De același autor
La începutul lunii iunie, doar ce ieșea România de la zăvor, am publicat un text intitulat „Biserica Ortodoxă la vreme de molimă. Inventar de etapă”. Și de „etapă” a fost. Sincer să fiu, așteptam cu mare răbdare luna octombrie, luna marilor pelerinaje de la Iași (Sfânta Parascheva) și București (Sfântul Dumitru), precum și discuțiile și dezbaterile asociate acestor două evenimente majore.
O recapitulare rapidă a ideilor principale din primul articol ar arăta cam așa:
• spre deosebire de alte țări din Europa Occidentală, presa românească „de pandemie” acordă o importanță deosebită religiei și practicii religioase, în ansamblul său. Oare de ce?
• asistăm la un retur în forță al religiozității populare, via mass-media, aceasta din urmă fiind avidă de emoție, senzațional și de energia intrinsecă actului religios.
• procesul de secularizare al societății românești avansează cu o viteză pe care nimeni nu o putea bănui, nici măcar acum un deceniu. Are loc raționalizarea treptată a societății noastre, în sensul respingerii explicațiilor magico-religioase; am explicat atunci în ce constă acest proces.
• Ortodoxia, în ansamblul său, posedă un raport direct și intim cu sacrul, simbolurile sacre și purtătorii de sacru. Analizam atunci cazul linguriței de împărtășanie, prin prisma antropologiei gestului religios ca atare, aceasta devenind un simbol contestat al unei duble acțiuni. Pe de o parte, una religios-vindecător-protectoare, iar pe de alta, potențial periculos-contaminantă. Două viziuni ireconciliabile, pentru două tabere opuse.
Odată cu trecerea timpului (a lunilor și a săptămânilor, mai exact, cred că simțim cu toții că timpul a căpătat acum o altă dimensiune, a devenit aproape material, pierzând din fluiditate), molima COVID-19 a dat naștere unor moduri-culturale-de-a-fi și de a ne reprezenta pericolul. Apar tehnici de supraviețuire individuală și colectivă. Nu era deci de mirare că pelerinajul de la Sfânta Parascheva, precum și cel de Sfântul Dumitru vor fi reprezentative pentru înțelegerea adaptabilității umane. Detest (acesta este cuvântul, detest) ideea de „specialist” într-un domeniu, dar ca om și pelerin care are câteva zeci de pelerinaje la activ, sute de ore de așteptare în rând și o carte publicată dedicată fenomenului pelerinajului („Nevoia de miracol”, Editura Polirom, 2015, reeditată), am simțit nevoia să-mi exprim opinia ca… specialist asupra controverselor actuale din spațiul public și nu numai. În cazul unora dintre ele, evident, discuția este prea amplă pentru a fi expediată în câteva rânduri.
Poate că ar fi bine să reamintim faptul că pelerinajul, sub forma unui șir (rând) lung de așteptare, este un eveniment relativ recent, datând de la jumătatea anilor 1990, debutul simbolic al acestuia fiind marcat de aducerea capului Sfântului Andrei la Iași. Atenție, nu pelerinajul în sine, care este un ritual universal răspândit în toate marile religii ale lumii, ci tocmai aceste pelerinaje cu care ne-am obișnuit în anii din urmă, cu rând de așteptare, garduri de metal, jandarmerie, podium pentru „oficialități”, baletul televiziunilor și monopolizarea jurnalelor de știri etc. Ele au fost posibile datorită unor mijloace de transport ieftine, rapide, masive (autobuz, tren, chiar și avion).
Democratizarea accesului la o mașină ieftină și fiabilă pentru multe familii sărace, care nu-și permiteau înainte un asemenea „lux” necesar mobilității, explică și ea avântul și dezvoltarea frecventării pelerinajului.
Au urmat autocarele cu pelerini, mai mult sau mai puțin electorale; celebra localitate de lângă București care trimitea în anii buni flote întregi spre Iași este doar vârful aisbergului acestei practici din zona gri a seducției politice. Molima actuală a blocat tocmai aceste mecanisme ale modernității și mobilității. Tot din cauza aceasta, aviația și transporturile, în general, sunt în criză la nivel mondial. Aș vrea să-i văd pe unii dintre atleții de feisbuc ai libertății de a „pelerina” într-un autocar cu 60 de persoane, plus șofer, călătorind opt ore spre Iași, poate și mai bine, cu sau fără mască… Nu pelerinajul în sine, ca ritual religios, constituia o problemă (aer liber și distanță, prezența masivă a forțelor de ordine și a autorității spirituale a preoților), ci modul de coagulare, de strângere a maselor pelerine ridică semne de întrebare.
