De ce durează atât procesele penale?

Una dintre tarele sistemului judiciar român este lentoarea procedurilor. În materie civilă, întârzierile înseamnă ani şi ani petrecuţi prin instanţe pentru valorificarea unui drept, iar în materie penală ele sunt adesea uşa de scăpare pentru persoanele importante ale căror dosare se prescriu. Societatea Academică din România a realizat, cu sprijinul financiar al Ambasadei Marii Britanii, un studiu cu privire la tipurile de întârzieri şi la soluţiile posibile pentru evitarea acestora (pentru întreaga analiză accesaţi www.sar.org.ro).

În România, spre deosebire de alte ţări, precum Franţa sau Marea Britanie, există obligaţia ca dosarele să se finalizeze într-o perioadă de timp egală cu maximul pedepsei prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, plus încă jumătate din acesta. Termenul se calculează de la momentul la care s-a comis infracţiunea şi continuă să curgă pe tot parcursul procedurilor judiciare. Consecinţa expirării acestui termen înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive este aceea că judecata încetează (prescripţia specială).

Este adevărat că persoana trimisă în judecată poate să solicite continuarea procesului, dar, în această situaţie, judecătorul nu va putea să pronunţe o hotărâre de condamnare - în cazul în care ajunge la concluzia că persoana trimisă în judecată este vinovată de comiterea respectivei infracţiuni, judecătorul este obligat să constate că termenul de prescripţie specială a expirat şi că nu poate să mai aplice o pedeapsă. Acesta este motivul pentru care politicieni acuzaţi de fapte de corupţie dau asigurări publice că vor solicita continuarea proceselor, chiar dacă termenul de prescripţie specială expiră - de fapt, după acel moment nu mai riscă să li se aplice nicio sancţiune şi nici nu s-ar mai putea pronunţa un verdict de vinovăţie în ceea ce îi priveşte.

Revenind la proceduri, constatăm că unele întârzieri rezultă din prevederi legale deficitare, iar altele sunt generate de atitudini greşite ale reprezentanţilor sistemului judiciar. Pentru ultima categorie, este deosebit de relevantă experienţa a două judecătoare din instanţele bucureştene care au încercat să rezolve dosarele ce le-au fost repartizate ceva mai repede decât s-ar fi întâmplat în mod obişnuit. Rezultatul a fost acela că ambelor judecătoare li s-au luat dosarele, într-un caz dosarul fiind strămutat la o altă instanţă, iar în celălalt caz fiind admisă o cerere de recuzare motivată prin faptul că judecătoarea respectivă acorda termene prea scurte. În aceste cazuri, nu este vorba despre vreo deficienţă legislativă - Legea micii reforme permite judecarea proceselor în mod continuu -, ci despre o reacţie de rezistenţă la schimbare din partea sistemului judiciar. Există şi experienţe pozitive în acest domeniu, judecătorii din Mureş soluţionând într-un timp record un mare dosar privind fraude în legătură cu permisele de conducere. Instanţele trebuie să înţeleagă că, atunci când au de judecat dosare complexe, trebuie să aplice măsuri organizatorice speciale, să stabilească termene mai scurte pentru a le putea finaliza înainte de expirarea termenului de prescripţie specială.

De-a lungul timpului, invocarea repetată a excepţiilor de neconstituţionalitate a reprezentat principalul mecanism de tergiversare a proceselor, pentru că procedurile judiciare erau suspendate automat. În penal, incidenţa excepţiilor de neconstituţionalitate în dosarele de mare corupţie care implicau politicieni de marcă a fost foarte crescută (vezi www.hotnews.ro la secţiunea dosare de corupţie). De altfel, în acelaşi dosar, pot fi ridicate succesiv mai multe excepţii de neconstituţionalitate, suspendarea judecăţii intervenind până la soluţionarea fiecăreia.

