Recursul la religie: practica pelerinajelor în România contemporană

Succesul neaşteptat al pelerinajelor din ultimii ani rămâne în continuare misterios, martor al unei tradiţii care nu doar a supravieţuit sub comunism, ci mai mult, a ştiut să se plieze suplu pe cerinţele modernităţii.

Mirel Banica 25.10.2011

De același autor

Succesul neaşteptat al pelerinajelor din ultimii ani rămâne în continuare misterios, martor al unei tradiţii care nu doar a supravieţuit sub comunism, ci mai mult, a ştiut să se plieze suplu pe cerinţele modernităţii.

Între 10 şi 16 octombrie, oraşul Iaşi este gazda celui mai mare pelerinaj din România contemporană, derulat la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Fenomenul pelerinajului a luat o mare amploare în România în ultimul deceniu, chiar şi banale excursii în circuit cu autocare închiriate sunt calificate de către organizatori, laici în marea lor majoritate, ca fiind „pelerinaje“. Stâlpii de curent electric din jurul Patriarhiei sunt plini de anunţuri editate neglijent, care propun pelerinaje la mănăstiri, iar metroul bucureştean, la rândul său, găzduieşte în preajma sărbătorilor reclame agresive pentru „Ţara Sfântă“, hagialâcul modern făcând casă bună cu publicitatea pentru canapele extensibile sau reviste de scandal. Pelerinajul de la Iaşi este însă unul special, fiind pe undeva o paradigmă a pelerinajului modern. Pe lângă aspectele teologice, sociologice sau antropologice concentrate acolo, pe teren, mulţimea pelerină de la Iaşi constituie o imagine la scară redusă a României anului 2011: o ţară derutată, săracă, cu sate depopulate şi mutilate profund de migraţie. O ţară care se chinuie să mai creadă în ceva, recursul la religie fiind nu un tratament paleativ, ci mai degrabă o soluţie spirituală previzibilă. În rândurile următoare nu îmi propun să prezint dimensiunile psihologice ale experienţelor religioase extreme, acest fapt fiind oricum una dintre pietrele de încercare ale antropologiei religiei astăzi (apud René Gothoni, Pilgrims and Travelers in Search of the Holy, Peter Lang, 2010). Sau, într-un alt registru, dacă el este sau nu bine „organizat“, organizarea, buna reuşită a acestuia constituindu-se într-o adevărată obsesie atât pentru autorităţile locale implicate, cât şi pentru Biserică. Nu, scopul meu este unul mult mai simplu: vreau doar să redau crâmpeie, frânturi de viaţă din acest mare puzzle religios numit „pelerinaj“.

Rândul de aşteptare

Prima impresie pe care ţi-o lasă Iaşiul în aceste zile (celebra senzaţie de intrare pe teren, cum o numesc antropologii) este una olfactivă. În aer pluteşte un miros de busuioc, flori de toamnă (baloţi întregi de crizanteme sunt deplasaţi neîncetat în pas alergător de către vânzătorii ambulanţi, de teama poliţiei), tămâie şi alte aromate arse grăbit, ceară de la lumânările galbene ca oasele sfinţilor. Atunci când te apropii de rând se mai adaugă şi mirosul amestecat al mulţimii, de la naftalina hainelor de piele uscate, parcă mineralizate, ale ţăranilor veniţi din satele Moldovei, până la fine parfumuri franţuzeşti ale unor doamne elegante, dar de o anumită vârstă, ce-i drept, venite acolo să li se mai ierte o parte dintre păcatele tinereţilor.

