Portret de torţionar: Alexandru Vişinescu

Dintr-o fotografie din dosarul de cadre cu numărul 94 din Arhiva C.N.S.A.S. ne priveşte, cu un aer sigur şi superior, un ofiţer de Securitate cu gradul de locotenent-major. În 1955, când a fost făcută poza, personajul avea 30 de ani şi era în plină ascensiune. Pe piept purta cu mândrie medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de stat”. Instituită prin Decretul nr. 39 din 20 ianuarie 1953, medalia recompensa angajaţii din Ministerul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne pentru „vitejia şi abnegaţia arătată cu ocazia lichidării bandelor jefuitoare, operaţiuni curajoase şi bine conduse în vederea prevenirii sau descoperirii infracţiunilor, conducerea excepţională a operaţiunilor privind prinderea infractorilor, buna organizare a Securităţii şi Miliţiei în lupta contra infracţiunilor şi pentru apărarea orânduirii de stat şi serviciul ireproşabil depus de organele Securităţii şi Miliţiei”.

Cel din fotografie se numeşte Alexandru Mihai Vişinescu şi, aşa cum îi preziceau  evaluatorii la absolvirea Şcolii de ofiţeri de Securitate, a devenit o celebritate. Şi în timpul regimului comunist, în interiorul castei în care se pregătea să intre în 1950, şi recent, la 24 de ani de la căderea dictaturii.

Intrarea în sistem i-a fost facilitată de originile cât se poate de „sănătoase”. Alexandru Vişinescu s-a născut la 27.09.1925 în satul Aldeni, com. Cernăteşti, jud. Buzău, într-o familie modestă, cu încă trei copii, fiind fiul lui Mihai şi al Linei. După decesul tatălui, în anul 1925, Lina Vişinescu s-a recăsătorit cu Anton Drăgan, agricultor din aceeaşi comună, tată a şase copii. Familia muncea la Gospodăria Agricolă din comună de la care primea 2% din producţie. Verificările periodice întreprinse de Direcţia Cadre a M.A.I. nu au semnalat nici o problemă deosebită - o singură investigaţie l-a confundat pe tatăl ofiţerului cu un membru al P.N.Ţ. din zonă, dar greşeala a fost înlăturată ulterior şi fişele de verificare au fost distruse, anulând această neplăcută asociere.

După absolvirea a 6 clase elementare, din anul 1939 a muncit ca zilier în comuna natală, apoi ca muncitor sondor la  schela „Berca”, până în 1948, când a fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar. În perioada 15.01.1948-15.01.1950 a fost militar în termen la Batalionul 7 Securitate Floreşti, Cluj şi apoi, timp de un an, sergent la I.M.J. Târgu Mureş. În acei ani, batalionul a participat intens la luptele cu partizanii din munţi, fiind deseori folosit ca forţă de intervenţie în diverse operaţiuni de prindere sau anihilare a opozanţilor regimului. Despre activitatea din această perioadă, dosarul de cadre păstrează tăcerea.

Putem, însă, bănui ce „fapte deosebite de arme” i-au determinat pe şefii D.G.S.P. să îl selecteze şi să îl trimită la Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, cu durata de şase luni. A fost momentul unei prime evaluări, o caracterizare la absolvirea cursului: „A dat dovadă de foarte multă voinţă muncind din răsputeri mai ales de când a fost ales responsabilul clasei. E vioi, dezgheţat, cu multă putere de muncă, are aptitudini de conducător. Scrie însă slab. Susţine că e cam nervos, însă nu a avut manifestări din care să reiese acest lucru. De asemenea, într-o analiză a arătat că la început nu a avut conştiinţă de clasă şi nici spirit tovărăşesc şi că acestea le-a căpătat abia la şcoală, în manifestările sale însă a dovedit totuşi de la început că are aceste calităţi. În general este un exemplu pentru toată clasa. Ataşat clasei muncitoare; are perspective mari de creştere”.

Contrainformaţiile, o pălărie prea mare

A absolvit cu media 5 (maximă în sistemul sovietic, adoptat atunci de România), a primit gradul de sublocotenent (20.05.1950) şi a fost repartizat într-o muncă de răspundere în cadrul Serviciului de Contrainformaţii al Penitenciarului Jilava.

