Pe aceeași temă
De la începutul represiunii împotriva manifestanţilor, în urmă cu deja aproape cinci luni, autorităţile siriene au explicat evenimentele prin prisma unui scenariu conspirativ care ar putea părea complicat, însă care poate fi redus la expresia fitna ta´ifiyya. Pentru cei familiarizaţi cu civilizaţia arabo-islamică, nu este o noutate faptul că haosul provocat de luptele dintre diversele facţiuni politice la începuturile islamului, urmat de marea schismă din secolul VII, reprezintă încă pentru discursul public arab, islamic în general, o temă recurentă. Fără îndoială, ţesătura socială a celor mai multe state arabe permite permanenta invocare a tensiunilor de tip sectar sau confesional drept cauză principală a stărilor conflictuale.
S-a discutat îndelung despre motivaţiile confesionale ale evenimentelor din Bahrein sau alte zone în care structura socială este multiconfesională, de fiecare dată părând ca aceasta să fie cea mai comodă explicaţie. Este o capcană pe care mulţi comentatori nu au reuşit să o evite, fie că vorbim de cei din spaţiul arab sau de omologii lor din exteriorul lumii arabe. Astfel, situaţia politică din Irak, de pildă, sau Bahrein şi, mai recent, Siria, a fost interpretată ca o mult aşteptată revanşă a majorităţii, împlinită, în cazul Irakului, încă revendicată, în cazul Bahreinului şi Siriei. Desigur, elementul străin şi conspirativ totodată, prin urmare şi destabilizator de securitate naţională, este şi el prezent în continuarea celor mai multe analize. Aceasta este şi logica de interpretare propusă de regimurile aflate la putere şi contestate de puternice mişcări de stradă. Într-unul dintre discursurile sale (cel din 30 martie 2011), preşedintele sirian Bashar al-Assad a utilizat termenul fitna (în româneşte schismă, haos, dezordine) de opt ori, alături de mu´āmara (în româneşte conspiraţie), propunând astfel o grilă specifică manierei clasice de interpretare a conflictelor în acest spaţiu.
Această grilă de interpretare a fost atent cultivată şi exploatată istoric de puterile coloniale: astfel, în încercarea de a diviza naţionalismul sirian, Franţa organizează în timpul mandatului său un stat alawit, cu capitala la Latakiya, între 1922-1937, alături de un stat al druzilor. Latakiya împreună cu oraşul Tartūs au rămas până astăzi zone cu majoritate alawită, în care influenţa familiei Assad este foarte mare. Nu trebuie să ne mire excesiv, în acest context, faptul că revoltelor din Latakiya li s-a dat o mai mare atenţie, intervenţia împotriva manifestanţilor făcându-se pentru prima dată de la începutul confruntărilor şi de pe mare. Este o zonă în care familia Assad are puternice interese economice, aşa cum subliniază presa de limbă arabă.
Citirea în cheie confesională a conflictului din Siria ne poate oferi cu siguranţă o explicaţie, însă nu ar trebui să rămână singura: interesele economice şi împărţirea sferelor de influenţă depăşesc adesea graniţele confesionale şi chiar etnice. Fără îndoială, faptul că alawiţii au fost oficial recunoscuţi ca făcând parte din orientarea şiită imamită, prin două fatwa distincte, în 1936 şi 1952, cu mai mult de două decenii înainte să ajungă în fruntea statului sirian, în mod ironic într-o formulă laică (partidul Ba´ath), oferă argumentele necesare interpretării confesionale a conflictului. Este ceea ce doreşte şi regimul Assad.
Insistându-se pe destabilizarea provocată de eternele conflicte interconfesionale (cazul Libanului este proaspăt în memoria regiunii, iar Siria nu este tocmai străină de situaţie), regimul speră o trecere în plan secund sau chiar o trecere sub tăcere a revendicărilor manifestanţilor. Aceştia nu cer drepturi şi libertăţi pentru sunniţi, Fraţii Musulmani sau alte grupuri confesionale, creştini sau musulmani deopotrivă. O scurtă analiză a conţinutului sloganurilor din timpul manifestaţiilor de protest ne permite să constatăm totala absenţă a indicilor confesionali: astfel, cele mai multe se referă la Siria, la demnitatea poporului sirian călcată în picioare de regimul Assad, la unitate naţională în cele din urmă (Sunni wa kurdi wa ´alawiyya, bidnā al-wahda al-wataniyya, în trad.: Sunniţi, kurzi sau alawiţi, toţi dorim unitate naţională). O parte a acestor sloganuri sunt foarte explicit nonconfesionale: Silmiye, silmiye, muslimīn wa masihiye (în trad.: Paşnic, paşnic, musulmani şi creştini laolaltă). Desigur, apelul la democraţie precum şi necesitatea unor alegeri libere sunt cereri recurente în sloganurile manifestanţilor, alături de invocarea corupţiei şi rezistenţei la reformă a regimului Assad. Alte două caracteristici ale manifestanţilor sirieni, remarcate ca atare şi de analiştii arabi, constau în faptul că aceştia sunt în marea lor majoritate tineri, ca în cazul revoluţiilor tunisiană şi egipteană, şi că provin din medii economico-sociale dezavantajate, în general din zone aflate departe de capitala Damasc.
Dacă tot vorbim de constante ale mişcărilor contestare de până acum din spaţiul arab, numite de unii observatori „primăvara arabă“, trebuie să remarcăm o dată în plus reacţia greoaie a statelor arabe. Se pare că a fost nevoie de trecerea a cinci luni de represiune feroce până când Liga Arabă, împreună cu Consiliul de Cooperare al Golfului, să condamne acţiunile regimului Assad îndreptate împotriva propriului popor. Unele state din Golf, în frunte cu Arabia Saudită, au recurs şi la gestul diplomatic de a-şi rechema ambasadorii, însă niciuna dintre aceste ţări nu au cerut explicit plecarea lui Bashar al-Assad, multe dintre ele riscând pericole similare. O altă constantă şi mai puţin surprinzătoare este tonul blând, mai degrabă de dojană, pe care marile puteri l-au avut până de curând la adresa Siriei. O a treia constantă remarcată de la începutul acestei aşa-numite primăveri arabe este poziţia energică, fermă şi profund implicată a Turciei. Prin urmare, un dosar de urmărit. //
* * *
Oportunitatea saudită
Poziţia saudită ar putea reprezenta un moment de cotitură pe care SUA ar trebui să îl exploateze. O coaliţie ar putea fi creată reunind SUA, Turcia, Franţa, Germania, Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite. Presiunea externă s-ar putea intensifica, dacă europenii ar fi convinşi să-şi suspende importurile de petrol, totalizând 150.000 de barili de petrol pe zi, mai bine de un sfert din veniturile totale ale regimului sirian.
Bumerangul irakian
Aparent, clivajul confesional din Orient este asul din mâneca Casei de Saud, pentru simplul motiv că suniţii din regiune sunt mai numeroşi. În timp, o politică regională care încurajează polarizarea ar putea însă redeschide o rană aflată încă în curs de vindecare: Irakul, unde raportul dintre majoritatea şiită şi minoritatea sunită rămâne extrem de fragil. Altfel, stabilizarea Irakului a venit după un sângeros război civil.
Citeste si despre: revoltele din Siria, atacurile din partea armatei siriene, guvernul sirian, motive confesionale, factiunea sunita.
