Pe aceeași temă
Revoluţia Egipteană din 2011 s-ar putea să fie abia la început. Momentele sale cruciale s-ar putea întinde pe parcursul mai multor luni sau chiar ani, de-acum încolo.
Există multe şi felurite moduri de a clasifica revoluţiile istorice. Dar, în vederea înţelegerii evenimentelor din Egipt – şi a provocărilor pe care acestea le-ar putea pune Statelor Unite –, o anume distincţie ar putea fi, cu precădere, utilă: cea dintre revoluţiile de tip 1688 şi cele de tip 1789.
Primul an face referire la „revoluţia glorioasă“ engleză, prin care monarhul catolic James al II-lea a fost detronat şi înlocuit de protestanţii William şi Mary, iar parlamentul englez a introdus noi forme de autoritate, mai puternice şi mai durabile. Al doilea este, desigur, anul Revoluţiei Franceze, care a izbucnit ca o încercare de creare a unei monarhii constituţionale, dar, în cele din urmă, a dus la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, proclamarea primei republici franceze şi a domniei Terorii.
O trăsătură distinctă a revoluţiilor de tip 1688 este relativa lor scurtime. Ele pot fi precedate de perioade lungi de nemulţumiri, agitaţie, proteste şi chiar violenţă, dar momentul revoluţionar în sine durează, în general, numai câteva luni sau chiar săptămâni ori zile. Regimul atinge un punct critic şi se prăbuşeşte. Consolidarea noului regim poate implica tulburări şi vărsări de sânge şi, eventual, poate atrage după sine schimbări politice şi sociale considerabile, însă aceste evenimente ulterioare nu sunt considerate ca făcând parte din revoluţia propriu-zisă şi nu există sentimentul unui proces revoluţionar continuu. Oamenii nu se consideră, ei înşişi, „revoluţionari“ activi (de fapt, în 1688, substantivul şi adjectivul „revoluţionar“ nici nu existau în limba engleză).
Revoluţiile de tip 1789 sunt destul de diferite. Liderii şi suporterii acestora văd în schimbarea de regim doar începutul unui proces dificil, ambiţios de transformare politică, socială şi culturală, care poate necesita ani, chiar decenii, pentru a se finaliza. Pentru ei, revoluţia nu este doar un eveniment discret, ci o cauză perpetuă. Ei se definesc ca „revoluţionari“ şi vorbesc chiar de o „revoluţie permanentă“. De obicei, acest tip de revoluţii au tendinţe utopice mai puternice decât celelalte şi duc, mai frecvent, la violenţe. De asemenea, tind să aibă ambiţii ce depăşesc graniţele ţării – revoluţia locală este văzută ca parte a unui proces de emancipare, la nivel global. În anumite cazuri, acest tip de revoluţii pot fi conduse, de la bun început, de un partid revoluţionar complexat, dedicat unei mişcări radicale. În alte cazuri (precum cel din 1789), par să debuteze ca un eveniment de mai mică amploare, pentru a se transforma apoi, pe măsură ce anumite grupări se simt frustrate de rezultat şi de opoziţia cu care se confruntă, ajugând la concluzia că sunt necesare schimbări mult mai profunde.
Din punct de vedere istoric, revoluţiile de tip 1688 au fost mult mai comune: Franţa în 1830, Germania în 1918, China în 1911-1912 şi multe dintre revoluţiile din 1848. Spre deosebire de acestea, revoluţiile de tip 1789 au reprezentat rarităţi ale istoriei: mai întâi, însăşi revoluţia din 1789, apoi Rusia în 1917, China în 1949 şi Cuba în 1959. Totuşi, ele nu sunt neapărat revoluţii ale stângii. Am putea include, în această categorie, şi preluarea puterii de către nazişti, în Germania (pe care Hitler a denumit-o „Revoluţia naţională“) şi pea cea din Iran, din 1979. Revoluţia Americană reprezintă un soi de hibrid – mai aproape de tipul 1688, dar cu trăsături distincte aparţinând celuilalt tip, datorită îndelungatului proces de consolidare şi contestare ce a urmat obţinerii independenţei.
