginiţi şi, oricum, figurile anti­clericale sunt cel puţin la fel de obtuze ca ei (cazul doctoriţei care constată moar­tea Alinei). Antireligioşii îşi pot găsi propria ciosvârtă de scene vindicative, cum ar fi discursul preotului despre cei de alte credinţe. Nu lipsesc sistemul me­dical a cărui meteahnă supremă e de­zin­teresul, funcţionarii superficiali, relaţia ambiguă dintre cele două protagoniste, dar şi amintirea pedofilului german venit cu ajutoare pentru copii. În sfârşit, se pare că regizorul îşi pune neîncetat în­trebarea: oare mi-a scăpat ceva? Oare e suficient de complex? A rămas vreun unghi neexplorat? Probabil acesta e motivul pentru care durează 2 ore şi jumătate. Din prea multă com­plexitate, filmul se di­luează. Îţi vine să reac­ţionezi ca Jerry Sein­feld după ce vede un spec­tacol de operă: „De ce trebuie să cânţi? Dacă ai ce­va de spus, spu­ne!“.

Cazul de la Tanacu a scandalizat pe bună drep­tate opinia publică. Nu foamea de senzaţional, ci oroarea nudă a întâmplării a provocat atitudinea generală de re­pulsie şi condamnare.
M-aş fi aşteptat ca această grozăvie să-şi găsească, în film, o contrareacţie vis­ce­rală, un fior de re­voltă pe care să-l simţi în carne şi sânge. În schimb, Alina este absorbită într-un vortex sumbru, într-o traiectorie slow mo­tion a fatalităţii din care nu mai există scăpare. Când îşi re­vine, în ultimele mo­mente de dinaintea mor­ţii, ar pu­tea foarte bine să recite sce­na nunţii cos­mice din Mioriţa.

Cred că dependenţa de cartea Tatianei Ni­cu­les­cu-Bran are o influenţă mai degrabă nefastă asu­pra ecranizărilor sau punerilor în scenă ale cazului Tanacu. Abor­da­rea reportericească, documentarea exhau­s­tivă care adună punctele de ve­dere şi schimbă sau modulează pers­pectiva în­carcă uneori inutil drama. Pro­babil vom fi martorii unei relatări me­morabile a ororii de la Tanacu când pri­mul regizor, de teatru sau de film, va rupe definitiv cu cartea şi va spune răs­picat: „Asta cred eu!“.

Cum rolul de avocat al Diavolului este in­grat, trebuie să recunosc, pe de altă par­te, că filmul nu mi-a displăcut total. Nu e deloc pierdere de vreme, fie şi pentru interpetarea celor două actriţe. Voichiţa, mai ales, este uneori hipnotizantă. Scena în care măicuţele sunt interogate de po­liţişti, cu Voichiţa în prim-plan, cu tră­săturile accentuate şi ochii imenşi, de mar­tor al unei dureri inenarabile, are ceva din intensitatea şi stilul unui tablou de El Greco. La fel, secvenţele în care Ali­na bifează punct cu punct prima parte din inventarul detaliat de păcate din pers­pectiva Bisericii Ortodoxe (ca orice om normal, aş adăuga eu) face toţi banii pe biletul la cinematograf.

Numai că îi lipseşte acel grăunte de ne­bunie sau de asumare a unei perspective proprii care să facă pasul de la un film bi­ne realizat la unul care te bântuie. Ca sim­plu spectator, îmi aduc aminte de prima reacţie după ce am văzut Dogville, cu tema parţial asemănătoare a unei fe­mei tinere în faţa fanatismului şi fă­ţăr­niciei: privitul în gol minute bune după finalul filmului şi o nevoie imperioasă de descărcare nervoasă, materializată prin încleştarea mâinilor pe o victimă ne­vi­no­vată, scaunul din faţă la cinematograf. După dealuri a lăsat un soi de tristeţe nelămurită, care a trecut destul de repede. //