Spre deosebire de pelerinajul catolic, cu o spaţialitate şi temporalitate amplă, pelerinajul ortodox este comprimat sub forma unui rând de aşteptare, teribilă probă fizică şi spirituală. Rândul (sau coada, un termen care nu place în general organizatorilor, oare din motive legate de memoria comunismului?) constituie coloana vertebrală a pelerinajului de la Iaşi. Mai exact, este vorba despre mii de oameni care stau încolonaţi de-a lungul unui traseu dinainte stabilit, înconjuraţi de garduri metalice de culoare albastră. Gardurile Jandarmeriei, cele pe care le putem vedea de altfel la mai toate evenimentele publice cu potenţial din România. Numărul exact al pelerinilor poate fi cu greu bănuit. Cifre impresionante sunt avansate an de an, de regulă mai mari decât cele din anii precedenţi, cu toate că realitatea de pe teren este grăitoare. Doar jandarmii şi Mitropolia Moldovei pot estima cât de cât populaţia pelerină, primii pe baza timpului de aşteptare şi a „pachetelor“ de pelerini înşirate de-a lungul străzilor, Mitropolia prin numărul de icoane mici distribuite gratuit celor care s-au închinat la raclă. Se înaintează greu, chinuitor de încet uneori, sub soare, vânt, ploaie, frig. De-a lungul gardurilor se plimbă cu pas lent, măsurat, jandarmul. Nu voi face o odă a Jandarmului român, dar trebuie spus că de el depinde efectiv în acest moment buna funcţionare a acestui microsistem social care este rândul de aşteptare; e ascultat, adulat, temut şi chiar detestat de multe ori, mai ales de când moda electorală a momentului impune aducerea la Iaşi, cu autocarul, a populaţiei suburbane (la propriu) din comunele limitrofe ale oraşului Bucureşti. Această massă pestriţă şi prea puţin spirituală are un alt raport cu forţele de ordine de la Iaşi, neîncetând să le provoace intenţionat, ca la stadion. Interesant de observat şi cum, prin contactul direct cu mulţimea pelerinilor, jandarmii se transformă şi ei treptat. Aş îndrăzni să spun că devin mai calmi, mai înţelepţi, uneori dând şi sfaturi spirituale, chiar acolo unde nu te-ai aştepta. „Rândul face pelerinul“, spunea duios un colos de 120 de kilograme unei domnişoare nerăbdătoare; protejat de ploaia rece de toamnă de un impermeabil cazon, pare şi mai masiv decât este în realitate. Celebra simfonie bizantină a legăturii dintre Biserică şi Stat trece acum obligatoriu prin braţul vânjos al Jandarmeriei.

Rândul are propria sa viaţă, el respiră, se strânge, se desface, în funcţie de condiţiile atmosferice, de starea de oboseală a pelerinilor, de orele din zi şi din noapte. Mi s-a întâmplat să văd de mai multe ori de-a lungul timpului cum reacţionează Rândul la venirea ploii, de exemplu: se scot rapid umbrele, pături şi impermeabile din rucsac şi geantă, prelate de plastic sunt ţinute deasupra capetelor, ca nişte steaguri transparente ale victoriei împotriva forţelor naturii. Oamenii se strâng unul în celălalt, copiii fiind cel mai bine protejaţi, aburii calzi ai respiraţiei individuale se topesc într-unul singur. Rândul se clatină, rezistă, devine un bloc viu. Interesant este de văzut cum reacţionează el la venirea oamenilor politici, a parlamentarilor, cum sunt ei denumiţi generic aici, la Iaşi. La fel, orice televiziune de pe teren devine Proteveu. Personalităţile politice care conduc România blochează înaintarea implacabilă a pelerinilor spre sfintele moaşte aşa cum un baraj ad-hoc ar bloca un râu de munte să-şi urmeze curgerea spre mare. În acele momente, Rândul este tensionat, un amestec ciudat de mânie şi resemnare mioritică. Seamănă cu o mămăligă gata să explodeze, un Decembrie 1989 în miniatură. În toate cazurile, însă, se formează o stare de comuniune extraordinară, aproape imposibil de regăsit în viaţa cotidiană. Suntem departe de imaginea mulţimii care „merge la Doamne΄-Doamne΄ pentru că-i place mersul în patru labe“, după cum se exprima recent, ironic, un cunoscut intelectual român. Rândul nu poate fi înţeles dacă nu alegi să fii parte din el, fie şi pentru câteva ore. Sau dacă nu iubeşti oamenii, pur şi simplu. Iar la Iaşi, mersul în coate şi genunchi pur şi simplu nu există, el fiind prezent în Transilvania ca o extensie a influenţelor mariale catolice.

