Pe aceeași temă
La 31 martie, la Bucureşti va avea loc lansarea ultimei cărţi semnate de Ronald Asmus - A Little War That Shook the World: Georgia, Russia and the Future of the West. În avanpremiera evenimentului, autorul (un prestigios expert în relaţii transatlantice şi unul dintre arhitecţii extinderii NATO în anii ‘90) a acordat revistei 22 un interviu în exclusivitate.
Ce v-a determinat să scrieţi această carte?
Pe de o parte, am simţit că adevărata poveste despre motivul pentru care acest război s-a întâmplat trebuia spusă. Am petrecut mult timp în Georgia în anii care au precedat războiul, i-am cunoscut pe mulţi dintre liderii săi, am înţeles cum gândeau, am vizitat zonele aflate în dispută şi am simţit că realitatea pe care am văzut-o şi trăit-o eu nu era reflectată cu acurateţe în relatările prezentate după terminarea conflictului.
Pe de altă parte, în loc să înveţe din greşelile făcute, am avut impresia că oamenii se grăbesc să uite acest război prea repede. Războiul ruso-georgian a fost mic, însă unul care ridică întrebări profunde. Cauza sa fundamentală nu a fost nici pe departe legată de statutul enclavelor Abhazia şi Osetia de Sud. Sigur că relaţiile ruso-georgiene erau tensionate, iar aceste conflicte erau reale, dar sursa conflictului a fost dorinţa Georgiei de a merge spre Vest, precum şi determinarea Rusiei de a o opri şi de a o menţine în sfera sa de influenţă. Georgia nu a fost doar o ţintă fizică, ci şi un avertisment politic cu scopul de a descuraja orice expansiune viitoare a instituţiilor occidentale spre frontierele Rusiei.
Mulţi diplomaţi occidentali ar prefera să facă uitat sau chiar să bage sub preş războiul ruso-georgian. Dar dacă nu învăţăm lecţiile potrivite din această istorie, este foarte probabil să le repetăm. Niciuna dintre tensiunile iniţiale nu a fost rezolvată. Nu există perspectiva unei soluţii stabile pentru Abhazia şi Osetia de Sud. Moscova nu a renunţat la obiectivul său de a frânge dorinţa Georgiei de a merge spre Vest. Instabilitatea şi separatismul cresc în nordul Caucazului, făcând regiunea şi mai volatilă. Mi-e teamă că regiunea se află pe un curs care poate duce la şi mai multă instabilitate.
Care a fost mesajul pe care Rusia a dorit să îl transmită? Cât ne spune acest conflict despre obiectivele actuale ale Rusiei?
Acest război a fost îndreptat nu doar spre Georgia, ci şi spre Occident. Una dintre ţintele sale a fost oprirea oricărei extinderi NATO către Est. A fost apogeul resentimentului şi al înstrăinării Moscovei faţă de Occident. Este parte a unei schimbări largi petrecute în gândirea rusească pe parcursul ultimului deceniu, dar afirmată în special după revoluţia portocalie şi cea a trandafirilor. Astăzi, Rusia clamează în mod deschis dreptul la o sferă de interese privilegiate la frontierele sale - în directă contradicţie cu angajamentele asumate prin procesul Helsinki. A îmbrăţişat politici şi o doctrină militară ce etichetează NATO drept o ameninţare şi care justifică dreptul de a interveni în statele din vecinătatea apropiată. Deşi împachetată
într-un limbaj diplomatic, propunerea preşedintelui Medvedev privind un nou tratat asupra securităţii europene are ca agendă ascunsă eliminarea şi diminuarea influenţei occidentale. În loc să meargă spre secolul XXI, Moscova pare decisă să revină la gândirea sferelor de influenţă, specifică secolului XIX.
În ansamblu, Cartele de la Paris şi Istanbul - documente care codifică principiile cheie ale ordinii anilor ’90 – au devenit literă moartă în ochii Moscovei. În prezent, cel mai mare diferend dintre Occident şi Rusia nu este Iranul, nici Afganistanul, ci este legat de viitorul unei vecinătăţi contestate – acele state plasate între Rusia şi frontiera estică a NATO şi a UE. O nouă competiţie geopolitică tocmai a început.
Care sunt lecţiile pe care comunitatea euroatlantică le poate învăţa din acest conflict? În cele din urmă ar fi putut fi el evitat?
