Pe aceeași temă
Întreg continentul african pare în fierbere. În Tunisia, guvernul şi preşedintele sunt înlăturaţi sub presiunea străzii pentru corupţie şi ineficienţă. În Coasta de Fildeş, preşedintele care a pierdut alegerile ar vrea să rămână la putere pe modelul recent din Zimbabwe şi Kenya. Nigeria, Ciadul şi Egiptul se apropie de alegeri cruciale. Mutaţia fundamentală şi evenimentul neconjunctural este apariţia celei de-a 54-a ţări pe harta Africii: Sudanul de Sud.
Achier Deng Akol Agay, dizident, rezident la Londra, şi-a exprimat, în 2010, speranţele pe care le vedea împlinite într-un Sudan de Sud independent, în cartea sa Beautiful South Sudan. The Heart of Africa: „Când vom deveni un stat independent, ne vom strădui să jucăm un rol călăuzitor în lume, aşa cum au facut-o şi străbunii noştri. Spre deosebire de alţii, visul nostru nu este să dominăm lumea şi să ne impunem cultura şi religia altora, ci să contribuim la bunăstarea generală a omenirii. Când strămoşii noştri au descoperit pentru prima oară scrisul şi arhitectura, de pildă, acestea au devenit bunuri indispensabile ale omenirii.
Poate am rămas în urmă după aceea din cauza nefericitelor războaie dictate de rivalitatea altor rase care ne invidiau pentru resursele noastre preţioase şi pământul roditor. Acum stăm cu capul sus în inima Africii. (...) Ne putem simţi ca şi cum am zbura cu propriile aripi, fiind descendenţii unor oameni atât de mari, dacă nu cei mai mari ai lumii. Da, am fost un popor mare înainte şi vom fi, fără îndoială, un mare popor din nou, în 2011 şi după“.
Anticipând rezultatul referendumului din ianuarie 2011, acestea sunt gânduri din inimă ale unui refugiat, mărturisind prigoana şi suferinţele triburilor africane din sudul Sudanului, în timpul războiului civil de 40 de ani dintre nordul arab şi musulman şi sudul negru, creştin şi animist al Sudanului. Înflăcărare de înţeles, amintind de entuziasmul mişcărilor de emancipare, autodeterminare şi eliberare din alte părţi, dar şi de exacerbările romantice ale unor mituri fondatoare şi elemente ale afirmării identităţii naţionale prin recursul la istorie şi trecutul glorios, reînviat prin delimitarea faţă de „ceilalţi“.
O călătorie în sudul Sudanului ilustrează oricui ceea ce induc atât emoţiile toride, cât şi statisticile reci: doar 50 de kilometri de drum asfaltat, servicii medicale precare, acces limitat la apa potabilă, instituţii fragile ale justiţiei şi securităţii, analfabetism de 80%, boli fatale endemice şi una dintre cele mai mari rate de mortalitate infantilă (unul din zece copii moare înainte să împlinească un an, iar unul din şapte copii de peste un an nu apucă vârsta de cinci ani).
Sudanul de Sud a plătit un preţ greu: zeci de ani de război civil, peste două milioane de morţi şi patru milioane de strămutaţi şi refugiaţi. Dar a demonstrat comunităţii internaţionale că nu poate rămâne în interiorul unei ţări ale cărei autorităţi îşi persecută cetăţenii.
Ţările africane urmăresc cu interes ce se petrece în Sudan, cele mai multe privind fenomenul din perspectiva unei mişcări secesioniste reuşite şi a posibilităţii redeschiderii chestiunii frontierelor artificiale trasate în epoca colonială. Nigeria, Republica Democratică Congo, Senegalul, Tanzania ar putea fi şi ele confruntate cu mişcări secesioniste revigorate. Cele mai cunoscute cazuri pe continent sunt Sahara Occidentală şi Somaliland.
Ceea ce deosebeşte esenţial independenţa spre care se îndreaptă Sudanul de Sud de cazul Kosovo este că părţile au căzut de acord, în 2005, ca populaţia din Sud să îşi decidă soarta printr-un referendum, după 6 ani, în care atât Khartoumul cât şi Juba, capitala Sudului, se angajau să menţină acordul de încetare a focului şi să coopereze. Sudul a avut răbdare, optând, cu sprijin internaţional, pentru o ruptură agreată, o ruptură ai cărei termeni au fost conveniţi, spre deosebire de declaraţia unilaterală de independenţă a Priştinei. Dacă doar 74 dintre cele 192 de state ale ONU au recunoscut după 3 ani Kosovo, procedura de acceptare a Sudanului de Sud în Organizaţia Naţiunilor Unite se va pune în alţi termeni. Independenţa sudului Sudanului este de fapt un deznodământ aşteptat. Referendumul nu este însă ultimul capitol. Vor urma 6 luni de tranziţie în care trebuie rezolvate, prin negocieri, aranjamentele separării, inclusiv frontierele, succesiunea statelor în termeni de bunuri şi datorii internaţionale, cetăţenia şi împărţirea resurselor. O perioadă sensibilă pentru ambele părţi.
Violenţele, în principal intertribale, persistă în sudul Sudanului. Trei foşti generali din formaţiunea armată care a luptat împotriva Khartoumului pentru eliberare (SPLM) au întors spatele politicii şi s-au întors la arme, de data aceasta împotriva noii administraţii de la Juba, dominată de SPLM şi tribul Dinka Ngok, după ce au eşuat în conversia spre funcţii publice de guvernatori la alegerile din aprilie 2010. Armata de Rezistenţă a Domnului (LRA), formaţiune militară originară din Uganda, operează şi ea în sudul Sudanului, generând exoduri şi suferinţe.