 

Comerţul religios

Orice vizitator al oraşului Iaşi, pelerin sau turist, nu poate să nu observe omniprezenţa comerţului religios sau, mai bine zis, a obiectelor legate într-un fel sau altul de viaţa religioasă şi cea de cult. La urma urmei, ideea de pelerinaj este intim legată de cea a circulaţiei banilor, încă din perioada de început a creştinismului. Mai târziu, locuri cunoscute de cult, ca Roma, Santiago de Compostela, Muntele Athos, au primit de-a lungul vremii obolul financiar al pelerinilor, au încurajat constant comerţul cu obiecte sacre. Aceasta s-a întâmplat nu doar din considerente financiare, ci şi pentru că gestul de a face comerţ într-un loc de pelerinaj este o parte dintr-un anumit „geniu al locului“, un fapt care-i conferă o amprentă inconfundabilă.

La Iaşi, comerţul religios este concentrat în mai multe puncte sensibile. Standuri de dimensiuni mai mari sau mai mici se regăsesc pe aleea principală din curtea Mitropoliei, amplasate „strategic“ de-a lungul rândului de pelerini, majoritatea comercianţilor regăsindu-se la poalele colinei unde este ridicată Catedrala Mitropolitană din Iaşi (în treacăt fie spus, cea mai mare biserică din România), acolo unde se află poziţionată în geografia sacră a locului „pâlnia“ prin care se scurg afară din rând pelerinii care tocmai au trecut prin faţa raclei. Un spaţiu bine ales, acolo detenta spirituală este maximă, oamenii sunt relaxaţi şi zâmbitori, eliberaţi de teama supremă a pelerinului, aceea că rândul de aşteptare este atât de mare şi istovitor încât nu vor putea rezista până la capăt. Demonul deznădejdii este cel mai mare duşman al pelerinului.

Majoritatea prăvălioarelor cu obiecte religioase au suspendate deasupra standurilor propriu-zise becuri imense, aşa-zis economice, dar dintre acelea cu lumină albă, crudă, cumpărate la preţ mic din angroul Europa. Cele care nu sunt branşate la o priză de reţea posedă propriile generatoare electrice pe benzină. Când se lasă noaptea, se aude doar zumzetul constant al generatoarelor, atmosfera generală o aminteşte pe cea dintr-un sat de vacanţă optzecist, toată lumea pare să cunoască şi să salute pe toată lumea. Privesc standurile şi sunt uimit de rapiditatea cu care răspunde lumea micilor edituri de profil „trendurilor“ din domeniu. Exemplu: moartea Părintelui Arsenie Papacioc (iulie 2011) a avut ca rezultat apariţia mai multor volume care-i sunt dedicate, ca şi cum acesta ar fi fost „canonizat“ ad-hoc, în afara Bisericii. O grabă specifică modernităţii în care trăim, în care democratizarea mijloacelor de tipărit, existenţa unei „blogosfere ortodoxe“ care refuză parţial sau total autoritatea Bisericii oficiale, plus emoţia faptului imediat, dublată de interese financiare, duc la scurtcircuitarea mecanismelor arhaice de transmitere a Tradiţiei religioase. Figura tristă a lui Dan Puric pare că s-a mai rărit de pe tarabe, după ce timp de doi ani a fost liderul incontestabil al vânzărilor; la fel şi literatura conspiraţionistă dedicată cipurilor, Apocalipsei postmoderne, paşapoartelor biometrice etc. Au obosit editorii sau există o piaţă şi pentru aşa ceva, acum saturată de ofertă?

Fiecare an are lotul său de „noutăţi“ în domeniu. Anul acesta ar fi vorba de pahare şi căni având inscripţionate imagini ale Sfintei Parascheva; se pare că se vând foarte bine, în ciuda aparentei incompatibilităţi între imaginea sacră şi lumeasca utilizare a paharelor cu pricina. Contactul cu sacrul reprezentat de raclă şi buna sa utilizare după terminarea pelerinajului continuă să vândă diverse obiecte: un stand al unei mănăstiri propune un „batic atins pe Sfântul Luca al Crimeii“, precum şi pernuţe brodate manual cu chipul Sfintei Parascheva. „Nu se murdăresc, nu se spală cu alte rufe, nu se duc la nas“, spune măicuţa care le vinde cui vrea să o asculte. La prima vedere, toate aceste lucruri pot stârni zâmbete subţiri pe chipul omului secularizat al zilelor noastre. Ele verifică însă faptul că, în spatele noţiunii dificile de „sacru“, există obiecte reperabile, pe care antropologia le poate utiliza în studiul ritualurilor religioase. Din acest punct de vedere, pelerinajul de la Iaşi reprezintă un adevărat paradis pentru oricine vrea să înţeleagă funcţionarea religiei în modernitate, precum şi transformările suferite de către aceasta.

