Fantomele Srebrenicei deasupra Libiei

Octavian Manea | 29.03.2011

Pe aceeași temă

Pentru Obama şi Sarkozy aceasta este clipa lor de glorie „wilsoniană“. Iar NATO pare că şi-a găsit o nouă raţiune de a fi - garantul „responsabilităţii de a proteja“.

În ultimele zile, Obama, Sarkozy şi Cameron au devenit ţinta preferată a criticilor care le reproşează că s-au grăbit să-şi implice ţările într-un război care, de la bun început, nu era al lor. Sunt mulţi comentatori care punctează că intervenţia în Libia este doar un alt (al câtelea?) foarte costisitor „război opţional“, lipsit de interese naţionale vitale. Li se mai spune că, deşi vorbesc despre o Libie post-Gaddafi, niciunul dintre ei nu are o strategie clară pentru a ajunge la acel stadiu. Se prea poate, dar uneori „a sta cu mâinele încrucişate“ nu înseamnă să afişezi o înţelepciune strategică superioară. Între a nu face nimic şi a merge până la capăt (schimbarea regimului), Obama & Friends au ales calea de mijloc: implementarea mandatului conturat de Rezoluţia 1973... cu toate limitele sale.

Recent, Richard Holbrooke, unul dintre marii diplomaţi ai Americii, a devenit „istorie“. Cândva, „buldozerul Balcanilor“ şi arhitectul Acordului de la Dayton a scris câteva rânduri care ar putea aduce un pic de lumină asupra evenimentelor de astăzi: „Generaţia mea a fost învăţată în şcoală că Münchenul şi Holocaustul sunt reperele ororilor anilor 30. Liderii Alianţei Atlantice au promis, în mod repetat, că aşa ceva nu se va mai repeta. Şi totuşi, între 1991 şi 1995 s-a întâmplat din nou - nu doar în Balcani, ci şi în Ruanda“. Pentru Obama, Sarkozy, Cameron, memoria ororilor anilor 90 reprezintă „Holocaustul“ lor. Imaginarul generaţiei lui Holbrooke a fost decisiv marcat de un moment tectonic: masacrul de la Srebrenica, din iulie 1995, perceput ca „cel mai mare eşec al sistemului de securitate colectivă al Vestului, după anii 30“.

Coloanele blindate ale colonelului Gaddafi mărşăluind spre Benghazi au reactivat toate aceste fantome ale trecutului şi, mai presus de toate – spectrul Srebrenicei (1). David Cameron a explicat în Camera Comunelor că, dacă nu ar fi acţionat în timp util, consecinţele inacţiunii „ar fi subminat complet Naţiunile Unite, riscând să le transforme doar într-o altă Ligă a Naţiunilor“. Preşedintele Sarkozy, în argumentarea sa, a legat direct imaginea trecutului de prezent: dacă avioanele Franţei nu ar fi fost desfăşurate imediat pentru protejarea rebelilor, ar fi fost o chestiune de ore până cand masacrul din Benghazi ar fi impus un nou reper al ororii, o nouă Srebrenica în conştiinţa publică globală. Dar Obama? Ce l-a determinat pe acest preşedinte, altfel „acrobatul perfect“, să se afle în prima linie a intervenţiei? Într-un fel, răspunsul îl aflăm în jurul său. Echipa sa este compusă, în parte, din consilieri ale căror convingeri operaţionale s-au format în constiinţa eşecurilor anilor 90: Hillary Clinton, Derek Chollet, Susan Rice(2), Samantha Power (autoarea unei cărţi care crucifică realmente indecizia SUA de a stopa genocidurile anilor 90). Derek Chollet, unul dintre sfătuitorii preşedintelui (şi autorul unei cărţi despre lecţiile Bosniei prefaţate chiar de Richard Holbrooke), scria într-un articol din 2007 că “responsabilitatea de a proteja este un concept care transformă relaţiile internaţionale. Înainte, victimele celor mai negre crime de război şi abuzuri în masă ale drepturilor omului nu aveau nici o posibilitate de refugiu, blocate cum erau în spatele cortinei drepturilor suverane. Adoptarea responsabilităţii de a proteja le garantează acestora o cale de recurs în faţa comunităţii internaţionale” (3).

Nu este de mirare că întreaga pledoarie prointervenţie a Administraţiei Obama a fost vândută public sub tagul: „Srebrenica on steroids“(4).