Recent, se pare că revoluţiile de tip 1789 au devenit neatractive. Pe parcursul amplelor mişcări politice din trecutul recent – prăbuşirea comunismului –, mulţi dintre liderii acestora au respins, unanim, termenul „revoluţie“. Liderul Solidarităţii poloneze Jacek Kuroń a mers până într-acolo încât avea să scrie, în vara lui 1989, cu ocazia bicentenarului Revoluţiei Franceze, că Polonia nu dorea o revoluţie, deoarece revoluţiile presupun prea multă vărsare de sânge. Nemţii se referă la evenimentele din 1989 ca la „schimbare“. Abia în Cehoslovacia termenul de „revoluţie“ a ajuns să descrie ceea ce s-a întâmplat în 1989, dar alături de cuvântul „catifea“, pentru a sublinia diferenţele faţă de marile revoluţii ale trecutului.
Evident, revoluţiile nu au dispărut începând cu 1989. Dar recentul val al acestora – Revoluţia Trandafirilor din Georgia, Revoluţia Portocalie din Ucraina, evenimentele recente din Nordul Africii – se apropie mai mult de modelul 1688 decât de cel din 1789. Sunt momente scurte, cu un impact puternic, centrate pe răsturnarea regimului. În niciuna dintre aceste ţări nu am fost martorii unui proces „revoluţionar“ lărgit. Şi, chiar dacă unele dintre revoluţii le-au declanşat pe celelalte, urmând efectul de domino, nu au avut, ele însele, un caracter expansionist ori prozelitist.
Principala excepţie de la pattern-ul actual – singura mare revoluţie contemporană aparţinând celui de-al doilea tip, care e în plină desfăşurare în zilele noastre – este Iranul. Cu toate că au trecut mai bine de 30 de ani de la căderea şahului, Republica Islamică Iran este încă un regim revoluţionar, aşa cum mai sunt doar câteva ţări din lume, în prezent. În ciuda lipsei considerabile a popularităţii în rândul opiniei publice, Iranul a rămas fidel angajamentului din 1979, de a produce o schimbare radicală, şi nu doar în interiorul graniţelor sale.
Interesant e faptul că Egiptul a experimentat o revoluţie apropiată de tipul celei din 1789, în istoria sa relativ recentă. Aşa-numita „Revoluţie din 1952“, prin care a fost răsturnată monarhia, aducându-l la putere pe Gamal Abdel Nasser, a implicat mult mai mult decât o schimbare de regim. Nasser avea ambiţii uriaşe, atât în ceea ce priveşte reconstrucţia societăţii egiptene, dar şi aceea de a purta mişcarea revoluţionară dincolo de graniţele ţării. E o ironie faptul că Hosni Mubarak şi-a petrecut o mare parte din cariera militară în serviciul regimului revoluţionar al lui Nasser. Dar, cu mult înainte de venirea la putere a lui Mubarak, ca urmare a asasinării lui Anwar Sadat, în 1981, energiile revoluţionare ale Egiptului se consumaseră.
Întrebarea fundamentală care se află astăzi pe buzele comentatorilor este ce formă ar putea lua o nouă revoluţie egipteană, după demisia lui Mubarak. Se va sfârşi repede, odată cu formarea noului guvern, sau va avea loc un proces revoluţionar mult mai radical şi de durată? Cu alte cuvinte, lucrurile vor arăta ca în 1688 sau ca în 1789? Temerile nu sunt legate de renaşterea nasserismului, ci de Frăţia Musulmană şi de posibilitatea ca Egiptul să experimenteze propria revoluţie islamică, cu consecinţe imprevizibile, nu doar pentru ţară, ci pentru întreaga regiune.