În fine, câteva cuvinte despre standul Mănăstirii Petru Vodă. Da, celebra Mănăstire Petru Vodă, vârf de lance al conservatorismului monahal din România, obiectul atâtor controverse în ultima vreme. De departe, standul său este cel mai interesant dintre toate. Două măicuţe timide vindeau ceaiuri, întăritoare pentru copii, tincturi, loţiuni, unguente bio, toate preparate integral din plante, atent ambalate în borcane de plastic sau sticle cu o formă specială. Dar ce mi-a reţinut cel mai mult atenţia este artizanatul mănăstirii, tot felul de genţi de umăr şi sumane confecţionate manual, un fel de „şic ortodox“ pentru toate gusturile şi buzunarele. Unele dintre aceste obiecte erau atât de fine şi de bine lucrate, încât cred că şi-ar fi găsit locul oricând într-un magazin de modă parizian cu ştaif. Numai că acolo ar fi fost poate de 30 de ori mai scumpe, iar originea lor umilă ar fi dată uitării. În acea mare de obiecte religioase kitsch şi made in China, măicuţele de la Petru Vodă serveau o lecţie de simplitate şi de bun gust, pe care Tradiţia o secretă în mod natural, aşa cum albina produce mierea. Din păcate, ele erau cam singurele în această situaţie. Trebuia să vedeţi icoanele chinezeşti pe nuanţe de mov îmbrăcate în cadre de „răşină naturală“...

Media şi pelerinii

Pro TV, 14 octombrie, jurnalul de la ora 19.00, maximă audienţă. Se începe uşor, vocea şi imaginea lucrează sentimentul, arată rândul, laudă aşteptarea. „O zi binecuvântată“, proclamă susurând din coardele vocale crainica vedetă a postului. Plouă cu imagini de bătrâne, capete plecate, durere şi emoţie prinsă pe video. Numai că aceasta din urmă nu prea se transmite pe ecran, totul are deci un aer kitsch. O femeie plânge. „De ce plângeţi?“ - întreabă empatic reporterul de pe teren. „Plâng pentru că am un copil plecat în Afganistan“, răspunde femeia. Tăietură scurtă din montaj, pauză. „După o zi emoţionantă, pelerinii au mers la sarmale, s-au împărţit 65.000“, apoi previzibile imagini cu îmbulzeala de la pelerinaje, la împărţirea sarmalelor, care nici măcar nu a existat, dar asta este deja o altă poveste, legată de „dramaturgia“ ştirilor din România.

Antena 1, 14 octombrie, jurnalul de la ora 19.00. „Amintiri cu ultimii bani“, stă scris mare pe banda anunţ plasată în josul ecranului. Plouă cu formule pioase: „uşurare în suflet, oamenii se roagă în lacrimi pentru alinare, au înfruntat frigul şi ploaia, ore întregi de aşteptare“. Dacă în primul caz dimensiunea dramatică era întruchipată de bătălia pentru sarmale, în cel de-al doilea accentul este pus pe comerţul de pelerinaj, ideea fiind aceea că, deşi sunt săraci, pelerinii cheltuiesc şi ultimii bani pe obiecte inutile, dar cu încărcătură mai mult magică decât religioasă. Interesant de observat este însă faptul că, pe teren, oamenii se comportă foarte diferit vis-à-vis de camerele de filmat. Unii dintre ei nu vor să le vadă, spun că televiziunile inventează scandal acolo unde el nu există. Alţii le caută cu frenezie, vor să se vadă intervievaţi, să aibă o dovadă ca au fost acolo, în faţa vecinilor, prietenilor, membrilor de familie.

