Pe aceeași temă
Un titlu faimos dintr-un mare cotidian britanic rezuma involuntar, cu ani în urmă, percepţia britanicilor despre ei înşişi şi despre restul Europei: „Ceaţă peste Canalul Mânecii. Continentul e complet izolat“. În aceste vremuri tulburi, ceaţa datoriilor nu se opreşte însă la Canalul Mânecii şi - oricât de mult şi-ar dori britanicii - continentul cuprins de criză nu poate fi izolat. Dimpotrivă.
Uniunea Europeană e principalul partener comercial al Marii Britanii - jumătate dintre schimburile comerciale sunt cu Uniunea Europeană. Criza din zona euro a început să erodeze temelia - oricum şubredă - a economiei britanice. Un tablou mai fidel privind efectele crizei va fi zugrăvit în cursul acestei săptămâni: e de aşteptat ca statisticile oficiale să confirme o creştere accelerată a ratei şomajului în Marea Britanie, pe fondul implementării programului de austeritate din sectorul de stat şi al scăderii încrederii companiilor private privind climatul de afaceri. Un alt record sumbru se referă la numărul tinerilor britanici şomeri, acesta trecând probabil de pragul psihologic de un milion.
Printr-o declaraţie menită să preîntâmpine noi atacuri ale stângii laburiste, ministrul britanic de Finanţe, George Osborne, s-a grăbit să pună aceste evoluţii economice negative pe seama agravării crizei din zona euro. El a insistat că guvernul trebuie să continue cu măsurile de reducere a deficitului - e cel mai dur pachet de austeritate aplicat în Marea Britanie de la cel de-al doilea război mondial încoace - pentru a se sigura că ţara păstrează încrederea investitorilor şi nu ajunge să calce pe urmele Italiei. Şi, într-adevăr, strategia guvernului pare să dea roade deocamdată, cel puţin prin prisma dobânzilor - Marea Britanie e considerată, în aceste zile, un refugiu pentru investitorii speriaţi de instabilitatea din zona euro, costurile de împrumut ale britanicilor atingând săptămâna trecută, pentru scurt timp, un minim istoric de 2,10%. Prin comparaţie, Franţa plăteşte în jur de 3,40%, iar Italia 7%.
Dincolo de acest câştig de moment, guvernul de la Londra e conştient însă că posibila destrămare a zonei euro va avea consecinţe dezastruoase şi pentru economia britanică, nu doar pentru statele care folosesc moneda unică. Prin urmare, britanicii au insistat să se implice direct în găsirea unor soluţii care să îndepărteze riscul colapsului zonei euro şi destrămarea Uniunii. Dar Londra nu mizează totul pe o singură carte: premierul David Cameron a spus că guvernul său se pregăteşte de orice eventualitate, inclusiv de scenariul dispariţiei monedei unice. Chiar şi acum, după adoptarea pachetelor extrem de dure de austeritate în Grecia şi Italia şi după schimbările politice la vârf de la Atena şi Roma, Cameron a rămas circumspect, arătând că persistă semne serioase de întrebare privind viitorul monedei unice europene şi, implicit, privind şansele de redresare a economiei britanice.
Problema este că, spre deosebire de francezi sau germani, britanicii au pârghii foarte limitate în a influenţa deciziile politice şi economice care se iau dincolo de Canalul Mânecii. Opoziţia laburistă fumega zilele trecute, acuzând guvernul de iresponsabilitate, când s-a confirmat că David Cameron nu mai avusese niciun fel de contacte telefonice cu Parisul sau Berlinul de trei zile şi nici nu plănuia discuţii noi peste weekend. Această tăcere n-ar trebui însă să mire. Într-una dintre răbufnirile sale prea puţin elegante din ultima vreme, reproduse de presă, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, i-a cerut textual premierului britanic să-şi mai ţină gura când vine vorba de soluţii pentru zona euro, continuând: „Spuneţi că detestaţi euro, n-aţi vrut să adoptaţi moneda unică, dar vreţi să vă amestecaţi în întâlnirile noastre“. Ministrul german al Economiei, Philipp Roesler, mâna dreaptă a cancelarului Angela Merkel, a reluat săptămâna trecută, cu mai multă diplomaţie, sudalma lui Sarkozy: „Mi se pare puţin ciudat că [britanicii] nici măcar nu au adoptat euro, dar ne dau totuşi sfaturi întruna despre cum să procedăm… şi nu vor să ajute în niciun fel“.
Londra se teme că francezii şi germanii ar pune la cale o integrare mai strânsă a zonei euro, care să facă, în final, distincţia dintre un club al statelor ce folosesc moneda unică, posibil mai puţine decât în prezent, şi restul membrilor - de rangul doi - ai Uniunii Europene, printre care Marea Britanie şi majoritatea statelor est-europene. În acest scenariu, Uniunea Europeană s-ar transforma într-o construcţie unde deciziile s-ar lua într-un cerc restrâns, departe de ochii alegătorilor, şi având în frunte Germania, eventual alături de Franţa. O construcţie în care Marea Britanie ar ocupa un loc periferic şi ar avea o capacitate mult redusă de a influenţa deciziile importante.