Numit la înfiinţare, în 1949,  Serviciul Operativ, apoi Serviciul Inspecţii (1950) şi, ulterior, Serviciul „D”, noul loc de muncă al lui Alexandru Vişinescu avea ca obiect „descoperirea informaţiilor nedivulgate în anchete de cei condamnaţi, pentru extinderea cercetărilor, legăturile existente în penitenciar, între deţinuţi sau între aceştia şi personalul de pază, controlul corespondenţei deţinuţilor, supravegherea contrainformativă a cadrelor închisorii (relaţii despre activitatea eventualelor elemente duşmănoase strecurate în aparatul administrativ şi de pază)”. Cât de importantă era activitatea ofiţerilor din acest serviciu o arată şi faptul că structura nu era subordonată conducerii penitenciarelor, activitatea acesteia nu era controlată nici de regionalele de Securitate, ci funcţiona „acoperit” în cadrul locurilor de detenţie, sub directa coordonare a Direcţiei a III-a Informaţii Interne.

Înaintat la gradul de locotenent (01.07.1951) şi numit şef al Biroului Inspecţii din cadrul Penitenciarului Jilava, Alexandru Vişinescu a întocmit, în februarie 1952, un Referat de manifestările deţinutului Romulus Dan în care, într-o manieră confuză şi agramată, încerca să-şi convingă superiorii despre pericolul reprezentat de afirmaţiile deţinutului, care „nu a crezut, ca socialist de mic copil, să fie judecat pentru crimă de înaltă trădare a clasei muncitoare şi arătând că actualul regim este slugă al domnişorului STALIN, care a ajuns să impună dictatura sa asupra acelora care au luptat pentru clasa muncitoare”.

Şeful Biroului Inspecţii părea depăşit de complexitatea muncii la care a fost repartizat. O Notare de Serviciu pentru perioada iunie 1951-iunie 1952 sintetiza deficienţele activităţii sale: „Nu a fost pătruns de importanţa sarcinilor sale ca ofiţer contrainformativ într-un penitenciar important, având spiritul de vigilenţă tocit, nereuşind să sesizeze uneltirile criminalilor deţinuţi în acel penitenciar. Nivelul lui politic, ideologic este destul de scăzut, aceasta şi din cauza că nu este membru de partid, nici U.T.M.-ist, iar în unitatea unde munceşte (Penitenciarul Jilava) în general nivelul politic şi ideologic al personalului este scăzut. (…) Are spiritul de vigilenţă tocit uneori confundându-se cu personalul din obiectivul său. Astfel a fost posibil ca 3 salariaţi ai penitenciarului să poarte corespondenţă între exterior şi câţiva criminali politici din penitenciar timp de mai multe luni”. În plus, „fiind sancţionat pentru faptul că a permis subalternilor să fumeze ţigări confiscate de la deţinuţi, a căzut în extrema de a cere subalternilor săi lucruri care nu puteau fi realizate în 4 ore”. Tânărul locotenent era nu numai incompetent, ci şi răzbunător. Ca urmare, s-a recomandat mutarea sa la alt penitenciar.

Transferul s-a produs abia în anul 1954, când îl regăsim pe Alexandru Vişinescu la penitenciarul Râmnicu Sărat, mai întâi în calitate de lucrător operativ, apoi, începând cu anul 1955, ca de şef de grupă operativă. A fost din nou avansat, devenind locotenent-major (01.01.1955). Greşelile trecutului au fost şterse cu buretele, mai ales că ofiţerul părea să-şi fi însuşit criticile. Primeşte, prin Decretul nr. 348/1954, medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de stat”, iar Partidul îl admite în rândurile sale în 1955.

Încurajările şi recompensele nu au condus, însă, la rezultatele aşteptate. Nici la noul loc de muncă ofiţerul nu a obţinut performanţe: „(…) timp de 6 luni de zile nu a reuşit să facă nici măcar un studiu asupra unui candidat pentru recrutare. Toate acestea se datoresc faptului că are un slab nivel politic şi ideologic, nu citeşte şi nu studiază material de partid sau literatură şi aceasta se reflectă şi în ce priveşte redactarea, care este greoaie şi aproape fără înţeles în unele cazuri”.

