Între schimbare şi destrămare

Cel mai recent volum al lui Andrei Pleşu este un document de primă mână în înţelegerea acestor vremuri atât de încâlcite, asemănătoare cu un ghem de lână cu care s-a jucat, neglijentă, pisica Istoriei.

Am cumpărat volumul lui Andrei Pleșu Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri chiar de la Târgul de Carte Gaudeamus, în tumultul uneori vesel, niciodată obositor al acestui ultim refugiu al iu­bitorilor de carte. Carte ti­părită, un detaliu care a în­ceput să conteze în ul­ti­ma perioadă. Mărturisesc des­chis, am fost puţin reticent înainte de achiziţie. Este ade­vărat, Andrei Pleşu este An­drei Pleşu, seamănă cu o podgorie franţuzească de prestigiu, care poate avea şi ani mai lejeri, dar nu dezamăgeşte ni­ciodată. Pe de altă parte, şi în lumea edi­torială din România au început să func­ţio­neze eficient mecanisme verificate de mar­keting: editurile mari au autori fetiş, pro­movaţi inteligent, care trag în urma lor tot restul vânzărilor. Numai că autorii sunt storşi ca o lămâie turcească, suferind atât ei, cât şi cititorii. Ei bine, temerile mele nu s-au confirmat. Acest volum este unul in­solit prin substanţa sa, maniera de struc­tu­rare, aspectele reflectate etc., dar marca de fabricaţie „Andrei Pleşu“ se impune la final.

Rândurile de mai jos nu sunt des­pre omul, scriitorul, diplomatul, inte­lec­tu­a­lul public (cu toate că mai bun ar fi fost termenul de extracţie rusă intelighent), eru­ditul An­drei Pleşu. Ar fi fost un exer­ciţiu inutil, nu de aşa ceva cred că (mai) este nevoie. Am încercat să văd firul roşu din spatele strălucirii, adesea intimidante, a celui in­tervievat, să identific liniile di­rectoare ale brutalei schimbări sociale pe ca­re Ro­mâ­nia a cunoscut-o în ultimul sfert de veac, prin ochii unui martor şi ac­tor privilegiat al acesteia. Sau, după cum declară însuşi Andrei Pleşu, „mărturia mea poate fi o le­gitimă notă de subsol a istoriei viitoare“. Dincolo de modestia abil asumată, este vor­ba de mai mult decât atât: acum este disponibil un document de primă mână în înţelegerea acestor vremuri atât de în­câl­cite, asemănătoare cu un ghem de lână cu care s-a jucat, neglijentă, pisica Istoriei. Am identificat şapte teme prin­cipale ale dialogurilor. Într-o ordine aleatoare, aces­tea sunt: elitele şi societatea civilă, religia, mass-media şi rolul lor, me­mo­ria co­mu­nismului, Uniunea Europeană şi geo­po­li­tica regiunii, politicul şi figuri ale poli­ti­cu­lui şi, în fine, problematica schimbării so­ciale şi starea societăţii în ansamblu.

