Kurzii, între Occident, Turcia și Statul Islamic

O identitate comună, o realitate plurală

Descendenți ai mezilor (populație in­do­eu­ropeană înrudita cu perșii), kurzii ocupă un teritoriu aproximativ de mărimea Spa­niei (în jur de 500.000 de kilometri pă­traţi) împărțit în principal între Turcia, Irak, Siria și Iran. Numărul lor este în jur de 40 de milioane și reprezintă cel mai ma­re popor fără stat. Până în secolul al XVII-lea, kurzii locuiau în Imperiul Oto­man, în Kurdistanul istoric, și beneficiau de o largă autonomie. Cucerirea persană (1639) va duce la o primă separare a kur­zilor. Își face apariția un Kurdistan per­san, dar, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, va exista și o dinastie persană de origine kurdă, dinastia Zand.

Lunetist kurd supraveghind ruinele oraşului sirian Kobané

Problema kurdă izbucnește abia după pri­mul război mondial. La Conferința de Pace de la Paris, organizațiile politice kur­de prezintă o cerere de independență. Tra­tatul de la Sèvres, din 10 august 1920, răs­punde acestei revendicări prin crearea unui Kurdistan autonom care să cuprindă atât teritoriile din sud-estul Anatoliei, cât și pe cele din nord-estul Irakului. Totuși, în urma Tratatului de la Lausanne, din 24 iunie 1923, și a negocierilor turco-en­gleze din anul următor, Kurdistanul este îm­părțit între noua republică turcă și mandatul britanic al Irakului. În același timp, regiunile kurde din sudul Anatoliei sunt cuprinse în mandatul francez al Si­riei.

Până la al doilea război mondial, ches­tiunea kurdă se referea aproape exclusiv la situația kurzilor din Turcia. Numai aco­lo exista o negare a identității kurde : chiar folosirea termenilor kurd , Kur­dis­tan era interzisă. Pentru Atatürk, kurzii erau o populație turcă ce trebuia asi­mi­lată. Revoltele acestora din 1925, din 1930 și din 1936-’38 au fost sângeros reprimate: sate incendiate, comunități întregi ma­sa­crate, deportări în interiorul Anatoliei.

După 1945, apare o accentuare a clivajelor în sânul poporului kurd, favorizată de in­dependența Irakului și a Siriei: fiecare miș­care kurdă se înscrie într-un cadru na­țional diferit, în ciuda conștiinței unei iden­tități comune. Problema cea mai spi­noasă rămâne Turcia, unde succesorii lui Atatürk urmează aceeași politică de dis­cri­minare a kurzilor. Turcia este terenul pe care apare și cea mai puternică organizație de gherilă kurdă, PKK, Partidul Mun­ci­torilor din Kurdistan (27 noiembrie 1978), de orientare maoistă. Însă nu trebuie să se interpreteze că populația kurdă din Tur­cia, chiar militanții PKK, erau comuniști. Doctrina marxist-leninistă este adoptată de creatorii PKK din rațiuni strategice, Uni­unea Sovietică fiind văzută la acea vreme drept singura putere care ar putea fi dispusă să îi ajute. Liderul acestei mișcări, Abdullah Öcalan, devine cea mai importantă figură a poporului kurd din a do­ua jumătate a secolului XX. Lupta ar­mată declanșată de acesta în 1984 a avut drept obiectiv obținerea independenței fa­ță de Turcia. Abia la începutul anilor 1990, președintele Turgut Özal, a cărui ma­mă era de origine kurdă, vorbește pentru pri­ma dată de existența poporului kurd și afirmă că pe teritoriul Turciei s-ar afla 12 mi­lioane de kurzi. Însă Özal moare în 1993, într-un accident de elicopter, și oda­tă cu el orice tentativă de dialog. Pentru a pune capăt luptei duse de PKK, în martie 1995, armata turcă a mobilizat în jur de 36.000 de militari. Represiunea a con­strâns fie la exil, fie a dispersat în in­te­riorul frontierelor turce până la 3 milioane de kurzi. În 1999, Abdullah Öcalan este arestat și condamnat și, de atunci și până în prezent, este deținut într-o închisoare situată pe o insulă din Marea Marmara. În­să statul turc realizează că represiunea nu este suficientă pentru a pune capăt ve­lei­tăților de independență ale kurzilor. În anii 1980, sunt demarate lucrările unui ma­re proiect hidroenergetic – Marele Pro­iect Anatolian – cu scopul de a satisface o parte din nevoile de energie ale țării și de a dezvolta agricultura, dar și pentru a re­modela în profunzime sud-estul Anatoliei, cea mai săracă și izolată regiune a Turciei, constituită din cele opt provincii majoritar kurde.