Răbdarea „cadrelor” a ajuns la sfârşit. Devenise clar că Alexandru Vişinescu nu era compatibil cu munca informativă, dar „talentele” sale puteau fi folosite în alt fel. Direcţia Cadre ştia locul potrivit pentru un tânăr ofiţer cu scăpări intelectuale, dar cu „putere de muncă”. În anul 1956 a fost transferat la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi, începând cu data de 01.04.1956, a devenit locţiitor, apoi, din 01.07.1956, comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat.

Deşi nu era decât locotenent-major, Alexandru Vişinescu era gata să răspundă noilor însărcinări şi să demonstreze că încrederea acordată este justificată.

„A ajuns până acolo încât pune pe picior de egalitate interesul unităţii cu cele personale”

În anul în care Alexandru Vişinescu devenea comandantul penitenciarului Râmnicu Sărat, aici executau pedepse privative de libertate atât deţinuţi de drept comun cât şi deţinuţi politici. Începând din anul 1949, penitenciarul a „găzduit” mai multe categorii de „duşmani ai regimului”, de la ţărani care refuzau colectivizarea şi susţinători ai partidelor politice istorice, la membri ai  celebrului „lot Maniu”, în frunte cu Ion Mihalache. În anul 1957 au fost transferaţi de la Aiud: Ion Ovidiu Borcea, preotul Mihai Balica, Vasilică Munteanu, Cornel Veleţeanu, Ion Diaconescu, Victor Anca, Ion Bărbuş, Ion Puiu, Corneliu Coposu (secretarul personal al lui Iuliu Maniu), Augustin Vişa, Nicu Adamescu, Alexandru Alexandrini (fost ministru de Finanţe), Alexandru Constant (fost ministru al Înzestrării Armatei), generalul Constantin Pantazi (fost ministru de Război) şi profesorii Ion Petrovici şi Petre Tomescu (foşti miniştri).

Râmnicu Sărat avea o organizare parcă destinată terorii, aşa cum constata Ion Diaconescu: „Celularul în care am intrat părea foarte mic în comparaţie cu Aiudul, iar celulele erau dotate cu paturi pentru un singur deţinut. (…) În toate se observa o grijă extraordinară pentru a se realiza cea mai teribilă izolare”. Izolarea deţinuţilor era deplină şi, după mărturiile supravieţuitorilor, acesta a fost - dincolo de torturile la care erau supuşi deţinuţii - lucrul cel mai greu de îndurat. „Nu este tot una să mori cu 4-5 oameni într-o celulă, ori să mori singur, după ani… de chin. Râmnicu Sărat a excelat prin moartea individuală într-un regim de exterminare”.

Comandantul penitenciarului le părea noilor veniţi „nu prea înalt, cu o figură de brută, cu mâini scurte şi groase şi degetele ca nişte cârnaţi. (…) Acest Vişinescu avea satisfacţia să bată personal, folosind şi picioarele”. Printre deţinuţi se zvonea că făcuse parte din plutonul de execuţie a lui Ion Antonescu*.

La câteva luni după numirea sa în funcţia de comandant, Alexandru Vişinescu făcea obiectul unei investigaţii demarate de Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, în urma unei note informative redactate de un subordonat al său, lt. Ion Ursică. Acesta îl acuza pe comandant, printre altele, că „a folosit serviciile unor cadre în timpul lor liber sau pentru alte treburi  în oraş, cu această ocazie îi făceau şi lt. maj. Vişinescu diferite cumpărături sau cum este cazul cu reparatul cismelor şi aprinsul focului acasă”. De asemenea, folosea deţinuţii pentru a-i tăia lemne şi utiliza mijloacele de transport ale penitenciarului în scopuri personale.