Elitele şi societatea civilă

Andrei Pleşu face parte din elită şi nu are ni­cio problemă în a asuma această stare de fapt. Elita intelectuală a ţării a suferit imense schimbări din 1990 încoace. Tran­ziţia se vede în fapte aparent banale, cum ar fi, de pildă, descrierea balzaciană a unui birou ministerial din 1990, moştenit ca atare de la predecesorii din Epoca de Aur, cu scrumiere kitsch, care „aveau în in­terior, pe post de decor, o imitaţie de scrum din ceramică“. „Societate civilă“, atât de greu de prins în cuvinte, găseşte o definiţie funcţională: ea nu este o şcoală de cadre, ci un organism complex, care „poa­­te amenda derapajele politicului“, tocmai acest ultim aspect îi conferă sens. GDS a avut un start excepţional, o construcţie ne­cesară, dar acum (suntem în 2005) „tră­ieşte pe baza propriului său prestigiu“. O spectaculoasă plantă de apartament, că­reia îi lipseşte însă lumina naturală a cu­rajului implicării efective pentru a înflori încă o dată, îmi permit şi eu să adaug, botanic. Nu sunt uitate diferite dispute şi polemici (cea cu ră­po­sa­tul Adrian Marino, de pil­dă, sau cu Gheorghe Gri­gurcu), care întregesc şi fa­cilitează înţelegerea „so­cio­logiei intelectuale“ a pe­ri­oadei. Editura Humanitas, revista Dilema, Colegiul No­ua Europă sunt tot atâtea puncte de reper pe harta intelectuală post-1990 şi care, repet, vor fi mai bine înţelese la adevărata lor valoare mai târziu, după liniştirea apelor timpului, decât în mo­men­tul de faţă. Colegiul Noua Europă poate constitui în sine un veritabil studiu de caz al condiţiei intelectualului din Est după 1990. Dacă, la începuturile acestuia, posesorii mult doritei burse NEC aveau re­flexele „omului necăjit, capabil să se bu­cure deplin şi curat de privilegiile acestei burse“, mai ales cele logistice, cum ar fi o bibliotecă şi un stagiu de cercetare în stră­i­nătate, acum Andrei Pleşu constată o nor­malizare a situaţiei, dar nu întotdeauna în sensul pozitiv: noii bursieri sunt mai bla­zaţi, mai neutri „afectiv“, mai matter of fact. Instituţia mecenatului, în ansamblul său, este în pierdere de viteză, finanţarea celei mai dificile „meserii“ din lume, cul­tura, „te pune în situaţia de complice“, pen­tru că trebuie să te asociezi, direct sau indirect, cu oamenii care au bani, dar sunt moral discutabili, după cum recunoaşte Andrei Pleşu, încă un semn al unei pe­ri­oade tulburi. Intelectualul a trăit mereu pe lângă curtea principilor, dar marea pro­blemă a timpului nostru este că au dis­pă­rut spiritele înalte capabile să-l finanţeze, iar cei care le-au luat locul sunt de-a drep­tul inerţi cultural sau infrecventabili. Sau, în cel mai fericit caz, multinaţionale ob­sedate de campanii de tip CSR sau în cău­tare de „vorbitori motivaţionali“ de ca­li­bru greu. În fine, nu este uitat celebrul „co­nac“ de la Cetate, locul de retragere şi regenerare al lui Mircea Dinescu, personaj cheie descris hiperbolic, ca o „natură“, un fenomen atmosferic imprevizibil. Din­colo de pitoresc (şi melancolie strecurată abil printre rânduri), mă întreb dacă ase­menea consideraţii nu sunt de fapt una din­tre puţinele mărturii scrise despre un anumit „fel de a fi“ al intelectualului ro­mân la sfârşit de ciclu istoric, ultima tre­să­rire a balcano-levantinului din fiinţa noas­tră naţională.

Religia. Locul şi rolul Bisericii în societate

Printre intelectualii români, cei care me­ri­tă cu adevărat să poarte povara acestei di­ficile apelaţiuni de origine controlată, An­drei Pleşu este mai degrabă o pasăre rară. Nu şi-a ascuns niciodată credinţa şi ne­credinţa şi nici propriile nelinişti spi­ri­tua­le, fiind însă mereu atent în analiza fap­tu­lui religios contemporan. Tema religiei nu avea deci cum să lipsească în aceste in­ter­viuri. La începtul anilor 1990, se constată necesitatea unui „examen de conştiinţă“ venit din partea ierarhilor, a tuturor celor care au participat la susţinerea vechiului re­gim. Hélas, acesta nu a avut loc nici pâ­nă în ziua de astăzi, nu s-a produs nici „trezirea Bisericii din suficienţa sa pre­zumţioasă“. Timpul a trecut repede, Bi­serica a reocupat spaţiul public din care a fost de mult absentă. Andrei Pleşu cons­ta­tă persistenţa unui „stil parohial, obosit sau sentimental şi retoric“, care nu mai are nicio şansă să prindă la omul modern şi la problemele sale. Religiosul, în va­rian­ta sa „ritualizată“ în exces, riscă să obo­sească, dacă Biserica nu va şti să re­gân­dească problemele majore ale mo­derni­tăţii. Un alt aspect al modului în care se prezintă faptul religios astăzi este acea ne­productivă „idolatrie a clerului“, prac­ti­ca­tă de unii credincioşi, remarcată prompt de Andrei Pleşu. Aş adauga eu că ea are o lungă tradiţie în ortodoxie, dar ceea ce este mai grav este că o mare parte din cler încurajează o astfel de atitudine, sub mas­ca falsă a „exerciţiului ascultării“ destinat sufletelor simple, când de fapt nu este vor­ba de altceva decât de cultivarea unor ba­nale tendinţe de servilism din partea se­me­nilor. Societatea însă are mare nevoie de spiritualitate. Într-o lume în care ecra­nele care ne separă de realitate se mul­ti­plică pe zi ce trece, sub pretextul sim­pli­fi­cării existenţei, „nu vom supravieţui da­că nu vom recupera un riguros sen­ti­ment al misterului“, afirmă Andrei Pleșu, plasându-se sub semnul unui „imperativ al religiosului pentru epoca următoare“. Un pasaj care va rămâne iarăşi cu si­gu­ranţă este abordarea discursului public al actorului Dan Puric, care a dezvoltat, du­pă cum o spune Andrei Pleşu, un adevărat „sindrom de guru“. Dincolo de ma­ni­pu­larea emoţională conştientă pe care acesta o practică, se ascunde însă un sens in­te­re­sant al prezenţei şi succesului înregistrat de Dan Puric la massele largi: BOR nu poa­te livra mereu un discurs credibil, mai ales în domeniul sensibil a ceea ce Andrei Pleşu nu­meşte „vanitatea naţională“. Iar Dan Puric nu este decât vârful aisbergului, sub el se află zeci de clone pasionate de mi­ra­col imediat, simplificări moralizatoare ba­zate pe teorii ale conspiraţiei, toţi acei ca­re îşi imaginează că Iisus a mers cu tri­colorul românesc la brâu prin lanurile de grâu ale creştinismului primar. Dacă la toa­te acestea mai adăugăm şi marea de­mo­craţie a Internetului, unde acest tip de dis­curs cunoaşte un mare succes, avem deci un portret lucid al acestui fenomen spe­ci­fic timpurilor de derută spirituală pe care România le traversează.

