Criza de imagine a romanului: intre perceptie si realitate

Corespondenta din Madrid

Pe micile ecrane din Spania si Italia se difuzeaza, mai nou, reclame promo­vand imaginea imigrantilor romani. Finan­tate de catre guvernul Romaniei, acestea sunt menite sa combata discriminarea im­­potriva conationalilor nostri prin prezen­ta­rea unei imagini pozitive, departe de ste­reo­tipurile rasiste si culturale, deseori aso­ciate cu diaspora romaneasca. Este o in­­cercare, evident, bazata pe intentia guver­nu­lui de a asuma un rol mai proactiv in bu­nastarea romanilor din afara. Din neferi­ci­re, ea este, insa, autodiscreditoare si prost calculata. In primul rand, imaginea de vitrina pe care o prezentam face mai mult sa dezvaluie perceptia pe care o avem despre noi insine in ochii lumii occi­den­tale, decat sa contribuie in mod con­struc­tiv la „indulcirea“ opiniei publice de­spre imigrantul roman. In al doilea rand, aceste spoturi publicitare au fost lansate ca un remediu comun pentru combaterea unui presupus faliment de imagine in cele doua tari, care nu coincid, pur si simplu, in perceptia lor publica vis-à-vis de imigrantii romani.

„Brand“-ul imigrantului roman

Un barbat chipes, cu ochi patrunzatori si cu aer de cowboy imi zambeste des­chis prin ecranul televizorului. Imi explica cum ferma lui este recunoscuta pentru sun­ca de calitate pe care o produce si cum, ca urmare, si-a extins productia, iar vo­lumul muncii a crescut. Ii prezinta pe Geor­ge si Liliana, angajatii lui „de incre­de­re“ care provin din Romania si care lu­crea­za pentru el de zece ani. La sfarsitul spotului publicitar se aude mesajul cam­pa­niei, rostit intr-o spaniola cu un puternic accent romanesc: „Salut, sunt roman si impreuna facem o echipa buna“.

Este putin ciudat sa traiesti intr-o tara unde ti se face reclama, ca si cum natio­na­litatea ta ar fi o marca de pantofi. Si pare-se ca nu una de buna calitate; ci una care aspira doar sa fie acceptata ca o versiune mai ieftina a papucilor autoh­toni. Ideea campaniei „Hola, soy ruma­no“ (Salut, sunt roman), lansata recent pe micile ecrane din Spania in speranta de a promova imaginea imigrantului ro­man, tradeaza, in schimb, complexul de inferioritate al romanului intr-un mod sur­prinzator de transparent. In fiecare dintre cele trei versiuni ale reclamei, sunt sefii/patronii spanioli cei care ii prezinta pe sub­alternii lor romani, niste personaje com­plet pasive, carora le atribuie carac­te­ris­ticile unor oameni harnici, responsabili si de incredere. Fara a scoate un singur cu­vant, acestia zambesc submisiv in fata camerei ori sunt filmati muncind in timp ce li se „vand“ virtutile de bun angajat de catre autoritatile spaniole. Cum sa pre­tin­dem o imagine pozitiva, atunci cand noi in­­­sine ne prezentam ca niste umili subor­do­nati, lasandu-i pe altii sa vorbeasca in nu­me­le nostru?