Se pare că nu numai deţinuţii erau puşi la curent cu faptul că tânărul comandant considera penitenciarul fieful său personal şi că avea drepturi extinse asupra tuturor celor aflaţi în subordinea lui. Ofiţerul trimis în anchetă şi-a prezentat concluziile şi propunerile colonelului Vasile Lixandru, directorul D.G.P.C.M., care nu a fost impresionat de abuzurile săvârşite şi a ordonat luarea unor măsuri administrative minimale. Vişinescu a fost obligat să înapoieze benzina consumată şi a primit o mustrare. În fond, principala misiune a comandantului era alta şi îi solicita întreaga atenţie.

Stilul de muncă cu deţinuţii al comandantului penitenciarului Râmnicu Sărat era surprins de o Foaie de notare din perioada 1957-1958: „Are experienţă în munca de penitenciar şi în special în problemele informative, lucrând mai mulţi ani ca ofiţer în serviciul «D» fapt ce a determinat ca să se preocupe în mod special cu problemele de regim şi supraveghere [a] deţinuţilor şi cu mult mai puţin de alte sarcini ce revin unui comandant. (…) Este curajos şi hotărât, manifestând atitudine fermă faţă de deţinuţii contrarevoluţionari din penitenciar”.

„Curajul şi atitudinea fermă” este posibil să fi fost stimulate şi de o îndeletnicire care făcea mai puţin cinste unui cadru de nădejde, menţionată cu o oarecare îngrijorare la finalul documentului: „Din informaţii rezultă că îi place şi consumă băuturi alcoolice în măsură mai mare, lucru ce este cunoscut de unele cadre din penitenciar şi chiar din oraş”.

Nu neapărat consumul de băuturi alcoolice de către şeful unei închisori îi îngrijora pe cei de la „cadre”. Abuzul de alcool şi violenţa erau lucruri comune în sistemul represiv comunist, mai ales că mergeau mână în mână cu genul de muncă pe care îl prestau „lucrătorii” şi erau tolerate ca un rău necesar în îndeplinirea obiectivelor. Important era, ca în orice sistem care ridica ipocrizia la rang de normă, să nu se afle. În plus, trebuia ca reprezentanţii poporului să reprezinte un model pentru cetăţeni, iar „moralitatea şi etica socialistă” să triumfe în lupta dură cu „duşmanul burghez”.

Un nou raport ajungea pe masa col. Lixandru în  septembrie 1958 şi îl acuza pe comandantul de la Râmnicu Sărat că a „favorizat pe fostul deţinut D.C. [drept comun] Banu Constatin acordându-i vorbitor ilegal de două ori”. Acuzaţiile vizau şi comportamentul imoral al ofiţerului aflat într-un anturaj alcătuit din procurorul-şef al Raionului Râmnicu Sărat, Săveanu, comandantul Raionului de Miliţie, cpt. Şchiopu, şi locţiitorul acestuia, lt.-maj. Mălureanu Gheorghe.

După ce a investigat din nou acuzaţiile, Serviciul Cadre propune să fie schimbat de la comandă şi repartizat la altă unitate. Col. Lixandru dispune doar pedepsirea cu 10 zile de arest şi avertizarea ofiţerului, iar „dacă mai dă dovadă de încălcarea instrucţiunilor să fie schimbat de la această unitate”.

În deplin acord cu logica urmată de superiorii lui Vişinescu de la începutul carierei acestuia în Ministerul de Interne, în loc să fie sancţionat în mod corespunzător a fost din nou înaintat în grad, devenind căpitan (01.04.1959), şi a fost decorat cu medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat” prin Decretul nr. 155/08.05.1959.

Pentru a-şi însuşi mai bine metodele de lucru cu deţinuţii, căpitanul Vişinescu a fost trimis la un curs de perfecţionare de 6 luni la Jilava (la 01.03.1960), unde a întâlnit o altă viitoare „vedetă” a spaţiului concentraţionar - Ion Ficior. Întâlnirea e posibil să fi lăsat o impresie puternică, de vreme ce Vişinescu îl menţiona printre persoanele care puteau să dea referinţe despre activitatea sa din perioada cursului.