Fenomenul privatizării securităţii - de altfel răspândit în ţări africane unde comunităţile locale şi-au păstrat tradiţional capacitatea de a se apăra singure, fie pentru că guvernul central era prea departe sau nu avea capacităţi, fie pentru că nu aveau încredere în intenţia autorităţilor de a-i apăra mai degrabă decât asupri – se manifestă în sudul Sudanului prin formaţiunile Tinerelor Săgeţi, grupări precar înarmate, dar relativ bine organizate ale comunităţilor tribale. Oamenii rămân în continuare sub spectrul instabilităţii.
În ciuda unei retorici intransigente a Khartoumului, care sugera o conspiraţie a Israelului şi a creştinilor pentru divizarea unei ţări arabe, preşedintele Bashir a făcut chiar înainte de referendum o impresionantă voltă politică, când a vizitat Juba şi a declarat că va accepta rezultatul referendumului. Aceasta îl poate pune într-o poziţie dificilă pe plan intern, deşi SUA şi alte ţări par să fi promis ridicarea sancţiunilor şi normalizarea relaţiilor cu Khartoumul, dacă acesta lasă sudul să se desprindă fără violenţe. UE a dat semnale că ar putea recurge la stimulentul renunţării la datoria externă a Sudanului, care ajunge la peste 380 de miliarde de dolari.
Nu numai că Sudanul face obiectul sancţiunilor internaţionale şi se află pe lista statelor care sprijină terorismul, dar preşedintele Bashir este subiectul unui mandat de arestare al Curţii Penale Internaţionale pentru genocid în Darfur. Pe fondul neliniştii populaţiei privind situaţia economică în urma separării sudului şi a reactivării opoziţiei, cercul puterii de la Khartoum poate ceda tentaţiei radicalizării pentru a nu pierde puterea şi mobiliza populaţia pentru un nou conflict. Aproape 80% din bugetul Sudanului este cheltuit pe armament şi apărare. Economia Sudanului este dependentă de petrol în proporţie de 50%, iar aproape 80% din zăcămintele de petrol se află în Sud.
Sudul Sudanului nu este decât o expresie a problemei generale din Sudan: marginalizarea unor triburi şi grupuri etnice care cer o mai mare participare şi reprezentare politică şi o distribuţie mai echitabilă a resurselor. Sudanul, ţara cu cea mai mare suprafaţă a Africii, se poate fisura asemenea unei suprafeţe de gheaţă sub presiunea unei lovituri care împrăştie unda de şoc. Mişcări centrifuge există şi în est, în Munţii Nuba, Nilul Albastru, Sudul Kardofanului şi zona Abiyei. Cel mai cunoscut şi dramatic caz este criza umanitară din Darfur.
Povestea lui Akol Aciir din folclorul sudanez este despre un tânăr care a plecat în lume, dorind să dovedească tuturor că există câini cu coarne şi oi dungate. După lungi căutări şi peregrinări, revenit acasă, este întrebat dacă a găsit ceea ce căuta. Răspunsul său a fost: „nu am găsit drumul cel bun care să mă ducă la ei“. Acum câţiva ani, mulţi au crezut că independenţa sudului Sudanului este o himeră şi că noul stat nu îşi va găsi calea sa.
Un drum greu stă însă în faţa noii naţiuni. Acelaşi entuziasm, simpatie şi sprijin au existat şi când Timorul de Est şi-a obţinut independenţa în urma unui referendum, în 1999. Câţiva ani mai târziu, noua ţară a intrat în criză: controverse privind distribuirea veniturilor din petrol şi organizarea forţelor de ordine. Acceptarea rezultatului referendumului a fost, spre deosebire de Timorul de Est şi reacţia Indoneziei, rezultatul unei înţelegeri politice care a netezit drumul spre independenţă a sudului Sudanului. Perioada de tranziţie oferă timp suplimentar pentru rezolvarea problemelor rămase în suspensie. Cea mai importantă şi probabil precondiţia pentru soluţionarea celorlalte subiecte este împărţirea veniturilor din petrol. În mare măsură, de aceasta vor depinde relaţiile între cele două state pe baza interdependenţelor actuale: sudul are nevoie de ieşirea la mare şi conductele nordului, iar nordul are nevoie de petrolul din sud. Pentru sud, perioada următoare va fi decisivă pentru convertirea entuziasmului şi energiei în dezvoltare şi prosperitate, de a căror lipsă a fost acuzat până acum Khartoumul. Peste 50% din populaţia Sudanului de Sud are sub 18 ani. Aceştia au nevoie de educaţie şi de locuri de muncă care să îi ţină departe de arme, au nevoie de speranţe împlinite şi aşteptări confirmate. Acestea sunt mari. La fel şi provocările, iar pe măsura lor sunt şi capcanele corupţiei, nepotismului şi înavuţirii ilicite a elitelor politice, de a căror seducţie nu au scăpat multe ţări în tranziţie. Ne rămâne speranţa că noul stat african va şti să îşi traverseze propriul deşert.
Ianuarie 2011, Khartoum şi Juba
Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.
Taguri: Africa, colonialism, crestinism, islam, Israel.