Memoria comunismului. Le travail de mémoire

Fiecare ţară are propria sa manieră de a com­pune cu memoria comunismului. Nu există însă o reţetă verificată pentru a face „travail de mémoire“ (munca memoriei, munca cu memoria), după cum spun fran­cezii. Ea nu este exportabilă de la ţară la ţară: germanii şi polonezii „uită“ co­mu­nismul diferit de noi sau de bulgari. La fel ca şi în articolele sale care ating tema sensibilă a memoriei comunismului, An­drei Pleşu recunoaşte şi pune în evidenţă existenţa unei culturi româneşti a aces­tuia, dominată în mare parte de prezenţa in­timidantă a arhivelor. Deschiderea lor a echivalat cu deschiderea cutiei Pandorei, acţiune cu efecte ilustrate cu un citat din Adam Michnik care spunea că, de fapt, nu am făcut altceva decât să le dăm dreptate lor, „faceţi ca activitatea lor să redevină validă şi eficace“. Există oare o soluţie în tot acest mix complicat de memorie, ui­tare, ne-uitare, justiţie, vindecare? In­te­gra­rea noastră europeană trece prin re­zolvarea problemelor memoriale, dar, îna­inte de a vindeca rănile trecutului, avem nevoie de un tratament „precis şi cinstit“ al problemelor naţionale de memorie vie. Andrei Pleşu este critic la adresa sis­te­mu­lui comunist şi a moştenirii sale nefaste din societate, întotdeauna a fost, dar afir­mă „eu sunt de acord să uităm trecutul, dar pentru asta şi trecutul trebuie să se lase uitat“. Trecutul curge, le travail de mémoire se realizează dificil, greoi, hao­tic, parcă independent de voinţa noastră, dar se face; ceea ce pare a fi greu de su­portat este prezenţa zilnică în vieţile noas­tre a acelor indivizi iremediabil com­pro­mişi, care nu au avut decenţa să tacă şi toc­mai ei „cer să uităm trecutul“, după cum punctează autorul. În mod sigur, aceas­tă prezenţă obsesivă a temei memoriei co­mu­nismului, de-a lungul unui sfert de secol de la căderea acestuia, va constitui într-un viitor greu de precizat unul dintre marile puncte de interogaţie a istoriei naţionale. Cum se face că un regim atât de detestat, cel puţin în perioada lui finală, „moare“ me­morial atât de greu? Nu cumva celebra afirmaţie care spune că sistemul comunist a murit, dar problemele care i-au dat naş­tere persistă conţine totuşi o doză de ade­văr?