Fişa de absolvire nota progresele: „La începutul cursului ofiţerul a dovedit că este satisfăcător pregătit, se exprima greoi şi nu prezenta suficiente garanţii de creştere. La primele teme predate, a reuşit să-şi ia notiţe satisfăcătoare, iar la seminarii dădea răspunsuri nu destul de bine gândite. Se exprima greoi şi făcea pauză mare în legarea frazelor ce şi le formula. Ofiţerul are un scris neformat în comparaţie cu gradul  şi funcţia ce o îndeplineşte, însă, se complace în această situaţie, fără a se strădui să şi-l îmbunătăţească. Faţă de rezultatele obţinute în şcoală, atât pe parcurs cât şi la absolvire, neţinându-se seama de aspectele negative din munca sa, există încrederea că în munca ce o duce va face faţă cu rezultate foarte bune. Va fi capabil cu siguranţă de îndeplinirea îndatoririlor sale în funcţia de comandant de penitenciar”.

Suferinţa victimelor

„Tobă de carte” şi îmbogăţit cu experienţele colegilor săi din alte penitenciare, Alexandru Vişinescu a revenit la Râmnicu Sărat. Dovezile aplicării metodelor sale de conducere începeau să se strângă în dosarele de penitenciar ale deţinuţilor politici, cărora li se refuza sistematic orice asistenţă medicală, erau bătuţi şi umiliţi cu orice ocazie, trimişi la izolator pentru vinovăţii închipuite.  Multora li se dădea clar de înţeles că nu vor ieşi vii din închisoare.

Aurel Ardeleanu, condamnat la 25 de ani muncă silnică, a înaintat comandantului penitenciarului un memoriu în care anunţa că va intra în greva foamei din cauza „condiţiilor de deţinere în închisoare, după darea sentinţei de condamnare – bătăi, insulte, îmbrăcăminte, higienă – [care sunt] degradante pentru om [şi] sunt în contradicţie flagrantă cu principiile umanismului socialist, care trebuie să se răsfrângă şi asupra celor din închisori”. Protestul a fost înaintat Procuraturii, dar nu s-a luat nici o măsură. În schimb, s-au luat măsuri asupra deţinutului Ardeleanu. Pentru că stătea în indispensabili în celulă şi s-a adresat gardianului cu apelativul „dumneata”, a primit personal de la căpitanul Vişinescu cinci zile regim celular sever, apoi, pentru că se învelise cu pătura pe picioare, încă trei zile izolator. Mai târziu, după alte 10 zile de izolator, sanitarul penitenciarului recomanda că „are nevoie de pat, întrucât picioarele sunt umflate amândouă. Deţinutul a mai primit regim şi pat 30 zile pe anul 1961. Acum are nevoie numai de pat 40 zile”.

Ion Diaconescu a avut parte de acelaşi regim. Pentru că a fost prins încercând să comunice prin ciocănituri în perete cu deţinutul din celula vecină, a fost pedepsit cu şapte zile izolare (anexa 4), iar când  sanitarul a recomandat să fie trimis la spital pentru o intervenţie chirurgicală, „suferind de arhiepididimită cronică, bilaterală, TBC”, comandantul a fost de acord doar cu câteva zile „la pat”.

Vişinescu părea hotărât să arate că era capabil de orice când venea vorba de deţinuţii politici, dar comportamentul său despotic şi credinţa că era stăpân pe destinele oamenilor l-au adus din nou în atenţia superiorilor. Dar nu abuzurile asupra deţinuţilor au determinat anchetarea sa, ci „relaţiile necorespunzătoare ce au existat între comandantul penitenciarului şi militarii în termen din gardă”.

Concluziile raportului: comandantul penitenciarului a folosit militarii pentru efectuarea unor servicii în scopuri personale: tăiat lemne, scuturat preşurile din locuinţa personală, transport vin şi sifoane. Obişnuia, se pare, să ia şi din raţia de alimente a soldaţilor, în special pâine, pe care iniţial o plătea, dar, odată cu trecerea timpului, nu a mai considerat necesar să se formalizeze. Cum noul magazioner, soldat fruntaş Paul Leica, numit în iunie 1961, nu era la curent cu practicile comandantului, a refuzat net să dea pâine din raţia soldaţilor. Vişinescu s-a deplasat personal la magazioner şi, după o altercaţie cu acesta, l-a pedepsit cu cinci zile arest, mărind pedeapsa la 10 zile, după ce acesta a refuzat să fie escortat la garnizoană de sergentul care îl raportase. Documentele anchetei mai arătau că Alexandru Vişinescu schimbase 800 kg lemn verde, pe care le avea acasă, cu 800 kg lemn uscat, din proprietate penitenciarului.  Se propunea o nouă anchetă.