În opinia mea, Vestul a făcut patru erori. Prima greşeală făcută a fost să acceptăm falsele aranjamente de menţinere a păcii din Abhazia şi Osetia de Sud, care i-au permis mai târziu Moscovei să manipuleze situaţia de pe teren şi să le folosească drept acoperire pentru a-şi pregăti atacul. Poate erau cea mai bună soluţie la începutul anilor ‘90, dar la sfârşitul deceniului trecut ar fi trebuit să vedem că sistemul era în mod fatal eronat, coservând germenii unui viitor război. Totodată, trebuie să înţelegem că întreg sistemul european de securitate construit pe parcursul ultimilor 20 de ani, inclusiv mecanismele de prevenire a conflictului elaborate sub egida OSCE şi ONU, au eşuat în Georgia, în august 2008.
În al doilea rând, chiar dacă personal am susţinut independenţa condiţionată a Kosovo, trebuie să recunoaştem că acest proces a făcut Georgia mai vulnerabilă, oferind un precedent pe care Moscova
l-a folosit împotriva Tbilisiului. A accelerat calea spre război. Judecând retroactiv, trebuia să avem un plan de rezervă pentru a proteja Georgia de consecinţele propriei noastre politici sau ar fi trebuit să ne mişcăm mult mai precaut.
În al treilea rând, am ajuns la concluzia că modul în care NATO a gestionat chestiunea MAP-ului în timpul Summit-ului de la Bucureşti din 2008, privind Ucraina şi Georgia, a accelerat cursul războiului. Ştiu că preşedinţii Băsescu, Adamkus şi Kaczynski s-au luptat mult pentru paragrafele din Declaraţia finală. La acel moment, speranţa era că mesajul Declaraţiei finale îi va reasigura pe georgieni şi descuraja pe ruşi. Mă tem că nu a funcţionat, dintr-un motiv foarte simplu: toată lumea putea să vadă cât de dezbinată era atunci Alianţa. Nimeni nu a crezut că limbajul folosit era dublat şi de o creştere reală a sprijinului NATO pentru Georgia. De-altfel, NATO nu a ridicat nici măcar un deget când Rusia a intensificat gradual presiunea asupra Georgiei, după summit. În ultimă instanţă, la Bucureşti, problema majoră a constat în eşecul de a formula un angajament credibil din partea NATO, care să ajute în mod real Georgia pe teren şi care să fi descurajat acţiunile ulterioare ale Rusiei. Pe acest fundal, al unei alianţe divizate, Moscova a concluzionat (foarte corect în opinia mea) că NATO nu era încă pregătită să acorde asistenţă Georgiei, dar că este foarte probabil ca acest lucru să se întâmple în viitor, astfel că, dacă dorea să oprească acest proces, trebuia să acţioneze mai degrabă mai repede, decât mai târziu. Pentru Rusia concluzia a fost că dispunea de un interval limitat de timp pentru a folosi decisiv dezbinarea NATO în scopul opririi procesului integrării Georgiei. Greşeala noastră a fost că nu am dat limbajului de la Bucureşti o dimensiune politică sau chiar militară reală. În niciun moment, în intervalul de timp cuprins între aprilie şi august 2008, Vestul (fie Bruxellesul sau Washingtonul) nu a avertizat Moscova că o eventuală invazie a Georgiei ar fi pus sub semnul întrebării relaţia dintre ele.
În ultimul rând, trebuie să ne uităm în oglindă şi să ne întrebăm de ce Vestul este oarecum schizofrenic în politicile sale faţă de Balcani şi Caucazul de Sud. Tot vorbim despre indivizibilitatea securităţii în Europa, dar nu o practicăm. Facem investiţii uriaşe în Balcani, dar nu există invesţii similare în Caucazul de Sud. E un fel de „schizofrenie strategică“. Un efort politic şi diplomatic mai mare al Vestului (inclusiv mai mulţi observatori pe teren) ar fi putut preveni războiul dintre Georgia şi Rusia.
Unde ne aflăm astăzi? Ce trebuie să facă NATO?
În mod evident, un aspect pe care trebuie să îl avem în vedere este reasigurarea strategică şi cred că Alianţa este pe calea cea bună atunci când vine vorba de a răspunde punctual acestor preocupări. Însă problema este mult mai profundă. Într-un fel, astăzi ne aflăm într-un moment de răscruce asemănător celui de la începutul anilor ’90, când Alianţa era în derivă şi nesigură faţă de direcţia pe care să o urmeze. Avem nevoie de o strategie creativă care să combine reasigurarea statelor din Europa Centrală şi de Est cu reangajarea diplomatică a Rusiei; de un nou echilibru între misiunea de securizare teritorială a Europei şi operaţiunile expediţionare din afara continentului; de un nou consens cu privire la cât de mult ne pasă de viitorul extinderii NATO şi de ce. Sper ca, prin cartea mea, să-mi fi adus o modestă contribuţie în lansarea acestei dezbateri.
// interviu realizat de OCTAVIAN MANEA
