Recoltarea grâului

Care este legătura dintre globalizarea agriculturii şi efectele sale pe teren? Schimbările din ultimii 20 de ani din ruralul românesc au dus la noi forme de cooperare, de adaptare, neaşteptate, un fel de capitalism primitiv rural. Este el suficient de bine cunoscut şi analizat, pentru a-i veni în ajutor?

Acţiunea se petrece în Bărăgan, undeva în­tre Brăila şi Buzău. Suntem în iulie, spre ora prânzului, 38 de grade la umbră, gra­de oficiale de la ANM, dar senzaţia de căl­dură este mult mai intensă. Locul, în sine, are ceva de­zolant, improvizat, aşa cum au fost dintotdeauna aşe­ză­rile din această parte de lu­me, bătută de sciţi şi de vânt. Este vorba de sediul unei mici asociaţii familiale agricole. Câteva tractoare, pluguri, semănătoare, pul­ve­rizatoare, prese de ba­lo­tat etc. Doi câini decoloraţi de soare şi plini de praf latră tot timpul, legaţi de lanţuri prea scurte pentru o ade­vărată liberate de mişcare. Beneficiază în­să de apă proaspătă, servită prompt în ti­găi ruginite. Mai observ o fierărie-atelier me­canic, reparaţiile curente se efectuează pe loc şi oricum mecanicii „de firmă“ cos­tă prea mult pentru a fi chemaţi aici. In­te­riorul atelierului este dominat de silueta masivă şi oţelul plin de ulei al unui strung marca Iosif Ranghetz, din anii ‘60, salvat de la topire din patrimoniul unui fost se­me­teu (de la SMT – Staţiune de Maşini şi Tractoare). Tot din anii ‘60, mai exact din 1961, datează şi un mic tractor marca Deutz. Pe capota acestuia încă mai luceşte stins arama literelor din sigla originală; li­tere nituite, în stil Bauhaus, ce te duc cu gândul la faptul că te găseşti în faţa unui exponat de muzeu al tehnicii scos din nou la aer. Un mini-siloz de cereale este aco­perit de un banner cu imaginea unei ber­line germane, roşie, nervoasă, dezirabilă la infinit. Materialul acestuia, rezistent la vânt şi la ploaie, se potriveşte de minune din punct de vedere utilitar în acel loc, capacitatea de reciclare şi de adaptare a sistemelor de penurie pare încă o dată con­firmată. Vizual, efectul este copleşitor, ansamblul pare o „instalaţie“ de artă mo­dernă, aterizată în mijlocul câmpului. Din când în când, se aude un vuum-vuum ca­vernos, de undeva, dintr-o margine a curţii. Parcă ar fi Căţelul Pământului în­gro­pat pe aici pe undeva. Este doar pom­pa de apă a hidroforului. La fel ca şi oa­ze­le din deşert, fără apă aici nu ar su­pra­vie­ţui nimic, ea atrage şi organizează omul.

Oameni, trei la număr. Şeful es­te Dorin. Cam 40 de ani, a în­ceput totul de la zero, cu mi­cul tractor Deutz. A fost me­canic agricol, absolvent al Şco­lii Profesionale de Injectoare, lucru pe care ţine să-l sublinieze de fiecare dată în faţa „intelectualului“ care sunt şi despre ca­re sunt sigur că se întreabă ce naiba ca­ută acolo, în mijlocul micului său regat agricol. Ceilalţi doi subordonaţi par destul de tăcuţi, ca să nu spun intimidaţi în pre­zenţa şefului, însoţit de ciudatul de la Bu­cureşti. Sunt reţinuţi în mişcări, dar nu pot să nu constat, privindu-i cum tre­bă­luiesc prin curtea largă, eficienţi şi res­pon­sabili, lucru mai degrabă rar într-o re­gi­une în care m-am obişnuit să-i văd pe lo­cuitori deja ameţiţi de alcool la ora 9 di­mi­neaţa. Toţi poartă papuci de plastic în pi­cioare, şorturi largi şi tricouri. Trei tri­co­uri. Primul este de un galben-portocaliu stră­lucitor, iar pe spate stă scris cu litere mari Phyrotechnics Dept, City of London. Pe un altul, The First Pop Age, deasupra unei imagini şterse a unui Elvis cu un pistol în mână, o reproducere a unei ce­lebre compoziţii a lui Andy Warhol. Doam­ne, nebănuite mai sunt căile second-hand-urilor tale! Ultimul tricou nu mai spune nimic. E prea uzat pentru a mai vorbi pri­vi­torului. În funcţie de di­fi­cultate şi volumul muncii, cei trei sunt ajutaţi de mai mulţi copii din vecini sau oameni care lucrează cu zi­ua. Nimeni nu stă de­gea­ba.