Geopolitică şi integrare europeană

Am citit cu multă luare aminte referinţele lui Andrei Pleşu cu privire la integrarea noas­tră europeană şi problemele „geopolitice“ ale României şi zonei din care facem par­te. Pe undeva, cred că ele arată cât de in­solită şi interesantă este prezenţa unui in­telectual în politica „înaltă“ din toate punc­tele de vedere, cu atât mai mult cu cât fap­tul este din ce în ce mai rar întâlnit pen­tru majoritatea statelor lumii. Nu poţi in­tra în Europa pentru a scăpa de sechelele co­munismului, sărăcie şi alte rele şi, în acelaşi timp, să continui să crezi că îţi vei regăsi şi păstra identitatea. Ceea ce suna ca un avertisment în anul 1992, atunci când românii îşi imaginau Occidentul ca un imens supermarket plin de arome şi cu­lori, s-a adeverit imediat după 2007, ba, mai mult, cred că această intrare s-a „răz­bunat“ pe undeva pe naivitatea noastră. O Europă care la rândul său este supusă unor intense presiuni geopolitice, cum ar fi, de pildă, cea a pierderii identităţii spi­rituale, inclusiv prin succesul fără pre­cedent al Islamului, religie pe care Andrei Pleşu o percepe ca pe o sinteză eficace în­tre „religiozitate severă şi pragmatism imediat“. Nu lipsesc referinţele la inter­venţia militară din Kosovo, realizate „din interiorul“ camerei de decizie. Andrei Pl­e­şu pare să fie contra ideii de neutralitate interesată, firul roşu al politicii externe ro­mâneşti din epoca modernă, idee care s-a dovedit însă în cele din urmă extrem de păguboasă. O „teorie a nonsituării“, du­pă cum o califică Andrei Pleşu, devenită ori­cum inoperantă într-o lume globală. Este menţionat şi trist-celebrul bom­bar­dament din ziua de Paşte a anului 1999 asupra Belgradului, sensibilitatea ortodoxă şi răspunsul real-politik al oficialilor ame­ricani – a se vedea şi reacţia d-nei Ma­de­leine Albright consemnată în carte, ma­na­gement intercultural cu aplicaţie directă în relaţii internaţionale. Este adusă în dis­cu­ţie şi zona Mării Negre, relaţia NATO-Ru­sia, poziţia României, via Traian Bă­ses­cu. Autorul reamintește cu calm faptul că Traian Băsescu este, prin natura pregătirii şi profesiunii sale, receptiv la problemele de planificare strategică pe termen lung, de unde şi atenţia acordată acestei di­men­siuni de politică externă, neglijată până atunci. „Statele Unite i s-au părut, pur şi sim­plu, mai interesate de reţeaua geo­po­litică a zonei“, afirmă Andrei Pleşu. Ex­trem de interesante mi s-au părut re­fe­rin­ţele la Rusia, diplomaţia rusească şi oa­me­nii săi, eternul hot point pe harta geo­po­litică a României. Anotimpurile schim­bă­toare ale lui Boris Elţîn, schimburile de re­plici cu Serghei Ivanov, răspunsurile „cas­tratoare“, la propriu şi la figurat ale lui Vladimir Putin în conferinţele de presă, due­lurile verbale ale lui Traian Băsescu cu di­verşi oficiali ruşi, toate întregesc nu doar imaginea „umorului de baricadă“ al Ma­re­lui Vecin de la Răsărit, ci şi difi­cul­ta­tea de relaţionare pe care continuăm să o avem cu acesta. Iar preţul geopolitic pe ca­re îl plă­tim de fiecare dată este unul du­re­ros.