Difuzarea in masa a acestei imagini, pe langa faptul ca provoaca ridiculizarea ro­manului in viata sa de zi cu zi, risca sa aiba consecinte mai profunde. Crearea aces­­tui „brand“ al imigrantului roman im­pli­ca, prin definitie, stricta ingradire a iden­ti­tatii acestuia in limitele caracteristicilor promovate. Prin intermediul unei reclame de numai 20 de secunde, intreaga masa de romani din Spania devine, asadar, omo­genizata ca fiind pasiva si subor­do­na­ta. Este inevitabil ca proiectarea aces­tei imagini comerciale in sfera publica sa nu aiba un impact in constructul identitatii imi­grantului roman. Adoptarea acestei imagini submisive de catre opinia publica ar implica pericolul punerii sale in prac­tica, reproducand astfel rolul imigrantului roman ca un perpetuu subordonat in so­cie­tatea spaniola. Acesta este, de fapt, prin­cipiul de dublu hermeneutic al socio­lo­gu­lui Anthony Giddens: influenta recipro­­ca pe care teoria/discursul oficial si feno­me­nele sociale o au unul asupra altuia, astfel incat un discurs eronat se poate re­produce, in cele din urma, in realitate so­cia­la. Prin presupunerea ca romanii din Spa­nia sunt, in general, subordonati so­ciali si prin promovarea in masa a acestei imagini ca discurs oficial, guvernul roman risca responsabilitatea, cel putin partiala, a unei perceptii autoimplinite.

Pe ecranele din Italia, mesajul este di­fe­rit si mult mai subtil: un cuplu tanar, Ioa­na si Sorin, ne povestesc, intr-o italiana im­pecabila, ca se afla in tara gazda de multi ani, ca lucreaza si studiaza in ace­lasi timp si ca au planuri de casatorie. In alte cuvinte, ca sunt perfect integrati in so­cie­tatea italiana, la care contribuie in mod pozitiv. Indraznesc sa presupun ca nu este o coincidenta faptul ca acesti tineri sunt amandoi blonzi/sateni, cu ochii des­chisi la culoare, ca fac un efort de a fi foar­te zambitori, prietenosi si sociabili; este mult prea evidenta incercarea de a pro­mo­va identitatea romaneasca printr-o ima­gine cat mai indepartata fata de ste­reo­tipul Mailat. Este putin probabil ca aceasta reclama sa vindece adancile rani din imaginea romanului din Italia, daca ea nu este acompaniata si de niste masuri po­litice concrete, consecvente si de larga du­rata. Iar acestea ar trebui formulate in baza asumarii de responsabilitate pentru integrarea intregii populatii romanesti din Italia, indiferent de etnie.

Totusi, cum am ajuns sa ne facem, lite­ral­mente, reclama prin lume? Strategia spo­tului publicitar este, in fond, o situatie ine­dita. Poate gresesc, insa nu cred ca au existat vreodata reclame la portughezi, chi­nezi sau argentinieni. Atat in Spania, cat si in Italia, reclamele la „brand“-ul imi­gran­­tului roman au fost lansate in paralel cu niste ample campanii de diplomatie pu­bli­­ca, de la care nu au lipsit presedintele Ba­sescu (la Madrid) si primul ministru Ta­ri­­ceanu (la Roma). Daca tinem cont de ur­ma­­toarele alegeri din 30 noiembrie, poate nu ar trebui sa ne surprinda eforturile gu­ver­­­nului de a-si arata interesul fata de ima­­­ginea si bunastarea romanilor din dias­po­ra. Cei peste 600.000 din Italia si cei pes­te 700.000 din Spania reprezinta apro­xi­ma­tiv 8% din intreaga populatie a Ro­ma­­niei, majoritatea lor avand drept de vot. Toto­da­ta, acestia detin o puternica in­flu­en­ta eco­nomica; remitentele romanilor de pes­te hotare au reprezentat 5% din Pro­­du­sul Intern Brut (PIB) al Romaniei in 2007.

