De același autor
De la dezintegrarea URSS, Moscova vrea ca liderii străini să accepte dezideratul Rusiei de a-şi restabili dominaţia în fostele republici sovietice şi în fostele state-satelit.
Preşedinţii Federaţiei Ruse Boris Elţîn, Vladimir Putin şi Dmitri Medvedev au insistat că republicile exsovietice din CSI trebuie să rămână în sfera de influenţă a Rusiei, că rolul „străinilor“ în această regiune trebuie să fie minimalizat şi că puterile occidentale trebuie să accepte aspiraţiile reintegraţioniste ale Moscovei. Niciunul dintre cei trei preşedinţi nu a încurajat liberalizarea, democratizarea sau restabilirea identităţii naţionale a statelor din CSI. Oficialii ruşi continuă să se refere peiorativ la fostele republici sovietice ca „vecinătatea apropiată“, fără să admită că ar fi state independente.
Ei au sprijinit financiar, diplomatic şi propagandistic pe liderii din statele exsovietice care favorizau relaţii apropiate cu Rusia şi care erau dispuşi să participe la coordonarea convergentă a intereselor economice, politice şi de securitate cu Moscova. Recent, Medvedev a reafirmat pretenţiile predecesorilor lui conform cărora Rusia, „ca alte puteri ale lumii, este îndreptăţită să-şi promoveze agresiv interesele naţionale şi să-şi asigure relaţii privilegiate în ţările din regiuni considerate importante din punct de vedere strategic“.
Preferând lideri autocraţi, cei de la Kremlin au fost ultragiaţi de revoluţiile democratizante din Georgia, Ucraina şi Kârgâzstan şi au aplaudat intervenţiile brutale ale autorităţilor împotriva demonstranţilor prodemocraţie din Uzbekistan, Belarus şi Moldova. Oficialii ruşi i-au încurajat pe liderii din statele CSI să interzică activitatea organizaţiilor neguvernamentale independente şi programele sponsorizate din Vest, insistând că aceste structuri ascund elemente subversive, se implică în activităţi de spionaj şi încearcă să destabilizeze ordinea socială.
Elita politică de la Moscova nu a renunţat la obiectivul de a-şi restabili dominaţia în Europa Est-Centrală. Penetrarea economică, mai ales în domeniul energetic, este promovată agresiv nu numai prin acapararea directă a întreprinderilor din aceste ţări, dar şi prin investiţii făcute de firme străine în spatele cărora se află capital rus. Moscova face apel la „solidaritate“ cu noile democraţii din Europa Răsăriteană în baza panslavismului şi a tradiţiei comune creştin-ortodoxe. Serviciile secrete ruse au menţinut contacte utile în Noua Europă cu foşti membri ai nomenclaturii comunist-securiste, care, fiind încă influenţi în ţările respective, se opun integrării politice în cadrul UE, aspiră să dilueze influenţa occidentală şi preferă o reapropiere de Rusia.
Anumiţi lideri pragmatici ai statelor din NATO şi UE sunt dispuşi să tolereze comportamentul Moscovei, oricât de detestabil ar fi, ca să evite reinflamarea Războiului Rece.
Cercuri influente de la Washington şi din capitalele Europei Occidentale presează puternic ca să se ajungă la „înţelegeri geopolitice discrete“ cu Rusia, fără să se ţină cont de interesele naţionale ale statelor mici şi fără să fie îngrădite de considerente ideologice precum democraţie, stat de drept sau suveranitate. În martie 2009, la Londra, preşedinţii Barack Obama şi Medvedev s-au angajat să restabilească relaţii amicale „de parteneriat“ între Statele Unite şi Rusia. Ceea ce ar putea încuraja Moscova să creadă că îşi poate permite aproape orice în „vecinătate“, deoarece noua administraţie de la Washington ar evita intervenţii directe în regiunile respective şi va ezita să condamne categoric politica revizionistă a Kremlinului. Reacţiile oficialilor din NATO şi UE la represiunea brutală a protestatarilor de la Chişinău, în 2009, la continua ocupare militară rusă a provinciilor separatiste din Georgia şi Transnistria şi la agresivitatea Moscovei în domeniul energetic au fost neobişnuit de firave.
În 2004, în urma „revoluţiei portocalii“ de la Tbilisi, Putin a sistat furnizarea de energie electrică pentru Georgia, a interzis importul de produse agricole din Georgia şi a intensificat sprijinul pentru facţiunile secesioniste din provinciile georgiene Osetia de Sud şi Abhazia.
În august 2008, armata rusă a ocupat cele două provincii separatiste, a pătruns adânc în teritoriul Georgiei, a distrus infrastructura, centrele economice şi instalaţiile militare ale ţării şi a ucis un număr considerabil de civili. Invazia armată a Rusiei în Georgia a dovedit că „prietenii din Occident“ nu pot preveni intervenţiile militare ale Rusiei în statele excomuniste din vecinătate şi a demonstrat că Georgia, fiind o ţară „instabilă“, nu este eligibilă pentru admiterea în NATO.