Ca de obicei, în cazul tovarăşilor care ajutaseră regimul, ancheta a fost demarată cu greu de Direcţia Cadre, abia la 16.12.1963, după desfiinţarea penitenciarului Râmnicu Sărat. S-a confirmat întreaga gamă de abateri săvârşite în perioada când Vişinescu deţinuse funcţia de şef al penitenciarului: legături nepermise cu foşti deţinuţi de drept comun, relaţii amoroase cu soţii sau rude ale deţinuţilor, chefuri organizate cu cadre din Direcţia Penitenciarelor, speculă cu produse aflate în proprietatea penitenciarului, folosirea personalului din penitenciar şi a deţinuţilor în scopuri personale. Fraza-cheie a notei-raport: „A ajuns până acolo încât pune pe picior de egalitate interesul unităţii cu cele personale”. Până şi „cadrele” au ajuns la concluzia că Vişinescu scăpase de sub control. Vinovaţi erau consideraţi şi cei care au controlat activitatea acestuia, mai mult, „unele cadre din D.G.P.M. s-au antrenat cu el la băutură”.

Anii în care abuzurile i-au fost tolerate şi încurajate l-au transformat într-un mic satrap. Era convins că avea dreptul să facă orice, că atât timp cât servea regimul, regimul trebuia să-l protejeze. Până la urmă, acesta a fost sensul contractului pe care l-a semnat şi concluziile raportului ne arată că nu greşea: „Întrucât problemele raportate sunt vechi, unele săvârşite cu şase ani în urmă, iar pentru o parte din ele a fost pedepsit (!?) şi ţinând seama că ofiţerul a avut o poziţie sinceră atunci când s-a stat cu el de vorbă la Direcţia Cadre, propun să nu se mai ia alte măsuri împotriva lui, ci să fie chemat de către conducerea D.G.P.C.M., avertizat cu privire la activitatea lui viitoare”.

Alexandru Vişinescu şi-a cerut scuze şi şi-a făcut autocritica în stilul lipsit de conţinut al şedinţelor de partid. Nu înţelegea de ce şi pentru ce, dar i se spunea că aşa trebuie. O formalitate. Regimul se prefăcea că îl dojeneşte şi apoi îl îmbrăţişa din nou călduros. Un cuplu gata să pornească într-o nouă etapă.

Amurgul zeilor. De la şef de penitenciar la şef de Miliţie

După eliberarea deţinuţilor politici din 1963-1964 şi reorganizarea sistemului penitenciar din România, trebuia să li se găsească o nouă muncă şi celor care, asemenea lui Alexandru Vişinescu, şi-au adus contribuţia la victoria regimului şi la înfrângerea („gurile rele” vorbeau de exterminarea) duşmanului de clasă.

Cum deocamdată nu se hotărâse nimic în privinţa lui, Vişinescu a fost „pus la dispoziţia” Direcţiei Generale a Penitenciarelor, apoi a fost numit în funcţia de ofiţer control în aparatul central D.G.P., unde experienţa sa putea fi folositoare. Noua însărcinare i-a adus şi o nouă avansare, din 23.08.1964 Alexandru Vişinescu devenind maior.

Pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele, a fost trimis în anul 1965 la un curs de cadre de conducere şi, după absolvire, a fost numit în funcţia de locţiitor comandant la Penitenciarul Ploieşti. Experienţa anilor trecuţi nu i-a folosit prea mult maiorului Vişinescu, în scurt timp intrând în conflict deschis cu şeful său direct, locotenent-colonelul Drăghici. Motivele par să fie legate de dificultatea lui Vişinescu de a se acomoda cu noua poziţie de subordonat, el depăşindu-şi cu regularitate atribuţiile şi încălcând ordinele directe ale superiorului.