Mă simt puţin încurcat. Tre­bu­ie să realizez o descriere a câmpiei Bărăganului, vara. Au mai încercat acest lucru şi Odobescu, Vasile Băncilă, Florenţa Albu, Fănuş Neagu. Dificilă este descrierea orizontului plat, a întinderilor coapte de soarele ce picură plumb topit din cerul pe care nici norii nu mai doresc să-l locuiască. Aş dori mai degrabă să vor­besc despre eternul drumurilor de pă­mânt, desfundate, care zgâlţâie în toate direcţiile micul Deutz, înhămat la o re­morcă de două ori mai mare decât el. Sau despre lipsa gropilor de gunoi, astupate în grabă de primari „la îndemnul UE“, pen­tru a nu fi amendaţi de către Garda de Me­diu, ceea ce face ca acum gunoiul să fie aruncat direct pe câmp, la întâmplare, dar onoarea ecologică a naţiunii a fost sal­vată în rapoartele oficiale către Bruxelles. Extrema fărâmiţare a loturilor cultivate, imposibila lor geometrie agrară. Din loc în loc, abandonate discret pe marginea dru­murilor de pământ, mici recipiente de diferite forme şi culori. Au fost pline cu insecticide, fungicide şi alte chimicale de înaltă toxicitate cu care suntem îmbibaţi şi noi, până în vârful unghiilor. Apoi au fost abandonate de cei care lucrează pământul imediat după utilizare, la locul faptei, în ciuda avertismentelor cu care sunt toate inscripţionate. În fine, pentru puţină poezie în acest ţinut al chimiei ca­re a devenit Bărăganul, să descriu o fân­tână. O fântână cu cumpănă, plasată la în­tretăierea a două drumuri. Puţul lui Bu­doiu, nimeni nu ştie de ce poartă acest nu­me. Un salcâm strâmb, chinuit, deformat de vânt şi soare. Sub el, un bloc masiv de piatră scobită, folosit pentru adăpatul ani­malelor. O teică, după cum se spune prin partea locului, adusă tocmai din Munţii Bu­zăului. Se mai pot vedea, în calcarul mol­făit de colţii timpului, cochilii de melci preistorici încrustate în piatră, măr­turie a fundului de mare ce a fost odată aici. Cumpăna se apleacă graţios şi ridică supusă la suprafaţă o apă rece, plină de viaţă. Umplem cu lichidul binecuvântat câ­teva bidoane de cinci litri, de plastic. Dispărute sunt cofele şi doniţele de altă­dată, ce păstrau apa rece multă vreme. Acum ea devine fierbinte în câteva mi­nu­te, cu gust de plastic molecular. Ajungem în sfârşit la „capul locului“, denumirea ge­nerică pentru orice suprafaţă care ur­mează a fi lucrată, indiferent de am­pla­sa­mentul său exact pe câmp. Am uitat să pre­cizez faptul că recoltarea grâului se face doar la amiază, când soarele este ri­dicat pe cer ca o suliţă de foc. Paiul tre­buie să fie uscat, să troznească în fălcile rotative ale colosului de metal.