O a doua explicaţie este însăşi filosofia preşedintelui expusă cu subiect şi predicat, nu doar în Strategia de Securitate Naţională a Administraţiei sale(5), dar, şi mai important, în discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace, în care reflectează asupra criteriilor în care războiul devine „drept“: „Vor fi momente când naţiunile vor găsi utilizarea forţei nu doar necesară, ci şi justificată moral. (...) Din ce în ce mai mult ne vom confrunta cu întrebări dificile legate de cum să prevenim masacrarea civililor de către propriul guvern sau să oprim un război civil (...). Cred că forţa este justificată sub raţiuni umanitare, aşa cum s-a întâmplat în Balcani. Inacţiunea ne dărâ¬mă conştiinţele şi poate conduce la o intervenţie costisitoare mai târziu“. Obama nu a avut de ales. Credibilitatea sa şi a viziunii sale despre lume era în joc.

Într-un fel, pentru Obama, Sarkozy şi Cameron, aceasta este clipa lor de glorie „wilsoniană“. În 1919, pentru Woodrow Wilson, acest lucru însemna un angajament colectiv împotriva agresiunii imperiale. Astăzi, înseamnă un angajament colectiv pentru impunerea unui nou principiu al relaţiilor internaţionale – „responsabilitatea de a proteja“: „Ne aflăm acolo pentru a pune în aplicare un principiu istoric, crucial, protecţia civililor. Iată care este miza. Rezoluţia 1973 este una istorică, pentru că instituie şi exprimă principiul responsabilităţii de a proteja. Ea impune un precedent: acela ca populaţia civilă să nu trăiască sub spectrul ameninţării (propriului guvern). Este foarte important ca prietenii noştri arabi să înţeleagă asta. Este în joc credibilitatea comunităţii internaţionale. Ceea ce se întâmplă în Libia creează jurisprudenţă“, avea să proclame preşedintele Sarkozy, la 24 martie, după reuniunea Consiliului European. În această interpretare, sistemul de securitate colectivă al ONU devine garantul responsabilităţii pe care orice stat membru o are faţă de cetăţenii săi.

Note:

(1) Se pare că Vestul a urmat ad litteram sfatul-testament dat de Richard Holbrooke pentru a răspunde unei viitoare Srebrenica: ”I argued then, and still believe today, that NATO airstrikes would have stopped the Bosnian Serbs, who preferred long-range artillery and short-range murder to anything resembling a real military operation. But London, Paris, and The Hague were fearful for the safety of their own troops, and refused suggestions for military actions until their forces had left the three “safe areas” they had pledged to protect”. (în prefaţa cărţii semnate de Derek Chollet, „The Road to the Dayton Accords-A study of American Statecraft”, Palgrave Macmillan, 2005).

(2) În 1994 când comunitatea internaţională a eşuat să oprească genocidul din Ruanda, Susan Rice (astăzi Ambasadorul SUA la ONU, şi unul dintre arhitecţii limbajului Rezoluţiei 1973) făcea parte din stafful National Security Council (cel mai înalt forum de dezbatere al problemelor de securitate nationala de la Casa Alba): „I swore to myself that if I ever faced such a crisis again, I would come down on the side of dramatic action, going down in flames if that was required.”

(3) Derek Chollet şi Tod Lindberg, “A Moral Core for U.S. Foreign Policy”, Policy Review, Decembrie 2007, http://www.hoover.org/publications/policy-review/article/5995

(4) “Ne uităm la o Srebrenica on Steroids-posibilitatea reală şi iminentă ca până la 100.000 de oameni să fie masacraţi, si toţi ne vor învinovăţi pe noi pentru asta”, avea să puncteze Dennis Ross în cadrul unui briefing privat la Casa Albă.

(5) În mai 2010, Strategia de Securitate Naţională a Administraţiei Obama (altfel, documentul care defineşte programatic „viziunea despre lume“ a Casei Albe) asuma textual principiul R2P: se recunoaşte că responsabilitatea primară pentru prevenirea genocidului şi a atrocităţilor în masă revine guvernelor suverane, dar că această reponsabilitate este transferată comunităţii internaţionale atunci când guvernele suverane sunt chiar ele responsabile de comiterea lor; în consecinţă, Statele Unite vor mobiliza mijloace inclusiv militare pentru a preveni şi răspunde genocidului şi atrocităţilor în masă.

* * *

Mandatul NATO
NATO tocmai a devenit „managerul“ oficial al celor trei misiuni autorizate prin Rezoluţia 1973: impunerea embargoului asupra armelor, instituind inclusiv o carantină maritimă; gestiunea zonei de excludere aeriană; protecţia populaţiei civile prin „utilizarea tuturor măsurilor necesare“.

Doctrina R2P
„Responsabilitatea de a proteja“ reinventează suveranitatea clasică (imunitatea faţă de orice interferenţă externă). Accentul nu mai cade pe suveranitatea ca drept, ci pe responsabilitatea sa. Când statul abdică de la datoria sa primară, aceasta va fi preluată de comunitatea internaţională.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22