Concluzia ca aceasta campanie de ima­gine ar fi doar o tactica electorala, dupa cum s-a lasat de inteles si in presa spa­niola, este, insa, superficiala si chiar gresita. Reclamele la romani, oricat de stangace si jenante ar fi ele, reprezinta, totusi, niste preocupari reale fata de nive­le­le de antagonism, discriminare si xeno­fo­bie cu care diaspora romaneasca se in­­frunta. Aceste preocupari sunt bazate pe fapte reale si foarte prezente in discursul public; exista, din nefericire, prea multe exemple de incidente cu tenta de rasism impotriva romanilor, mai ales in Italia, unde discriminarea si violenta impotriva imi­grantilor au atins deja niveluri ingrijo­ra­toa­re. Faptul ca presa spaniola a inter­pre­tat gresit obiectivul campaniei de imagine are, insa, de-a face cu faptul ca, pur si sim­plu, in Spania imigrantul roman nu pare sa aiba o imagine atat de negativa pre­cum cea din Italia si, ca atare, cel pu­tin deocamdata promovarea lui nu este con­siderata necesara. In alte cuvinte, ro­ma­nul din Spania este vazut ca orice alt imi­grant si nicidecum ca un „pericol so­cial“, asa cum pare ca a ajuns sa fie cazul in Italia. Aceasta importanta diferenta, pro­babil, ar fi trebuit luata in calcul de ca­tre guvernul roman inainte de lansarea cam­paniei. Modelele de emigrare a roma­ni­lor catre Spania si Italia sunt, intr-ade­var, aproape identice; insa nu si meca­nis­me­le de integrare in tarile gazda.

Situatii similare, politici divergente

La o prima vedere, este usor de a face o paralela intre cele doua tari pentru apli­ca­rea unei politici comune de promovare culturala. La urma urmei, Spania si Italia sunt singurele tari in care romanii au ajuns sa constituie cel mai numeros grup minoritar. In ambele tari, „exodul“ de ro­mani a luat prin surprindere niste societati relativ omogene si fara aproape nicio ex­perienta anterioara in primirea valurilor migratorii, producand astfel potentialul de tensiune sociala. Atat in Spania, cat si in Italia, imaginea diasporei romanesti a fost afectata de aceiasi denominatori comuni. In primul rand, activitatile retelelor „profe­sio­niste“ de trafic uman si de droguri, de prostitutie si de furturi organizate au avut un mare impact asupra opiniei publice. Chiar daca aceste grupuri reprezinta o in­fima parte din intregul comunitatii roma­nesti din cele doua tari, atentia mediatica pe care acestea au primit-o, la fel ca si gra­vitatea infractiunilor comise au contri­buit in mod semnificativ la asocierea ro­ma­nilor cu clandestinitatea si cu crima or­ga­nizata. In al doilea rand, comporta­men­tul si activitatea multor romani in viata de zi cu zi, la fel ca si cazurile individuale de furt si inselaciune au adaugat o alta di­mensiune imaginii romanului, asociata cu prostitutia si cu delincventa.

Cu toate acestea, exista o diferenta dras­tica in opiniile publice vis-à-vis de imi­gran­tul roman in cele doua tari. Romanul din Italia, indiferent de etnie, a ajuns sa fie privit ca un potential pericol social: un actor aproape primitiv, cu obiceiuri „necivi­li­zate“ si cu un temperament crud si vio­lent. In Spania, romanul este vazut ca orice alt imigrant, cu viciile si virtutile lui, am­bele recunoscute in aproape egala masura. Este absolut ridicol de asumat ca aceste perceptii divergente sunt core­la­te cu comportamente diferite ale roma­ni­lor in cele doua tari. Mai degraba, ele sunt puternic influentate de factori indo­geni si, in mod special, de discursul cla­sei politice si de comportarea mass-me­dia din fiecare tara.