Gloria este poziţionată deci la „ca­pul locului“. Nu, nu este vorba de combina comunistă cu ace­laşi nume, fabricată pe cheiul Dâmboviţei, într-o fabrică din care astăzi nu a mai rămas nici măcar numele, ci de o maşină germană, cum­pă­rată la mâna a doua de Dorin acum câţiva ani. Încă se mai vede numele primului proprietar, pe o tăbliţă de metal din coas­ta uriaşului animal agricol: Thomas Klein. Gradul de uzură a unui astfel de mecanism nu se socoteşte în kilometrii parcurşi, ci în ore de funcţionare. Combina noastră es­te germană, marca Claas, este fabricată în 1982 şi să tot aibă cam 4.000 de ore de funcţionare. Motorul porneşte, urlând de nerăbdare. Odată cu el încep să se învârtă în toate sensurile zeci de curele, lanţuri, roţi dinţate, site, separatoare din pân­te­cele chitului de metal. Intrăm în lan, ma­ssa (partea rotativă, din faţa combinei) se apleacă la nivelul spicului de grâu. Sunt foarte emoţionat chiar şi când scriu aceste rânduri, nu pot să vă descriu pe deplin acest sentiment: intrarea unei combine în­tr-un lan de grâu. Seamănă cu întemeierea lumii, înţelegi mai bine sensul religios al pâinii şi frumuseţea lumii acesteia. Cuţi­tele încep să toace într-un joc nebunesc spicele de grâu pline de boabe, din toate părţile sar insecte speriate, fluturi mul­ti­colori, ba chiar şi păsări şi iepuri. Eu am timp să le văd, dar ochiul celui care con­duce combina trebuie să fie atent şi an­trenat, să ştie până la ce distanţă de sol să coboare massa, să ocolească obstacolele de pe sol, să le simtă epidermic, să asculte simfonia sălbatică a curelelor din spate. O combină este cu adevărat o uzină în mi­ni­atură. Iar sus, cel mai sus, se găseşte bun­cărul, acolo unde dintr-un tub se scurge neîncetat grâu curat, rodul a luni şi luni de muncă. Avem de a face aici cu o în­treagă poezie a muncii, dar cui îi mai pasă oare în anul de graţie 2012, la 22 de ani de la căderea comunismului, de astfel de ex­presii demodate, uşor de ironizat, in­co­recte ideologic? Combina se opreşte brusc, în mijlocul lanului. Se aude cum motorul a început să „tragă greu“, suflă ca un elefant de luptă rănit. Imediat aflăm şi ca­uza: o porţiune din grâu a avut „prea mult verde“, iar iarba acumulată în exces riscă să sufoce definitiv sitele şi filtrele in­terioare. Cu un gest expert, Dan, com­bai­nerul, desface un capac lateral şi altul din spatele combinei şi începe curăţarea me­canismelor. Pentru orăşeni ca mine şi ca dumneavoastră, dragi cititori, operaţiunea seamănă cu depanarea unei imprimante blocate de o foie de hârtie rămasă în in­terior. Numai că o imprimantă nu ucide ni­ciodată. Dan a intrat ca un şarpe în in­teriorul combinei, prin cotloane doar de el ştiute, drum periculos printre curele şi roţi în mişcare, ce ar putea reteza orice, într-o fracţiune de secundă. De altfel, com­binele sunt maşinile agricole cele mai periculoase: se defectează des (entropia unui astfel de sistem mecanic uriaş este greu de controlat), iau foc rapid, se răs­toarnă uşor, îi rănesc pe cei neatenţi sau nepricepuţi. Defecţiunea este remediată, se mai întind nişte curele, se reglează niş­te site, pornim. În timp ce Dan era con­centrat trup şi suflet pe maşina şi munca lui, eu mă comportam ca un fel de Leo­nardo diCaprio agrar; urcat pe partea cea mai înaltă a combinei, aproape de buncăr, la 3,20 m deasupra solului, încercam să înţeleg şi să aştern pe hârtie câteva simple note de reporter, pentru a înţelege munca dedicată recoltării grâului. Ne oprim iarăşi, buncărul este plin de grâu auriu, cu boabe dolofane. Este brobonat, după cum spun cei de aici. Începe translatarea conţinutului buncărului în remorcă. Îna­inte de a părăsi câmpul pentru a ajuta la încărcarea grâului în hambare, nu pot să nu mă întreb cum reuşeau să secere ma­nual aceste lanuri nesfârşite, sub soare, îna­inte de apariţia combinelor. Am uitat tot. Recitiţi-l pe Marin Preda.