Figurile politice ale perioadei

„În anii 1990 nu prea puteai sta deo­parte, căpătai un complex de vinovăţie dacă te complăceai în postura de spec­ta­tor“, spune Andrei Pleşu. Cu toate aces­tea, „puterea politică era inoperantă du­pă Revoluţie, deoarece concepuul Pu­terii era compromis, ca şi cel al po­li­ti­cului în genere, ca şi conceptul de par­tid“. Aceste afirmaţii, citite 22 ani mai târ­ziu (interviul datează din 1992), au ceva nostalgic, ro­mantic, totul dublat cu o ma­re doză de amă­răciune pe care o simte po­tenţialul ci­titor. Atunci măcar te puteai im­plica, me­rita încercat. Acum, totul pare com­pro­mis. Aceleaşi „portrete uzate, ca­re con­fundă virtutea politică cu şme­che­ria, o absenţă totală de convingeri au­tentice, capacitatea de supravieţuire şi îm­bo­găţire, adică virtuţi de mâna a tre­ia, vir­tuţi pragmatice“. Răspunsurile punc­tuale la această stare de lucruri, cum ar fi URR (Uniunea pentru Reconstrucţia Ro^­mâ­niei), coincid, aş adăuga eu, cu momentul în care evoluţia economică a ţării părea a fi una foarte promiţătoare, au eşuat rapid, tocmai din cauza fricii de politică, de „vâr­tejul politic“. Ce-i drept, în momentul pre­cis al apariţiei URR nu exista nici Face­book, nici mişcări anti-tot de tipul „Uniţi/Salvăm“, incapabile, atunci ca şi acum, să influenţeze un sistem defect care se au­to­reproduce la infinit şi se protejează tocmai prin infrecventabilitatea sa. Nu este uitată puterea politică percepută ca un „rol“ ce tre­buie asumat până la capăt. Un studiu de caz exemplar din acest punct de vedere este fostul preşedinte Emil Constantinescu; incapabil de exerciţiul eficient al puterii în momentul în care a deţinut-o cu ade­vă­rat, el a „încercat să intre în rolul puterii abia după ce a pierdut-o şi asta dă un aspect precar modului său de ma­ni­fes­tare“. Dincolo de recunoscutul său talent descriptiv, uneori vag vitriolant, va ră­mâ­ne peste timp o galerie de portrete ale fi­gurilor politice care au populat (şi uneori poluat) această perioadă de neaşezare a noastră. Andrei Pleşu este, de fapt, ex­trem de sensibil la „ordinea kitsch“ a în­tregii noastre societăţi, nu doar cea po­li­tică, la starea de inconfort şi inadecvare pe care o furnizează proliferarea anarhică a acesteia. O referinţă rămâne şi interviul din vara lui 2012, o vară de neuitat, a „marii suceli“, du­pă cum o califică Andrei Pleşu. Dincolo de ironia amară, o parte dintre cauzele acestei schimbări sunt în legătură cu pre­ţul pe care îl plătim pentru „una­nimitatea euforică“ de dinaintea intrării noastre în UE, lipsa de dezbatere publică, obiectivă, cu privire la avantajele şi de­za­vantajele aces­tei mari opţiuni naţionale, dincolo de perdeaua de fum a „supărării pe Bă­sescu“ şi a politicii făcute din ură, ca­re, iată, a început să prindă la mulţi din­tre com­pa­trioţii noştri. A fost pe undeva, îmi permit eu să adaug după lectură, o revoltă a „fon­du­lui nostru“ noneuropean, în faţa unei timide tentative de reforme mo­rale şi ins­tituţionale.

Schimbarea în societate

Fără nicio umbră de îndoială, anul 1989 a fost unul care a schimbat din temelii ansamblul societăţii româneşti. Rezistenţa la schimbare a fost enormă şi a luat de­seori forme neaşteptate. Comportamentul în caz de schimbare continuă să rămână o enigmă, inclusiv în cazul intelectualilor. Aceştia din urmă nu şi-au atins scopul din 1989, o mai mare implicare şi influenţă în viaţa reală a ţării, în sfera decizională, ei fiind de fapt într-o sterilă negociere sau acomodare ieftină cu puterea, după cum sugerează Andrei Pleşu. Optimismul calp din 1990, semn al „neaşezării“ noastre eter­ne, este denunţat prompt. Ex­tra­or­di­nara do­rinţă de nou se vede foarte bine în vi­teza cu care se destramă ţesutul urban al Bucureştiului, altădată un „loc şar­mant“, un exemplu printre atâtea altele posibile. „Fudulia autohtonă străveche“ a noastră, cozile de la supermarketuri, sindrom al unei ţări „sărace, bolnave şi pofticioase“, toa­te te fac să te gândeşti la integritatea sis­te­mului social în ansamblu. Andrei Pleşu îi re­cunoaşte tranziţiei şi une­le părţi bune, apariţia unei anumite flexi­bilităţi exis­ten­ţiale, care ne permite să fa­cem faţă, fără stră­lucire, multor provocări ale existenţei, dintre care sărăcia ambiantă este cea mai importantă. Schimbare şi des­trămare, în 23 de ani? O dilemă pe care o avem din de­cembrie 1989 şi care se pare că nu ne va pă­răsi prea curând. Dar e un tip de schim­bare pe care ni l-am dorit cu toţii atunci, din toată inima, ţine să ne reamintească Andrei Pleşu. „Poate că n-am realizat prea bine ce-am vrut şi ce tip de con­se­cinţe adu­ce cu sine o schim­bare de tipul ace­leia pe care am vrut-o. Dar trebuie să o asu­măm fără amă­ră­ciune şi no­s­ta­l­gii inut­i­le“, spunea Andrei Pleşu după 1993. In­con­fortabilul sen­ti­ment, resimţit după lec­tu­ră, de actualitate perpetuă a lui An­drei Ple­şu. Sunt foarte cu­rios ce va gândi po­ten­ţi­alul cititor al aces­tei cărţi din anul de gra­ţie 2064. Sunt convins că îşi va păs­tra va­loarea de do­cu­ment valoros, dar sper din tot sufletul să devină inactuală. Sau nu. //

ANDREI PLEȘU - Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Editura Humanitas, 2013