Analizand discursul politic ita­lian din ultimul an, ne este, acum, evident ca te­ma imigratiei a fost manipulata de catre clasa politica, in plin proces electoral, pentru a distrage atentia de la problemele cu adevarat impor­tan­te in tara: o econo­mie in de­clin, care anul trecut a inregistrat cea mai mica crestere din Uniu­nea Euro­peana; coruptia raspan­di­ta la toate nivelu­rile sociale si, in special, investigatiile unor pro­e­minenti politicieni in aceasta tema; si o clima politica instabila, slabita si fragmentata. In mod im­pli­cit, un mo­ment-cheie pentru ale­gerile italiene din aceasta pri­ma­vara l-a constituit uciderea Gio­­vannei Reggiani, sotia unui ami­ral al marinei italiene, in oc­tom­brie 2007, in, acum, faimoa­sa tabara de nomazi romani de et­nie roma Tor di Quinto. Acest in­ci­dent de inalt profil mediatic a mar­cat doua schimbari funda­men­tale in politica ita­liana cu pri­vi­re la imigranti, in general, si la ro­mani, in particular. In primul rand, el a provocat, in mod aproa­­pe instan­ta­neu, o politica de ex­clu­dere, al carei dis­curs oficial co­respunzator a semnalat legi­ti­mi­tatea discriminarii din sfera publica. Spre indignarea autorita­ti­lor din Bruxelles, si nu numai, gu­vernul italian a adoptat, asadar, un de­cret prin care expulzarea ce­ta­tenilor stra­ini se justifica „din motive de securitate“ sau din cauza „incompati­bi­li­tatii de con­vie­tuire“. Nu este un secret fap­tul ca aceas­ta masura a fost, initial, luata impo­tri­va romanilor de etnie roma, in­­­sa, de acum un an, cand ea a fost adop­tata, a de­venit tot mai vizibil ca guvernul face un efort discursiv de a nu diferentia in­­­tre ro­mani si cei de etnie roma, intr-un efort de a amplifica discriminarea impotri­va roma­ni­lor in general. Fara niciun efort de a as­cun­de tinta decretului, Walter Vel­troni, pri­ma­rul Romei, declara astfel „sfar­si­tul tole­ran­tei“ pentru romani, care, potri­vit lui, ar fi fost responsabili pentru nu mai putin de 75% dintre cei arestati in Italia pen­tru viol, furt si asasinat in primele 7 luni din 2007.

Uciderea doamnei Reggiani nu numai ca a marcat aceasta politica de margina­li­zare, insa ea a semnalat si initierea unei cam­panii mai ample si tot mai concertate de a instiga o psihoza a nesigurantei. Aceas­­ta strategie, adoptata de catre opo­zi­tia italiana pentru profit electoral, s-a ca­rac­terizat printr-o agresiva lupta pe doua fronturi. Pe de o parte, Berlusconi si aliatii lui si-au coordonat eforturile pentru a indu­ce sentimentul de frica si de ostilitate im­­po­triva imigrantului prin promovarea unei ima­gini aproape apocaliptice a securitatii sociale. Pe alta parte, acest mesaj a fost utilizat pentru discreditarea politicii de stan­ga a lui Prodi, argumentand inefi­cien­ta acestuia in mentinerea ordinii si a secu­ritatii italienilor. La carma acestei strategii s-au aflat miscarile cele mai de dreapta din Alianta lui Berlusconi. Presedintele Aliantei Nationale, neofascistul Gianfran­co Fini, declara, asadar, fara ezitare, exis­ten­ta unei „crize a romanilor“, sugerand chiar expulzarea acestora in masa sau in­­chiderea granitelor pentru toti romanii. Liga Nordului, si ea activa in intretinerea acestei psihoze, va fi de utilitate instru­men­tala mai ales dupa castigarea alege­rilor, pentru incercarea de a institu­tio­na­li­za mecanismele de marginalizare a imi­gran­tilor. Strategia adoptata de catre Ber­lus­coni & Co. s-a dovedit eficienta, aces­tia castigand, in cele din urma, alegerile din aprilie, anul acesta.