Ne întoarcem în sat, intrarea în ham­ba­rele-depozit improvizate este dificilă, remorca trebuie bas­culată cu atenţie. Se por­neşte şnekul (melc, în limba germană), un tub de metal de cinci-şase metri lungime, cu un ax elicoidal la in­terior, ce soarbe efectiv grâul din remorcă pentru a-l urca în adăpost. Maşina aceasta improvizată, bricolată ad-hoc pentru eve­ni­ment, scoate un zgomot infernal, am­pli­ficat de spaţiul închis din jur. Sorbul şne­kului trebuie alimentat tot timpul cu grâu, maşina nu trebuie să meargă nicio clipă în gol, altfel ar lua foc. Oamenii se activează imediat, înarmaţi cu lopeţi mari, cum sunt cele pentru zăpadă, şi mături de nuiele. Praful, amestecat cu pleavă, res­turi vegetale, spori şi insecte mi­cros­co­pice, pluteşte peste tot în aer. Nori de praf, irespirabili. Nu ştiu de ce, în aceste momente dificile în care sunt îngropat în grâu până la genunchi, încercând să in­troduc cât mai multă materie vegetală în gura de metal a şnekului, gândul îmi fuge la Panait Istrati şi scrierile sale de tinereţe despre portul Brăila din perioada sa de aur. Atunci, vapoare din toate ţările Eu­ropei îşi legănau burţile grase pe apele Dunării, aşteptând să fie umplute ochi cu grâu de cărăbuşi umani, aşa cum suntem şi noi în clipa de faţă. Infernalul zgomot a încetat, grâul din remorcă a fost urcat în depozit. Murdari suntem de praf, doar albul ochilor mai luceşte stins pe faţă. De fapt nu suntem murdari, murdăria este doar o primă fază, noi avem solzi minerali pe piele, nişte şopârle de grâu, însetate şi arse. De niciunde, apar sticle de bere la Pet, de 2,5 litri, se bea cu sete. În aceste clipe, berea nu mai este o băutură al­coolică, ci lichid de curăţare a căilor res­piratorii, mai degrabă. Apoi se fumează în tă­cere ţigări ieftine, de contrabandă, în aşteptarea următoarei remorci cu grâul adus din câmp. Privesc hambarele pline din jurul meu, pe toţi aceşti oameni simpli şi bravi în eroismul muncii lor cotidiene. Şi nu mă pot împiedica, oricât aş dori, să nu mă gândesc la faptul că în acest mo­ment, în care ei zdrobesc resturile de ţi­gări sub papucii lor de plastic ieftin pen­tru a nu da foc resturilor de pleavă, nu mă pot împiedica, repet, să-i văd pe traderi la lucru, într-un birou aseptic, cu aer con­diţionat şi vedere de carte poştală, undeva prin Geneva, Londra sau New York. Pri­vesc. Privesc mai multe ecrane legate în serie, pe care curg coloane colorate de ci­fre şi de date, care trebuie analizate pen­tru a face afaceri speculative cu preţul grâ­ului. Cu munca acestor oameni şi destinele noastre. Mă opresc aici. Şnekul a început din nou să duruie, trebuie alimentat. Data viitoare trebuie să vin cu o mască de praf, de locuitor de oraş neobişnuit cu munca la câmp.

Care este legătura dintre glo­ba­lizarea agriculturii şi efectele sa­le pe teren? Schimbările din ul­timii 20 de ani din ruralul ro­mânesc au dus la noi forme de cooperare, de adaptare, neaşteptate, un fel de capitalism primitiv rural. Este el su­ficient de bine cunoscut şi analizat, pentru a-i veni în ajutor? Au apărut noi industrii rurale, noi filiere de producţie şi desfacere (exemplu: magazine ambulante cu piese de schimb pentru maşini agricole). Se pot încuraja şi susţine eficient aceste tendinţe? Care este legătura profundă între politicile agricole ale României (în cazul în care ele chiar există, nu cele din seminariile Po­werPoint de la Bruxelles), producţia efec­tivă şi acumularea de capital?

Colindând Bărăganul şi câmpia, îţi dai repede seama de un adevăr simplu: măr­cile alimentare au devenit transnaţionale, adevărate uzine de hrană standardizată, dar producţia, la bază, este locală, di­ver­si­ficată. Cum să faci să încurajezi di­ver­si­tatea, şi nu uni­for­mi­tatea? Se poate trans­forma sustenabilitatea agricolă într-un proiect politic realist? Până atunci, Dorin & Comp vor continua să reprezinte co­loa­na vertebrală a agri­cul­turii ro­mâ­neşti. Prin ei înşişi. //