Pe aceeași temă
Fragment din audiobook-ul „Jurnalul Annei Frank” , citit de Ana Ularu, audiobook în curs de apariție la editura Humanitas Multimedia.
Sâmbătă, 20 iunie, 1042
Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei şcolăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu şi, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea şi pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.
„Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii.“ Mi-am amintit de vorba asta într-una din zilele mele uşor melancolice când, stând plictisită cu capul sprijinit în mâini, nu mă puteam hotărî, în apatia mea, dacă-i mai bine să ies sau să rămân acasă, şi astfel, în cele din urmă, am rămas locului, continuând să mă frământ. Da, într-adevăr, hârtia este răbdătoare şi, cum n-am intenţia să dau vreodată cuiva să citească acest caiet cartonat care poartă numele pompos de „jurnal“, afară de cazul că o să-mi fac cândva în viaţă un prieten sau o prietenă care să devină Prietenul sau Prietena mea, probabil că n-o să-i pese nimănui de el.
Am ajuns acum în punctul de unde a pornit toată ideea asta cu jurnalul: n-am nici o prietenă.
Ca să fie şi mai limpede, trebuie să dau o explicaţie, căci nimeni nu va înţelege cum se poate ca o fată de treisprezece ani să fie complet singură pe lume. Și nici nu-i adevărat. Am nişte părinţi adorabili şi o soră de şaisprezece ani, am, dacă le-adun pe toate, cel puţin treizeci de cunoştinţe sau ceea ce se cheamă prietene. Am o grămadă de admiratori care nu mă scapă din ochi şi, când nu se poate altfel, încearcă în clasă să-mi prindă chipul măcar într-un ciob de oglindă de buzunar. Am rude, mătuşi drăguţe şi un cămin agreabil. Nu, în aparenţă nu-mi lipseşte nimic, în afară de o Prietenă. Cu nici una dintre cunoştinţele mele nu pot face mai mult decât să mă amuz, n-ajung niciodată să vorbesc cu ele despre altceva decât lucruri cotidiene, n-ajungem să ne spunem lucruri mai intime. Aici e buba. Poate că această lipsă de intimitate vine de la mine, în orice caz, asta-i realitatea şi din păcate ea nu poate fi schimbată. De aceea am acest jurnal.
Şi pentru a întări şi mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung aşteptate, nu vreau doar să înşir faptele în acest jurnal aşa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăşi, iar această prietenă se va numi Kitty.
Povestea mea! (Ce tâmpenie! Aşa ceva nu se uită.)
Fiindcă nimeni n-ar înţelege nimic din ce-i povestesc lui Kitty dacă încep aşa, pe nepusă masă, trebuie să redau pe scurt povestea vieţii mele, chiar dacă asta nu-mi face nici o plăcere.
Tata, cel mai scump dintre toţi tăticii întâlniţi vreodată, avea deja treizeci şi şase de ani când s-a căsătorit cu mama, care avea atunci douăzeci şi cinci de ani. Sora mea Margot s-a născut în 1926 în Frankfurt pe Main, în Germania. Pe 12 iunie 1929 am urmat eu. Până la vârsta de patru ani, am locuit la Frankfurt. Fiindcă suntem evrei sută la sută, tata a venit în 1933 în Olanda. A ajuns director al societăţii neerlandeze Opekta, specializată în fabricarea de gemuri. Mama, Edith Frank-Holländer, a venit şi ea în septembrie în Olanda, iar eu şi Margot ne-am dus la Aachen, unde locuia bunica. Margot a venit în Olanda în decembrie, iar eu în februarie, când m-au pus pe masă pe post de cadou pentru Margot de ziua ei.
Curând după aceea am fost înscrisă la grădiniţa şcolii Montessori. Am rămas aici până la şase ani, apoi am intrat în clasa întâi. Într-a şasea, am ajuns în clasa doamnei directoare Kuperus. La sfârşitul anului şcolar, ne-am despărţit cu inimile înduioşate şi am plâns amândouă, căci fusesem admisă la Liceul Evreiesc, la care învăţa şi Margot.
Viaţa ne-a fost marcată de momente tensionate uşor de imaginat, căci rudele noastre rămase în Germania n-au fost ferite de legile lui Hitler privitoare la evrei. După pogromurile din 1938, cei doi unchi ai mei, fraţii mamei, au fugit şi au ajuns teferi în America de Nord, iar bunica a venit la noi. Avea atunci şaptezeci şi trei de ani.
Începând din mai 1940, s-a terminat cu vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au început nenorocirile. Legile antievreieşti au venit una după alta şi libertatea ni s-a restrâns foarte tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-şi predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nici o maşină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-şi pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 şi 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 şi 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele şi alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină şi nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n-au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice nici un sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină şi nici la cunoştinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creştini; evreii trebuie să meargă la şcoli evreieşti: şi aşa mai departe. Aşa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: „Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teamă să nu fie interzis.“
În vara lui 1941 bunica s-a îmbolnăvit grav. A trebuit să fie operată şi de aniversarea mea nu s-a ales mare lucru. La fel s-a întâmplat și în vara lui 1940, când războiul tocmai se terminase în Ţările de Jos. Bunica a murit în ianuarie 1942. Nimeni nu ştie cât mă gândesc la ea şi cât o mai iubesc încă. Anul ăsta, în 1942, mi-am sărbătorit ziua de naştere ca să le recuperez pe cele care s-au pierdut, iar lumânarea bunicii a fost aprinsă şi ea.
Pentru noi patru lucrurile stau încă bine, şi uite-aşa am ajuns la data de astăzi, a inaugurării festive a jurnalului meu, 20 iunie 1942.
http://youtu.be/vXhj-N83My0
