Pe aceeași temă
Rezultatele alegerilor din 10 februarie din Israel ridica mari semne de intrebare legate de angajamentul unor parti semnificative ale societatii israeliene fata de procesul de pace din Orientul Mijlociu, in forma sa actuala. Remarcam nu doar o infrangere decisiva a stangii, ci si scaderea dramatica a sprijinului societatii israeliene pentru un discurs si o platforma politica orientate predilect in favoarea negocierilor cu palestinienii. Partidul Muncii, formatiunea politica a celor care in 1993 lansau procesul de pace - Shimon Peres (actualul presedinte al Israelului) si Yitzhak Rabin -, s-a clasat abia pe locul al 4-lea, cu numai 13 mandate, devansand la limita formatiunea ultraortodoxa Shass (11 mandate).
Noua structura a parlamentului reflecta o victorie importanta pentru un anumit tip de mesaj care tinde sa considere forta militara drept cea mai buna cale pentru a asigura securitatea Israelului. De departe, marele castigator al alegerilor a fost dreapta, fortele sale totalizand aproape 65 dintre mandate (suficient pentru a crea o majoritate guvernamentala): partidul fostului premier Benjamin Netanyahu, formatiunea Likud, a obtinut 27 de mandate (fata de 12 in precedentul Legislativ), formatiunea de extrema dreapta Yisrael Beiteinu 15 mandate, iar gruparea ultraortodoxa Shass 11 mandate; la toate acestea se adauga mandatele castigate de alte cateva formatiuni mici de dreapta.
Rezultatul votului contureaza o anumita stare de frustrare si scepticism, de neincredere ca negocierile cu palestinienii vor aduce vreodata pacea; o mare parte a israelienilor a ajuns sa creada ca anii de negocieri cu arabii, compromisurile acceptate au produs exact contrariul: mai multa violenta si insecuritate. Acumularea acestor sentimente explica, de fapt, victoria mesajului dreptei, dar si declinul platformei pacifiste promovate de stanga.
Desi noua balanta a puterii va impune, in cele din urma, o alianta cu geometrie variabila, totusi, un lucru este cert: "va fi o coalitie cu un centru de gravitate spre dreapta", considera Gideon Rachman (editorialistul Financial Times). Vorbim astfel de o conditionare structurala, in masura in care, indiferent ce guvern s-ar forma, el va fi prizonierul dreptei. In toate formulele posibile, dreapta este pionul central, este cea care face cartile si influenteaza agenda. Dar ce inseamna acest lucru? Ca oricine ar fi prim-ministru nu va risca sa adopte politici controversate fata de anumite tabuuri ale dreptei, precum asezarile colonistilor de pe Malul de Vest (riscul fiind destramarea coalitiei guvernamentale). Spre exemplu, Benjamin Netanyahu, desi nu respinge in mod formal ideea crearii unui stat palestinian, totusi este un sustinator declarat al extinderii asezarilor colonistilor in teritoriile palestiniene (din necesitati care tin de cresteri demografice). O astfel de pozitie nu poate duce prea departe procesul de pace. Rezultatul cel mai probabil va fi o mentinere a statu-quo-ului in relatia dintre israelieni si palestinieni, o stare de armistitiu difuz tulburat de violente sporadice, negocieri fara sfarsit, un discurs al jumatatilor de masura, dar niciodata o pace autentica. Un guvern cu o agenda de dreapta va fi mult mai intransigent, mult mai putin orientat spre compromis si mult mai doritor sa apeleze la forta pentru a-si atinge obiectivele.
Desi pe hartie scrutinul a fost castigat de o formatiune de centru, Kadima, partidul fostului ministru de Externe, Tzipi Livni (cu 28 de mandate), totusi aceasta se afla in imposibilitatea de a forma guvernul fara sprijinul partidelor de dreapta. In plus, declinul Partidului Muncii (condus astazi de Ehud Barak) face imposibila formarea unei coalitii de centru stanga (Livni-Barak) in jurul unei platforme care sa reflecte dezideratele parintilor fondatori ai procesului de pace (Rabin si Peres). Pe de alta parte, o coalitie larga, de uniune nationala, reunind elemente de stanga (Barak), de centru (Livni) si de dreapta (partidul Likud), ar fi o constructie a carei existenta si politici ar depinde tot de sprijinul lui Netanyahu. De-altfel, nici Livni nu ofera o viziune care sa ne faca prea optimisti fata de soarta procesului de pace. Sa nu uitam ca provine din partidul fostului premier Ehud Olmert, sub mandatul caruia numarul colonistilor din Cisiordania a continuat sa creasca de la 253.000 la aproape 290.000 (si asta pe fondul dezangajarii din Gaza).
Scenariul cel mai primejdios, cu efecte devastatoare pentru regiune si procesul de pace, il reprezinta, insa, o coalitie pura de dreapta. Si asta datorita influentei fortelor extremiste. De fapt, ascensiunea, consolidarea fortelor extremiste, in special a gruparii Yisrael Beiteinu, este cea mai grava consecinta a recentelor alegeri. Partidul ultranationalistului Avigdor Lieberman, care in traducere ar insemna "Israelul este Casa Noastra", promoveaza un discurs construit pe discriminare etnica si politici radicale de excludere. Lieberman este adesea considerat drept varianta israeliana a extremistilor europeni Le Pen si Haider. Tinta sa o reprezinta minoritatea araba din Israel (cetatenii israelieni de origine araba - circa 20% din populatia Israelului, aproximativ 1,3 milioane de oameni). Acestia sunt pentru el marii inamici, o veritabila coloana a 5-a care submineaza din interior stabilitatea statului Israel. Solutia? Expulzarea catorva sute de mii prin cedarea oraselor si a enclavelor locuite de acestia unui eventual stat palestinian. Alte cateva sute de mii ar urma sa-si piarda drepturile cetatenesti, fiindu-le pusa la indoiala loialitatea fata de Israel. Faptul ca astazi exista o piata de desfacere semnificativa pentru o astfel de platforma politica este ingrijorator, mai ales in conditiile in care, in urmatorii 20 de ani, minoritatea araba din Israel va ajunge sa reprezinte un sfert din populatia tarii. Este o ironie tragica faptul ca partidul lui Lieberman a ajuns sa fie a treia forta politica a tarii, devansand partidul lui Yitzhak Rabin.