Declaraţiile recente ale lui Medvedev, conform cărora este dispus să plaseze rachete ofensive în Kaliningrad în cazul în care SUA construiesc instalaţii de apărare antirachetă în Polonia şi Cehia, ca şi eforturile Moscovei de a destrăma Uniunea Europeană şi de a dezbina NATO au dovedit că Rusia reprezintă un pericol pentru Europa.
Incursiunea militară a Rusiei în Georgia, fiind prima agresiune a Federaţiei Ruse într-o ţară străină, a provocat discuţii aprinse în NATO şi UE cu privire la capabilitatea lor de a-şi apăra membrii din vecinătatea Rusiei, în cazul unui atac militar ordonat de la Kremlin. În trecut, UE şi SUA au evitat scrupulos să elaboreze planuri de apărare a membrilor „vulnerabili“ din Europa de Est ca „să nu supere Rusia“. Unele state importante din „Vechea Europă“, care, în trecut, erau obsedate să nu provoace reacţii ostile din partea Rusiei, au început să-şi revizuiască atitudinea faţă de Moscova.
Situată în centrul continentului, cu 82 milioane de locuitori şi cu o economie robustă, Germania este indiscutabil un lider important în Europa. Recunoscători preşedinţilor ruşi Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn pentru permiterea reunificării ţării, liderii de la Berlin au menţinut o relaţie specială cu Rusia. Germania a devenit cel mai valoros partener comercial al Rusiei, de la care cumpără o treime din petrolul şi gazele naturale consumate intern. Berlinul pretinde că Germania are un „parteneriat strategic“ temeinic cu Rusia, în cadrul căruia intenţionează să „angreneze multilateral“ Moscova, să creeze interdependenţă economică şi, prin exercitare de „Zivilmacht“, să „ghideze“ Rusia spre liberalizare şi asociere cu restul Europei.
În relaţiile cu oficialii ruşi, cancelarul german, Angela Merkel, a fost mult mai reţinută decât predecesorul ei Gerhardt Schroeder, care l-a lăudat pe preşedintele Putin că este un „democrat impecabil“. Dar Merkel a refuzat să contramandeze construcţia gazoductului direct din Rusia spre Germania prin Marea Baltică, a respins propunerea de a participa la elaborarea unei politici energetice comune pentru UE şi s-a opus admiterii Ucrainei şi Georgiei în programul de pregătire pentru admiterea în NATO. Ministrul de Externe german, social-democratul Frank-Walter Steinmeier, probabilul contracandidat al lui Merkel în alegerile din toamnă, a declarat că parteneriatul strategic cu Rusia trebuie susţinut, chiar dacă Moscova nu oferă reciprocitate şi chiar dacă relaţiile comerciale dintre cele două ţări sunt evident avantajoase pentru Rusia.
Parlamentarii mai tineri din Bundestag şi o parte din mass-media germane percep Rusia în mod diferit. Ei sunt contrariaţi de autoritarismul creat de Putin în Rusia, de farsa alegerilor, de corupţia în creştere şi de persecutarea necontenită a presei independente, a oponenţilor politici şi a societăţii civile. Politicienii mai tineri consideră că oficialii germani „din garda veche“, responsabili pentru relaţiile cu Rusia, sunt naivi, că îşi supraestimează abilitatea de a influenţa Moscova şi că sugestiile de plasare politică a Germaniei „echidistant“ între Rusia şi SUA sunt absurde.
Ca să-şi menţină rolul de lider european, Germania a început să-şi asume responsabilitatea istorică faţă de statele din Estul Europei, să accepte că ele fac parte dintr-o regiune strategică importantă pentru UE şi să se solidarizeze cu ţările din jurul Rusiei care îşi doresc libertate, democraţie şi securitate.
La întrunirea miniştrilor de Externe ai statelor din UE, din aprilie 2009, reprezentanţii germani au atras atenţia colegilor lor că Rusia continuă să intervină politic, financiar şi propagandistic în Ucraina şi că ameninţă să scindeze ţara, oferind paşapoarte ruse cetăţenilor ucraineni. Fiind în criză politică şi economică, Ucraina este vulnerabilă. Delegaţii germani au sugerat că UE ar trebui să ofere Kievului asistenţă financiară şi sprijin politic şi să-i recunoască oficial integritatea teritorială.
Unii politicieni, o parte din mass-media şi majoritatea publicului din Europa Occidentală au respins avertismentele est-europenilor referitoare la agresivitatea destabilizantă a Rusiei în „vecinătate“. Ca să-şi poată avansa interesele politice, economice şi de securitate, ţările din Estul UE şi NATO trebuie să-şi coordoneze politica externă în aşa fel încât să influenţeze atitudinea comunităţii în relaţiile cu Rusia. Numai o asemenea grupare de state cu experienţă istorică asemănătoare poate avea o oarecare pondere în cadrul UE şi NATO. Polonia şi România, ţările mai mari din această grupare, trebuie să asigure funcţionalitatea acestei asocieri prin consultări frecvente, prin întruniri periodice la multe nivele şi prin prezentarea unui front comun în organizaţiile comunitare. //
