Pe aceeași temă
Pe fondul supraîndatorării de astăzi, tot mai mulţi politicienii americani se uită cu jind spre Pentagon. Apărarea a devenit dintr-o dată „vaca sacră”, soluţia magică a reechilibrării bugetare. Dupa un deceniu de război permanent şi de campanii de „nation-building”, pentru mulţi dintre americani a venit timpul ca reconstrucţia să înceapă acasă. Este o nuanţă tot mai des întâlnită în discursul Casei Albe, dar şi o agendă cu popularitate electorală, tot mai extinsă. Investiţiile în infrastructură, în securitatea socială, în Medicare şi Medicaid sunt de preferat costisitoarelor campanii de democratizare ale Afganistanului şi Irakului.
Totodată, în spaţiul public se ridică întrebarea - de ce are nevoie Pentagonul de cel mai mare buget al apărării de după 1945 (o valoare ajustată cu rata inflaţiei)? În cele din urmă Războiul Rece s-a terminat acum 20 de ani. Şi totuşi, acesta este un criteriu care nu explică întreaga realitate. Analizat din perspectiva PIB-ului, bugetul din 2012 (de 671 miliarde dolari) reprezintă 4,7%, sub media de 6,3% care a caracterizat bugetele alocate apărării în timpul Războiului Rece. În plus, din perspectiva procentului pe care îl reprezintă din cheltuielile federale, suma alocată apărării reprezintă 19% din bugetul federal, sub media de 21% alocată începând cu 1976.
Un lucru este însă sigur. Vremea cheltuielilor fără limite, a cecului în alb, inaugurată a doua zi după atacurile gemenilor din Manhattan, a luat sfârşit. O realitate pe deplin acceptată de Robert Gates, care înainte de finalizarea mandatului s-a grăbit să facă economii de 78 de miliarde de dolari renunţând la câteva dintre contractele viitoare (printre care şi F-22). Şi totuşi la începutul verii, Obama a mai cerut Pentagonului tăieri de aproximativ 400 de miliarde până în 2020. Întrebarea este la ce renunţi? Ce tai? Şi cu ce riscuri pentru securitatea internaţională?
La un deceniu dupa 9/11, cultura Pentagonului este foarte diferită. A devenit o organizaţie „full spectrum”: nu doar un instrument decisiv destinat să lupte convenţional împotriva tancurilor pe colinele Europei, ci şi un organism perfect adaptabil în faţa unei guerille. Pe de altă parte însă, din perspectiva tehnologică şi a marilor sisteme care îi definesc identitatea convenţională, „aceasta este o armată esenţialmente construită de Ronald Reagan”, spune Mackenzie Eaglen de la The Heritage Foundation. Problema este că după sfârşitul Războiului Rece, în anii ´90, s-a intrat într-o vacanţă a achiziţiilor de tehnologie modernă, optându-se pentru extinderea „vârstei biologice” a sistemelor din dotare. Structural, diferenţa constă în faptul că bugetele anilor ´80 erau concentrate pe investiţii în capabilităţi, în timp ce bugetele de după 9/11 au privilegiat asistenţa şi suportul trupelor din teatrele de operaţiuni (Mackenzie Eaglen). Deşi, din 2011, bugetul Pentagonului a crescut cu 300 de miliarde, 54% s-au îndreptat spre achitarea facturilor campaniilor din Irak şi Afganistan, iar 19% spre plata diverselor beneficii salariale. Global, mai bine de 64,5% (dublu faţă de achiziţii) din bugetul Pentagonului este alocat resurselor umane şi pentru mentenanţa parcului logistic. La dimensiunile actuale, Departamentul Apărării este cel mai mare angajator din Statele Unite, reprezentând 51% din forţa de muncă federală.
În plus, aşa cum se întâmplă şi cu consumabilele unei imprimante, după o utilizare intensă multe dintre capabilităţile armatei SUA sunt astăzi extrem de uzate şi epuizate. Întrebarea devine atunci ce reduci? Pentru că statistic, astăzi, armata americană are mai puţine tancuri, avioane şi nave ca în 2001. Iar surplusul de după 9/11 s-a orientat prea puţin către investiţii în modernizare şi “recapitalizare” tehnologică (ambele neglijate şi în anii ´90 şi după 11 septembrie). Dacă SUA continuă să-şi subfinanţeze armata, în special zona achiziţiilor de echipament modern, efectul nu va fi doar o politică externă mai puţin ambiţioasă (ceea ce de facto se şi întâmplă), ci şi „tratate şi angajamente de securitate lipsite de acoperire, găunoase” (Mackenzie Eaglen). Efectul ar putea fi chiar o diminuare semnificativă a umbrelei de descurajare pe care SUA o oferă Europei şi Extremului Orient. Deja, tot mai mulţi politicieni se întreabă până când va mai plăti SUA pentru securitatea unor pasageri clandestini? Să nu uităm că o face deja de mai bine de 60 de ani.
Problema este că realitatea subfinanţării Pentagonului se cuplează nu doar cu tendinţa schimbării de gardă din Congres, unde predominanţi devin politicienii care nu au în ADN-ul lor ataşamentul faţă de alianţele tradiţionale, dar la orizont se conturează o ameninţare şi mai mare. O serie de actori, nu tocmai din rândul puterilor prietenoase (China, Iranul, Hezbollahul) speculează intens slăbiciunile Americii, investind strategic în capabilităţi (anti-acces) care anulează avantajele comparative care până astăzi asigurat supremaţia militară a Pentagonului. Sigur, aceasta din urmă nu poate dispărea imediat, dar dacă seceta fiscală care bântuie deja pe culoarele Pentagonului va deveni „noua normalitate”? Şi dacă disparitatea dintre capacităţile anti-acces ale competitorilor şi mijloacele Pentagonului de a le contracara se amplifică (transformând regiuni întregi în virtuale „no-go areas” pentru SUA)? Deja sunt experţi care cred că, în noul context, formele tradiţionale de descurajare regională sunt depăşite: “The proliferation of so-called anti-access capabilities will make it more difficult to project military power beyond any country´s borders and conduct wars of conquest. The further a military has to move, the more difficult it will be. The growth of such keep out zones makes it much more difficult for the US to sustain its traditional forms of forward presence (e.g., close-in airbases, aircraft carriers patrolling close offshore, large ground forces within missile range). Familiar forms of demonstrating military power – flexible deterrent options – may become suicidal for the US”, ne-a declarat Jim Thomas de la Center for Strategic and Budgetary Assessments (CSBA). Este una dintre cele mai alarmante tendinţe în curs de maturizare.
Polonia pare să întrevadă înaintea tuturor “noua normalitate”. Se bucură deocamdată de răsăritul soarelui, dar investeşte masiv şi în umbrele. „Trebuie să ne pregătim pentru ziua în care Europa va trebui să se îngrijească de propria sa securitate”, spunea Radoslaw Sikorski, în noiembrie 2010.
Citeste si despre: supraindatorarea SUA, reconstructia interna, campanii militare costisitoare, reducerea cheltuielilor militare, subfinantarea Pentagonului.