Invocarea securitatii sociale ca tema prioritara in discursul politic implica, evi­dent, intelegerea sau dovedirea ca aceas­­­ta problema exista. Iar, in acest proces, rolul mass-media italiene a fost instru­men­tal in corelarea crimei si a violentei cu imi­grarea. Acest obiectiv a fost urmarit, in primul rand, prin sublinierea nationalitatii infractorilor ca prima informatie oferita in raportarea oricarui incident, o tactica ce a fost, mai tarziu, aspru condamnata de ca­tre Amnesty International. Totodata, in­frac­tiunile comise de catre imigranti au fost me­dia­tizate intr-o proportie sub­stan­­tial mai mare, oferind ast­fel impresia nu nu­mai ca rata crimei se afla intr-o cres­te­re in­­­grijoratoare, ci ca imigrantii sunt cei responsabili pentru acest fenomen. In rea­litate, insa, rata crimei in Italia a coborat in mod con­stant din 2003, inregis­trand, anul trecut, cel mai sca­zut numar de omucideri din Uniu­nea Europeana. Totodata, din cei arestati anul trecut, numai 36% erau cetateni straini, iar din­tre acestia, numai 10% fu­se­sera arestati pentru crime vio­­len­te. Rata crimelor comise de romani a ramas constanta in ultimii doi ani, nici­de­cum inre­gis­trand cresterea fulgeratoare sugerata de presa italiana. Aces­te statis­tici nu au fost, in­­­sa evidentiate in presa ita­liana de larga distributie.

Colaborarea dintre clasa po­litica ita­lia­na si mass-media na­tionale nu ar trebui sa sur­prin­da pe nimeni, tinand cont de fap­tul ca Silvio Berlusconi de­tine 30% din­tre mijloacele de comunicare din Italia. Tot­oda­­ta, o investigatie a sapta­ma­nalului The Economist ne dezvaluia ca in ante­rio­rul sau mandat ca prim-ministru al re­pu­­­blicii, acesta exersa o influenta politica sau economica asupra a 90% din mass-me­­dia italienesti.

Ura impotriva imigrantilor pare ca s-a amplificat in mod substantial in urma noii vic­torii electorale a lui Berlusconi. Nu nu­mai ca discursul impotriva strainilor, si in mod particular contra romanilor, este mai explicit; dar si-a vazut deja si aplicatia in campania guvernului italian prin a distru­ge taberele de nomazi si a lua amprentele romanilor de etnie roma care locuiau in ele. Ca urmare a acestei politici oficiale si a incitarii clasei politice, atacurile popu­latiei autohtone impotriva taberelor de no­mazi s-au multiplicat rapid, provocand in­cen­dii, abuzuri fizice si verbale si chiar batai soldate cu moartea, dupa cum sem­na­leaza Amnesty International. Nivelele de discriminare din Italia au ajuns in mod atat de ingrijorator la granita cu xeno­fo­bia, incat au provocat si criticile Sfantului Scaun la politica adoptata de Berlusconi si au inspirat apelurile Papei de a face efor­­turi spre reconciliere so­cia­­la. Totusi, partidele de dreapta din alianta guvernului insista, in continuare, in aplicarea ma­su­­ri­lor politice care au ca unic obiectiv margi­na­lizarea imi­gran­tilor. Este, astfel, in­struc­tiv faptul ca, in acelasi timp in care recla­ma guvernului ro­man promoveaza din toate pu­terile contributia pozitiva si in­te­­gra­rea romanilor in Italia, Liga Nordului lupta pentru un proiect de lege prin care fie­care imigrant ar fi „evaluat“ in baza unor puncte (si expulzat in caz ca „gre­ses­te“) si prin care imigrantilor le-ar fi aproa­pe imposibil sa se casa­toreas­­ca cu ceta­te­nii italieni.