Având în vedere antecedentele, soluţia a fost, de această dată, radicală. Pentru a aplana conflictul, a fost mutat în funcţia de locţiitor al şefului Cursului de Perfecţionare Subofiţeri de la Jilava, devenind, apoi, profesor şef la Şcoala de Subofiţeri Penitenciare Jilava, Şcoala M.A.I. nr. 9. Că mutarea s-a făcut mai curând din raţiuni ce ţineau de personalitatea turbulentă a maiorului Vişinescu decât datorită unor calităţi profesionale, o confirmă o Fişă de cadre din 1969: „nu a întreprins nimic pentru perfecţionarea şi pregătirea sa multilaterală, mulţumindu-se să rămână numai la nivelul studiilor liceale, deoarece neavând familie şi deci anumite greutăţi ar fi putut să se ocupe de această problemă, mai ales că lucrează într-o instituţie de învăţământ”.

Revitalizat pe poziţia de profesor şef şi aflat, din nou, într-un mediu în care autoritatea nu îi mai era contestată, locotenent-colonelul Vişinescu (înaintat în grad la 23.08.1970) „a reuşit să-şi formeze un bogat bagaj de cunoştinţe profesionale, ceea ce a făcut ca în lecţiile întocmite să nu facă confuzii, iar la orele de clasă să poată lămuri cu competenţă toate problemele apărute şi să împărtăşească din experienţa sa şi elevilor. Prin lecţiile întocmite ofiţerul s-a străduit să transmită elevilor un mare volum de cunoştinţe necesare viitorilor lucrători în penitenciare, să facă educaţie cetăţenească şi patriotică şi să dezvolte la aceştia dragostea faţă de meseria aleasă”.

Pentru modul în care transmitea „experienţa” şi „dragostea faţă de meserie” a primit Ordinul Meritul militar cl. a II-a (04.07.1970) şi Medalia „25 ani de la proclamarea Republicii”. Ce experienţe teoretice le împărtăşea cursanţilor profesorul Vişinescu nu este clar, însă, un episod din viaţa privată** determină întreruperea carierei didactice. La 01.02.1971, s-a întors în sistemul penitenciar socialist în calitate de instructor cu pregătirea militară şi de specialitate la Penitenciarul Jilava. Evaluarea Direcţiei Cadre a fost mai tranşantă, de această dată: „Deşi are vârsta de 45 ani, lt.col. Vişinescu Alexandru încă nu a înţeles pe deplin în spiritul eticii şi moralei socialiste, minimalizând rolul şi semnificaţia căsătoriei, aspecte care au fost discutate cu ofiţerul, prilej cu care a afirmat că va întreprinde măsuri corespunzătoare pentru a-şi întemeia o familie”.

La 01.05.1971 a fost numit şef de secţie la Penitenciarul Jilava şi s-a ocupat cu organizarea muncii cu deţinuţii de drept comun. Ca de obicei, imediat au apărut şi problemele: „În relaţiile cu beneficiarul au mai fost unele discuţii, este adevărat că pentru muncă, care nu au dus decât la aprecieri negative şi la intervenţia conducerii penitenciarului în rezolvarea unor asemenea cazuri. Consider că poate să rezolve şi este în competenţa sa, dacă îşi schimbă stilul de muncă cu beneficiarul şi cu cadrele”.

Comandantul penitenciarului a fost binevoitor şi l-a notat cu un calificativ maxim, mai ales că metodele şefului de secţie au dus la „depăşirea planului şi câştigului mediu”. Noua obsesie a regimului comunist era depăşirea planului la orice. Vişinescu a fost, din nou, la locul potrivit, gata să servească. Pentru „merite deosebite” a fost premiat cu diferite sume: 1400 lei (august 1972), 1300 lei (decembrie 1972), 1200 lei (august 1973), 1300 lei (decembrie 1973), 1200 lei (august 1974), 1500 lei (decembrie 1974).