Iarăși, ca și în primăvară, în cazul linguriței de împărtășanie, a ieșit la iveală faptul că Ortodoxia este bazată pe atingere, contact, senzație tactilă. NU se poate imagina un pelerinaj fără atingerea raclei sfinților. Dar atingere, în caz de pandemie, înseamnă și pericol de contaminare. Sacralitatea sfinților, „puterea” lor alungă și arde pericolul, pentru cei credincioși această schemă de gândire este pe deplin adevărată. Dar pentru ceilalți? Cum se poate rezolva această tensiune insolubilă, în spațiul public, cel puțin? Racla și lingurița, cele două concentratoare de dileme ale modernității – nu sunt deloc ironic în afirmația mea, deloc! Poate că antropologia religiilor ar furniza un răspuns, dar cine are nevoie de puțină rațiune în domenii atât de delicate în zilele noastre?
Încă o dată, s-a dovedit că pelerinajul, în România contemporană, este ceea ce se numește un fapt social total, aducând în dezbatere și analiză ansamblul societății românești și a instituțiilor sale, cu ramificații în psihologie socială și politică. La fel ca în primăvară, și acum se ridică problema percepției psihologice a calamităților și catastrofelor și a formelor de reziliență asociate. Cum le reprezentăm și cum răspundem la ele? Pentru o parte însemnată a societății românești, recurgerea la pelerinaj și la alte angajamente religioase nu înseamnă resemnare sau „înapoiere”, așa cum prea ușor cred unii dintre activiștii Noului Progres. În cadrul creștinismului, s-a făcut recurs dintotdeauna la ofrande, rugăciuni, pelerinaje și invocarea minunilor (da, a minunilor, cea care apare în timpul dialogului ultim dintre credinciosul care se roagă și sfânt) în perioade de criză majoră, așa cum este și cea de acum. Semnele de angoasă și teamă în fața bolii și necunoscutului nu ajungeau pe divanul psihanalistului/terapeutului, ci mai degrabă la preot, slujbe religioase și pelerinaje. Pelerinajul aducea un ajutor spiritual reînnoit an de an celor care-l frecventau, „pacea lui Dumnezeu”, liniștea sufletului, de unde și sentimentul de frustrare al celor care nu mai pot face deplasarea cu care s-au obișnuit. Repet, oricât ar părea de incredibil pentru acea parte anticlericală și „rațional-modernistă” a societății noastre, sfinții din raclele de la Iași, București sau alte locuri sunt protectori și mediatori capabili să transmită o parte din puterea divină, pentru a alina suferințele din acest moment. O soluție la criză pentru cei care cred în ei. Atunci când accesul la acest medicament spiritual le-a fost îngrădit, este de așteptat să existe reacții adverse, pentru a împrumuta ceva din vocabularul medical al acestor vremuri.
La un alt nivel, încordarea și neliniștea exprimate de oficialii BOR arată faptul că pelerinajul este o hârtie de turnesol pentru schimbările care au loc chiar acum în ceea ce privește coabitarea dintre Biserică și Stat pe baza faimoasei „simfonii bizantine”, a conviețuirii reciproce a celor două instituții. Ceva încă greu de definit, dar palpabil, se schimbă. Modificările au loc sub presiunea secularizării, migrației, îmbătrânirii accentuate a populației, raționalizării de ansamblu, cum menționam deja. Polarizarea societății românești cu privire la atitudinea față de Biserică se simte deja în urnele de vot și în alegeri. Sau în forumurile de discuții de pe internet, atunci când sunt publicate articole legate de faptul religios contemporan. Se ridică acum un nou tip de politician, care acceptă mai greu discursul oficial despre neam, țară, credință etc., el fiind centrat mai ales pe eficiență, integritate (scuze!) și rentabilitate economică reală. Aici transpare și unul dintre efectele oricărei crizei epidemice majore: o „reașezare” a instituțiilor și a oamenilor, o reîntoarcere la lucrurile esențiale și regândire a strategiilor de supraviețuire.
Cum să închei aceste rânduri? Istoricul francez Jean Delumeau, într-un studiu dedicat istoriei catastrofelor și dezastrelor naturale (Larousse, 1987), afirma că o istorie a acestora nu poate fi scrisă dacă nu se iau în calcul și perioadele de prosperitate anterioare. Vreau să vă mărturisesc direct și foarte sincer, ca fost (și viitor!) pelerin și observator al fenomenului, că mi-e foarte dor de umanitatea caldă, de atmosfera pelerinajelor de la Iași și București. Îmi lipsește amestecul greu de exprimat în cuvinte de credință, religiozitate populară, ordine și dezordine, emoție – într-un cuvânt, un ritual religios excepțional, pe care este bine că-l avem, acum, în (post)modernitate. Până când pelerinajul se va întoarce, soluția este pelerinajul interior. Infinit mai greu de realizat decât oricare altă formă de pelerinaj. Dar despre acesta, poate că ar fi mai nimerit să vorbească teologii… apropo, unde sunt aceștia?
Articol publicat și pe contributors.ro