Împotriva acestor temeri, mulţi comentatori au subliniat lipsa ingredientelor, cel puţin până în prezent, pentru o astfel de derulare a evenimentelor. Ei insistă asupra unui aspect: Cairo în 2011 nu este Teheranul din 1979. Ei argumentează că mulţimea care a protestat împotriva lui Mubarak a cerut, înainte de toate, democraţie, exprimându-şi, într-o foarte mică măsură, entuziasmul pentru o republică islamică. În ciuda îndelungatei sale istorii radicale, comentatorii caracterizează Frăţia Musulmană ca pe o organizaţie relativ ineficientă, care a adoptat, recent, o linie mai moderată şi căreia îi lipseşte un lider carismatic precum Ayatolahul Khomeini. Pe scurt, ei afirmă că semnalele indică o revoluţie de tipul 1688, şi nu 1789.
Această analiză ar putea fi realistă. Totuşi, istoria revoluţiilor sugerează că evoluţiile pe termen lung din Egipt au un grad ridicat de instabilitate. Şi asta nu doar din cauză că evenimentele tulburi din ultimele săptămâni au fost greu de anticipat, dar şi pentru că revoluţiile de tip 1789 nu debutează întotdeauna ca atare. Când a izbucnit Revoluţia Franceză, nimeni nu ar fi putut să prevadă sfârşitul monarhiei şi domnia Terorii. Nu existau iacobini la căderea Bastiliei, în 1789, ci doar viitori iacobini. Adoptarea radicalismului de către francezi a avut loc după cucerirea Bastiliei, în timpul procesului revoluţionar – între 1789 şi 1793. În mod similar, Revoluţia Rusă din februarie 1917 a părut iniţial, pentru majoritatea observatorilor, ca una de tip 1688: o criză scurtă, profundă, care a dus la căderea monarhului şi alcătuirea rapidă a unui regim constituţional. În vreme ce bolşevicii erau deja prezenţi, foarte puţini observatori au prevăzut Revoluţia din Octombrie, ce avea să-l aducă la putere pe Lenin.
Probabil că Egiptul nu se confruntă cu perspectiva unei revoluţii islamice, în următoarele luni. Dar dacă Mubarak este înlocuit de guverne slabe, care nu vor putea restabili ordinea şi nu vor implementa reforme sociale şi economice reale – pierzându-şi credibilitatea şi legitimitatea în rândul populaţiei –, atunci o mişcare revoluţionară mult mai radicală s-ar putea produce. Şi, în ciuda absenţei unui lider carismatic pentru o asemenea mişcare, s-ar putea naşte unul din tumultul evenimentelor. În iulie 1789, Robespierre şi Danton erau nişte avocaţi necunoscuţi; Marat, un doctor anonim, având printre cunoscuţi reputaţia unui nebun. În numai patru ani, s-au transformat în lideri ai celei mai radicale revoluţii din istoria omenirii.
Aşadar, ceea ce trebuie să reţinem, pe măsură ce evenimentele se derulează, este că, chiar şi în cel mai bun caz – Mubarak este înlocuit de un guvern stabil, democratic şi secular –, Revoluţia Egipteană din 2011 s-ar putea să fie abia la început. Momentele sale cruciale s-ar putea întinde pe parcursul mai multor luni sau chiar ani, de-acum încolo. Abia acum, după căderea lui Mubarak, sprijinul american pentru forţele democrate egiptene va fi crucial. Iar ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem, dacă Egiptul pare să pună capăt, anul acesta, unei revoluţii de tip 1688, este să răsuflăm uşuraţi. La sfârşitul lui 2011, Mohamed ElBaradei ar putea, foarte bine, să fie preşedintele unui Egipt democratic. Dar, la sfârşitul lui 1789, şi Ludovic al XVI-lea era încă rege al Franţei. //
Traducere şi adaptare după Foreign Policy de CRISTINA SPĂTĂRELU
David A. Bell este profesor de istorie la Universitatea Princeton.