În celelalte țări cu importante minorități kur­de, situația acestora comportă mai mul­te nuanțe. În Siria, kurzii au fost aso­ciați regimurilor politice care s-au suc­ce­dat în primii ani de după obținerea in­de­pendenței. Deși regimul Baas, instalat în 1963, a interzis partidele politice kurde, to­tuși reprezentanți ai comunității au fost integrați în posturi cheie ale statului. În plus, milițiile kurde au fost implicate de re­gim în reprimarea revoltelor Fraților Mu­sulmani de la Alep (1980) și Hama (1982). Mulți kurzi au profitat de contrabanda to­lerată de autorități în zona de frontieră, de­venind les nouveau riches, fideli re­gi­mului Assad. În Iran, participarea acestora în viața publică a fost definitiv com­pro­misă de Revoluția islamică din 1979. Par­ti­dul democratic din Kurdistan, constituit pe baze laice, suporta greu integrismul șiit. În anii 1980, pe fondul războiului cu Ira­kul, regimul de la Teheran a devenit ce­va mai tolerant, deoarece era interesat în folosirea kurzilor din țara vecină cu sco­pul destabilizării lui Saddam Hussein. Ul­te­rior, liderii kurzi au fost fie uciși, fie în­carcerați, iar mișcarea kurdă a fost, cel puțin până în prezent, înăbușită în mod durabil. În Irak, regimurile arabe care s-au succedat la Bagdad au văzut în kurzi o sur­să de amenințare la adresa integrității ță­rii. Politicile antikurde ale partidului Baas au fost foarte violente, cu atât mai mult, cu cât populația kurdă era majoritară în­tr-una dintre cele mai bogate regiuni pe­trolifere (Kirkuk). Aproape 200.000 de kurzi sunt uciși în operațiunile armatei ira­kiene desfășurate în perioada martie-sep­tembrie 1988 cu scopul „rezolvării de­fi­nitive“ a problemei kurde.

Către o recunoaștere politică a kurzilor

Kurzii reprezintă astăzi o forță în Orientul Apropiat, chiar dacă influența lor nu se poate impune în zonele arabe. În Irak, aceștia dispun de o autonomie extremă, de o structură statală cu o populație de pes­te 6 milioane de locuitori, având ca­pi­tala la Erbil. Protejați de aviația occi­den­tală, sprijiniți cu arme de Statele Unite, Germania și Franța, kurzii irakieni asigură un front de circa 1.000 de kilometri în fața Organizației Statului Islamic. Im­por­tanța Kurdistanului irakian a fost re­cu­noscută și de Turcia, petrolul acestuia fi­ind exportat prin oleoductul Kirkuk-Cey­han.

În același timp, de mai bine de doi ani, kurzii din Siria (în jur de 2,5 milioane) și-au organizat o structură proto-statală laică, cu instituții centrale și un parlament în care sunt reprezentate și minoritățile, in­clusiv creștinii. Ei reprezintă cea mai im­portantă forță militară din jumătatea de nord a Siriei, aspect ilustrat de înfrân­ge­rea combatanților Statului Islamic la Ko­bané, oraș aflat aproape de frontiera cu Tur­cia (iunie a.c.). Sprijinul aerian primit din partea Statelor Unite reprezintă în mod indiscutabil o recunoaștere a rolului stabilizator al kurzilor sirieni.

Nu în ultimul rând, kurzii din Turcia (18-20 de milioane) reprezintă o forță politică importantă. Acordul de pace încheiat cu guvernul de la Ankara (2013), aban­do­na­rea proiectelor secesioniste și integrarea vie­ții politice turce au adus partidului kurd (HDP, ramura politică a PKK), la ul­timele alegeri legislative din iunie, 80 de locuri din cele 550 ale Marii Adunări Na­ționale de la Ankara. În ciuda importanței Turciei pentru comunitatea euro-atlantică și concesiilor care, pentru moment, i se fac (în ultimele două săptămâni, aviația tur­că a ucis 260 de militanti PKK în nor­dul Irakului), cauza kurdă se profilează drept o componentă esențială pentru vii­to­rul Orientului Apropiat.

* Ştefan Popescu este doctor al Universității Paris 1 – Sorbona.