Au apărut şi unele indicii care par să confirme acest scenariu. E de notorietate faptul că, pe fondul extinderii europene şi al complicării peste măsură a procesului decizional între cei 27 de membri, Franţa şi Germania şi-au făcut de mulţi ani un obicei din a se întâlni înaintea reuniunilor oficiale şi de a conveni asupra deciziilor importante. Luna trecută însă, aceste discuţii semioficiale au căpătat o structură permanentă şi un nume: Grupul de la Frankfurt.
Organizată iniţial ca o chermeză la pensionarea lui Jean-Claude Trichet de la Banca Centrală Europeană, reuniunea de la Vechea Operă din Frankfurt de pe 19 octombrie s-a dovedit a fi momentul oficializării acestui adevărat nou politburo al Uniunii Europene. Pe lângă cancelarul german Merkel şi preşedintele francez Sarkozy, din grup mai face parte un singur lider ales democratic, premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, cel care prezidează şi întrunirile miniştrilor de Finanţe din zona euro. În rest, sunt politicieni aleşi în posturi de colegii lor: Comisia Europeană e reprezentată de preşedintele ei, José Manuel Barroso, şi de Ollie Rehn, Consiliul European de Herman Van Rompuy, preşedintele Uniunii Europene; Mario Draghi, noul preşedinte al Băncii Centrale Europene, şi, venită tocmai de la Washington, dar, de fapt, de la Paris, Christine Lagarde, directorul general al FMI. Grupul este ca şi oficial, afişând chiar ecusoane speciale - Groupe de Francfort (GdF) - la reuniunea recentă a G20 de la Cannes.
În unele cercuri de la Londra, apariţia acestui grup e considerată chiar un adevărat puci la vârful UE, o fuziune dintre birocraţia UE şi puterea economică a Germaniei. Până nu demult, o astfel de coagulare a puterii politice din Uniune în jurul unei Germanii solide economic ar fi generat disconfort şi în alte capitale, nu doar la Londra. Vremurile sunt însă tulburi şi se fac auzite tot mai des voci - la Washington, Moscova sau Beijing - care cer autoritate şi fermitate în luarea deciziilor la vârful Uniunii Europene.
Or, membrii Grupului de la Frankfurt pot fi suspectaţi de multe, dar de lipsă de fermitate, nu. La câteva zile de la oficializarea grupului, ei au făcut presiuni asupra fostului premier grec, Georgios Papandreou, să renunţe la organizarea unui referendum privind măsurile dure de austeritate convenite internaţional. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a mers până acolo încât să invite la formarea unui guvern de coaliţie la Atena, încălcând astfel protocolul şi risipind orice aparenţe de respectare a suveranităţii statelor membre de către Comisia Europeană. La doar câteva zile de la demisia premierului grec, şeful cabinetului italian, Silvio Berlusconi, a cedat şi el, în final, presiunilor din exterior şi dinspre pieţele financiare, demisionând la câteva ore după ce Parlamentul Italiei i-a adoptat pachetul de austeritate.
Sarkozy şi Merkel insistă că obiectivul lor este salvarea zonei euro „orice ar fi“ şi din acest punct de vedere fermitatea Grupului de la Frankfurt ar trebui, poate, salutată. Grupul suferă însă de un deficit de legitimitate şi trădează o îngrijorătoare apetenţă scăzută pentru regulile jocului democratic: la presiunile grupului, electoratului grec i-a fost refuzat practic dreptul de a alege dacă vrea să renunţe sau nu la euro. Privite din acest unghi, demersurile Grupului de la Frankfurt nu vor face decât să consolideze curentul eurosceptic din Marea Britanie şi alte ţări.
Iar pe lângă electoratul eurosceptic, David Cameron are de menajat şi sensibilităţile proeuropene ale partenerilor săi de coaliţie, liberal-democraţii, dar şi ale grupului tot mai sonor de eurosceptici din propriul partid conservator. Luna trecută, Cameron a înfrânt cu greu în parlament o iniţiativă venită chiar din rândurile conservatorilor – de organizare a unui referendum privind raporturile cu Uniunea Europeană. Dar nu încape îndoială că ideea va reveni curând în dezbatere. De pildă, dacă Uniunea Europeană va merge pe cartea integrării mai accentuate, noul tratat al Uniunii va trebui supus votului popular în state ca Irlanda. Iar în acel caz, Cameron va mai putea evita cu greu organizarea unui referendum, mai ales că a promis unul şi pentru Tratatul de la Lisabona şi nu l-a organizat. Iar rezultatele nu ar fi nici pe departe garantate: potrivit ultimului sondaj ICM, dacă s-ar organiza mâine un astfel de referendum, patru alegători din zece s-ar pronunţa în favoarea rămânerii în Uniune, dar alţi cinci ar opta pentru ieşirea imediată a Marii Britanii din UE. Rândurile euroscepticilor se vor îngroşa mai departe, în lunile de criză ce urmează. Calităţile de lider ale lui David Cameron vor fi puse la grea încercare. //