Astfel de mecanisme de excludere sunt similare cu cele propuse de opozitia spa­niola in alegerile care au avut loc in mar­tie anul acesta, cu numai o luna inainte de alegerile ita­liene. Urmand modelul drep­­­tei italiene, liderul conservator al opozitiei spaniole, Mariano Rajoy, a incercat sa pro­mo­veze tema imigrarii ca fiind o pro­blema acuta si prioritara, in speranta de a castiga ace­lasi suport din partea publi­cu­lui. Pentru solutionarea aces­tei presu­pu­se probleme, el a promovat incheierea unui con­tract social prin care fiecare imi­grant si-ar fi asumat responsabilitatea de a invata limba spaniola si de a-si gasi ser­vi­ciu intr-o limita de timp. Tot in concor­dan­ta cu politica italiana, Rajoy a propus ex­pulzarea strainilor cu antecedente pe­na­le si a acelora aflati in Spania de prea mult timp fara loc de munca. Aceasta tac­ti­ca nu s-a aratat, insa, aproape deloc atrac­tiva pentru publicul spaniol, ea esuand com­plet in provocarea unei pole­mici elec­to­rale. In contrast cu italienii, spa­nio­lii s-au aratat mai preocupati fata de temele le­ga­te de economie, de nego­cie­rea cu organi­za­tia terorista a miscarii se­ce­sioniste din Tara Bascilor, Euskadi Ta Askatasuna (ETA), si de alte teme per­ce­pu­­te a fi mai importante decat presupusul pericol al imigrarii. Ca urmare, spaniolii au acordat votul de incredere liderului de stan­ga, José Luis Zapatero, numai cu o luna ina­inte ca italienii sa se pronunte in fa­voarea politicii de dreapta a lui Ber­lus­coni. Acesta este un indiciu clar ca, cel putin deocamdata, spaniolii nu percep te­ma imigrarii ca fiind un fenomen apoca­lip­tic.

Politica lui José Luis Zapatero in aceas­ta tema urmeaza o filozofie de inte­gra­re atat la nivel local, prin finantarea pro­gramelor nationale cu acest scop, cat si la nivel regional, prin colaborarea cu gu­ver­nele tarilor de provenienta a imigran­ti­lor. Desi acest discurs de integrare, in mul­­te aspecte inconsistent si in unele ca­zuri chiar in contradictie cu masurile apli­ca­te, este totusi vizibil ca mesajul oficial, in contrast cu cel al Italiei, nu este unul de ex­cludere, antagonism si marginalizare. Ast­­fel, opinia publica spaniola vis-à-vis de imigrare fluctueaza, in mod normal, in functie de con­di­tiile economice, politice si so­cia­le, fara influenta intentionata a gu­ver­nului. Ca urmare, imagi­nea romanului in Spania este si buna, si rea, ca a orica­rui alt imi­grant, iar opinia publica este deo­­­camdata relativ indiferenta in aceasta tema.

Exista, totusi, posibilitatea ca acest lu­cru sa se schimbe da­ca valul de romani ex­pulzati sau „convinsi“ sa paraseasca Ita­lia va cauta o noua gazda in Spania. Este deocamdata prea de­vreme si greu de spus cati ro­mani au facut deja aceasta mis­ca­re, insa multe ONG-uri italie­ne con­fir­ma ca persecutia siste­ma­tica a guvernu­lui italian a func­tionat in a speria multi ro­mani si mai ales, romanii de etnie roma, ale caror tabere au fost distruse, fa­cand ca acestia sa paraseas­­ca tara. Este ine­vi­tabil ca o mare parte dintre acestia sa nu vina spre Spania tocmai din cauza po­liticii mai docile si mai „prie­te­noa­se“ pe tema imigrarii. Rober­to Moroni, ministrul italian de In­ter­ne si principalul promovator al ma­su­rilor impotriva romilor, de­clara triumfa­tor, acum doua sap­ta­mani, ca acestia au luat deja decizia de a pleca spre „Spania mai permisiva a lui Zapatero“. In acest con­text, campania de imagine lan­sata in Spania de guvernul roman poa­te fi vazuta ca o confirmare a acestui exod din Italia si ca o masura preventiva in apla­­narea unui posibil soc al sistemului social din Spa­nia.

Totusi, initiativa de a lansa o campanie mediatica de imagine in aceste doua tari ar fi trebuit sa ia in calcul toate aceste di­fe­rente socio-politice, care sunt inca mult mai complexe si subtile decat felul in care ele au fost prezentate in acest articol. Lan­sarea oricarui mesaj oficial in sfera publica din aceste tari inseamna partici­pa­rea inevitabila intr-o dilalectica perceptua­­la. Daca acest mesaj este simplist, eronat sau reductionist, el risca ori exacerbarea problemei existente, ori dezechilibrarea unei situatii relativ acceptabile, ori, in cel mai simplu caz, el risca a fi ineficient.