 

O distribuţie de sarmale

Trei maşini cu numere de Suceava. Maşini obosite, cu mulţi kilometri la bord, oprite undeva la marginea rândului de aşteptare, sub ochiul sever al jandarmilor. Ocupanţii repetă obsesiv faptul că au venit împreună cu preotul lor din sat, ce-şi face şi el imediat apariţia, dintr-o altă maşină, ceva mai strălucitoare. Tânăr, activ, cu ochelari cu ramă fină, dacă nu l-aş fi văzut în acel cadru insolit aş fi crezut că este vorba de un responsabil de PR la o mare multinaţională. Aflu că sunt de undeva de la ţară şi au venit aici pentru că „aşa este obiceiul pe la noi“. Femeile din grup se activează imediat, cuprinse de o febrilitate specifică nunţilor sau altor ceremonii ale satului. O echipă a unei televiziuni comerciale, care dădea târcole prin împrejurimi, sare pe eveniment, spre marea bucurie a preotului cel tânăr. Chiupurile (vasele) de copt sarmale sunt impresionante: negre, din ceramică de Marginea, capacul este copt la gură împreună cu un boţ de mămăligă neagră, pentru etanşeizare deplină, un adevărat produit de terroir, cum ar spune francezii. Sunt filmate îndelung chiupurile, aproape linse de obiectivul camerei. Atunci când începe distribuţia efectivă a produselor, jandarmul care are în grijă acel sector de rând îi spune preotului coordonator pe un ton hotărât „să fie atent, să nu iasă cu scandal sau dezordine“. Sarmalele sunt frumos aşezate în caserole de plastic, cum se procedează la firmele de catering, însoţite de un pahar de vin sau de ţuică. În aer se răspândesc arome gastronomice, nu poţi rezista, echipa TV primeşte şi ea sarmale moldoveneşti, mănâncă cuminţi aşezaţi pe marginea bordurii înalte.

Microfonul se odihneşte şi el. Un bărbat din grup, îmbrăcat într-un pulover de lână verde, tricotat la gura sobei de la ţară, se plimbă cu un sac de plastic în mână de-a lungul rândului şi strânge atent, dar stângace resturile de mâncare. În tot acest timp, preotul-ghid dă interviuri şi se lasă fotografiat cu rândul şi mulţimea gata de mâncare. Distribuţia de sarmale se face de obicei în faza de final a rândului, acolo unde oboseala, foamea şi nerăbdarea sunt maxime. Ajutat de ecusonul pe care-l port agăţat pe piept, îi întreb pe oamenii din grupul celor trei maşini de ce fac totuşi acest gest. Îmi spun că nu o fac pentru cineva anume, ci pentru că vor „pomană adevărată, pentru Dumnezeu“. Par a fi sinceri, nu dau răspunsurile stereotipe ale celor din rând, atunci când sunt vânaţi de camerele TV.

În timp ce iau note de teren pe un carnet de mici dimensiuni, o femeie în vârstă, de peste 80 de ani, cu broboadă şi veston de blană, se apropie sfios de mine şi mă roagă să-i scriu un acatist. Numele pe care mi le dictează sunt complet ieşite astăzi din uz: Jana, Stănica, Mărgărita, Lina, Mărgeana, Smeada, Dumitrina. Scriu aşezat pe un mic scaun de lemn, împrumutat de cineva din rând, mă întreb dacă putem înţelege cu adevărat ceea ce se petrece aici. Bătrâna îmi mulţumeşte şi vrea să-mi dea un leu, „pentru osteneală“.

 

Dincolo de fenomen

Pelerinajul, sub forma rândului de aşteptare, a intrat în cotidianul nostru media, în imaginarul nostru colectiv. Nu putem însă să nu ne întrebăm ce se ascunde dincolo de fenomenul în sine, de ce el continuă să fascineze societatea noastră modernă şi, pe alocuri, postcreştină. Este adevărat, în gestul de a aştepta ore în şir în condiţii foarte vitrege se regăsesc trăsături esenţiale ale pelerinajului: o anumită ruptură în raport cu faptul cotidian şi rutina zilnică, proba oboselii personale ca jertfă adusă divinităţii, întâlniri şi prietenii temporare, precum şi o adevărată renaştere interioară într-o epocă în care mesajul Bisericii, via practica pelerinajului, pare a fi în dezacord cu experienţele contemporane. Succesul neaşteptat al pelerinajelor din ultimii ani, care i-a luat prin surprindere chiar şi pe iniţiatorii acestui fenomen, dublat de dimensiunea lor turistică şi comercială, rămâne în continuare misterios, martor al unei tradiţii care nu doar a supravieţuit sub comunism, ci mai mult, a ştiut să se plieze suplu pe cerinţele modernităţii. În ziua când ne vom apropia de o înţelegere mai aprofundată a fenomenului pelerinajului, vom găsi de fapt una dintre cheile înţelegerii religiei şi transformărilor sale în modernitate. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22