Încă din 2005, au existat iniţiative de eliminare a suspendării automate a judecăţii în cazul invocării unor excepţii de neconstituţionalitate, dar, dat fiind miza specială a acestei schimbări, mai ales pentru marile dosare de corupţie, dezbaterile au fost extrem de aprinse şi s-au prelungit de-a lungul mai multor ani. Abia la sfârşitul lui septembrie 2010, Legea Curţii Constituţionale a fost modificată în sensul eliminării suspendării cauzei atunci când se invoca o excepţie de neconstituţionalitate - această schimbare se reflectă în scăderea accentuată a numărului de excepţii invocate în 2011.

Legea micii reforme reaşază competenţa materială în încercarea de a echilibra volumul de muncă între instanţele de judecată. Aceste prevederi au generat reacţii diverse în sistemul judiciar: judecătorii de la judecătorii şi tribunale fiind, în general, mulţumiţi, spre deosebire de colegii lor de la curţile de apel, al căror volum de activitate a crescut în primele trei luni ale anului 2011 atât în materie penală, cât şi în materie de contencios administrativ, litigii de muncă şi comercial. Instanţele inferioare erau sufocate de dosare, pe când curţile de apel beneficiau de o încărcătură de dosare mult mai mică. Nu există date statistice privind durata medie de soluţionare a dosarelor în diferite materii şi pe diferite grade de jurisdicţie, dar este limpede că introducerea şi generalizarea mecanismelor de soluţionare alternativă a disputelor este esenţială pentru evitarea unui blocaj în sistemul judiciar.

Tot pentru simplificarea procedurilor, Legea micii reforme introduce posibilitatea acuzatului de a-şi recunoaşte vinovăţia, caz în care instanţa poate folosi direct probele administrate în faza de urmărire penală.

Pentru Ministerul Public, facultativitatea motivării soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, atunci când procurorul îşi însuşeşte motivarea organului de urmărire penală, şi introducerea principiului oportunităţii au fost două elemente pozitive introduse prin Legea micii reforme. //

Expertizele

Expertizele sunt o altă procedură care generează întârzieri în soluționarea proceselor penale, mai ales atunci când în același dosar se dispun expertize succesive (sau se dublează expertiza realizată în faza de urmărire penală cu una dispusă de instanța de judecată). Solicitarea de suplimente de expertiză este şi ea generatoare de întârzieri.

Piața serviciilor de expertiză rămâne una relativ închisă, numărul experților fiind redus. Acest fapt este cu atât mai îngrijorător, cu cât opinia experților este decisivă pentru soluționarea dosarelor, mai ales când este vorba despre expertize complexe în materie economică sau despre expertize tehnice. În aceste cazuri, stabilirea clară a obiectivelor expertizei și a întrebărilor la care trebuie să răspundă experții sunt vitale pentru obținerea unui raport de calitate și util în soluționarea cauzei. Este important ca judecătorii să nu transfere către expert responsabilitatea pentru soluționarea dosarului.

În plus, deși legea prevede că organul judiciar care dispune expertiza trebuie să plătească expertul oficial din fondul anume alocat în acest scop, în practică, unele instanțe de judecată (spre deosebire de parchete) stabilesc că inculpații vor plăti și costurile expertului oficial (nu doar pe cele ale expertului parte). În aceste condiții, nu este surprinzător că rezultatele expertizelor tind să fie favorabile celor care achită costurile aferente acestora. Este esențial ca instanțele să își schimbe această practică și să solicite alocarea unor fonduri care să permită plata expertului oficial, așa cum prevede Codul de Procedură Penală.

În cazul expertizelor audio-video, se solicită adesea expertizarea tuturor înregistrărilor dintr-un dosar, fără precizarea suspiciunilor pe care persoana care solicită expertiza le are cu privire la conținutul acestora. O lipsă de circumstanțiere a expertizei conduce la costuri uriașe ale acesteia și la încărcarea nejustificată a experților cu analizarea unui material înregistrat, fără a se cunoaște exact ce anume se contestă. În condițiile unui număr mic de experți specializați în acest domeniu, această practică produce efecte și mai importante.