Modalităţile pe care le folosea pentru depăşirea planului au ieşit la iveală abia în 1976, când, în calitate de Şef al Secţiei Căscioarele, subordonată Penitenciarului Jilava, a fost judecat de Consiliul de Onoare al Ofiţerilor Superiori din D.G.P.: „A înregistrat ca provenind din gospodăriile ajutătoare 6 tone de legume care de fapt au fost recoltate de pe terenul I.A.S. Olteniţa din producţia abandonată ca necorespunzătoare calitativ. Semnarea cu uşurinţă a procesului-verbal de recoltare a 38 tone legume de la I.A.S. Olteniţa fără ca acesta să cuprindă datele exacte ale problemei şi împrejurările în care s-a produs”. Plus, un obicei mai vechi: „A luat contra cost carne de la subordonaţii săi, slăbind autoritatea şi prestigiul său”. Consiliul de Onoare reţinea vinovăţia celui judecat pentru faptele arătate, dar „având în vedere rezultatele sale bune obţinute în muncă, aprecierile de care se bucură din partea şefilor săi şi a celor care l-au controlat”, a hotărât să îl sancţioneze cu „mustrare”.

„Pedepsit” din nou, Alexandru Vişinescu a fost mutat la 01.08.1977 la Inspectoratul Judeţean Ilfov, iar la  15.04.1978 îşi încheia cariera prodigioasă, din funcţia de Şef al Miliţiei Giurgiu. După 28 de ani în slujba regimului, la vârsta de 53 de ani, Alexandru Mihai Vişinescu se pregătea să se odihnească şi să beneficieze de recompensele cuvenite unui pensionar al Ministerului de Interne în Republica Socialistă România. 

Cât timp mai rămâne pentru justiţie?

În anul 2013 Alexandru Vişinescu a ieşit din anonimatul în care a stat aproape 35 de ani. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a făcut o plângere penală pe numele său, acuzându-l de abuzuri şi crime. Presa a declanşat o campanie mediatică, iar bestialitatea personajului a fost ilustrată prin tentativa acestuia de a lovi jurnaliştii. Parchetul a decis începerea urmăririi penale, cu încadrarea de genocid, iar C.N.S.A.S. l-a trimis în instanţă, pentru a se constata încălcări ale drepturilor omului comise în calitatea sa de ofiţer de Securitate şi şef de penitenciar.

Alexandru Vişinescu este departe de a fi un caz izolat. Mai curând a reprezentat regula în sistemul represiv comunist. Aşa cum îl prezintă dosarul său de cadre, el şi alţii ca el au fost instrumentele de care regimul s-a folosit pentru a se debarasa de opozanţi. În schimbul acestui serviciu murdar i s-au tolerat toate abuzurilor, a fost protejat, recompensat, încurajat. Statul comunist l-a învăţat că este intangibil, iar statul postcomunist nu a părut să contrazică această formă de impunitate. Cel puţin până de curând. Dar Vişinescu este învăţat să fie anchetat; a scăpat de fiecare dată. Rămâne de văzut dacă astăzi societatea românească va decide să îşi asume responsabilitatea unei soluţii concrete, nu numai pentru „torţionarul Vişinescu”, ci pentru toţi cei care, asemeni lui, au profitat de lipsa de reacţie a unei societăţi bulversate şi de uitare pentru a  se ascunde.

Este prea devreme să vorbim despre crime, şi prea târziu să le pedepsim?

Informaţii preluate din: A.C.N.S.A.S, fond Cadre M.A.I., dosar  nr. 94; Idem, fond Informativ, dosar nr. 2549;  Idem, fond Penal, dosar nr. 707; Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă 1947-1967, Andrei Muraru (coord.), Iaşi, Editura Polirom, 2008; Mihai Demetriade, Serviciul de contrainformaţii penitenciare 1949-1967, Direcţia Cercetare C.N.S.A.S. (lucrare în curs de publicare); Ion Diaconescu, Cicerone Ioniţiu, Prin ungherele iadului comunist. Râmnicu Sărat, Bucureşti, 2007; Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952): Aiud, Suceava, Piteşti, cuvânt înainte de Constantin Ticu Dumitrescu, Iaşi, Editura Polirom, 2010, vol. I.

Mădălin Hodor (Direcţia de Investigaţii, CNSAS)