Pe aceeași temă
Alegerile din noiembrie 2010 au condus la o veritabilă schimbare a balanţei de putere în Camera Reprezentanţilor. Perceput, în mare măsură, ca un test de popularitate a politicilor asumate de Casa Albă în ultimii doi ani, momentul electoral a conturat o majoritate republicană cu un mandat lispit de echivoc: revocarea agendei Obama.
Pentru cei mai mulţi dintre americani, ziua de 6 ianuarie 2011 va rămâne în istorie. Momentul consacrării unei fotografii inedite. Cel de-al 112-lea Congres şi-a inaugurat legislatura sub semnul părinţilor fondatori. Rând pe rând, de la tribuna principală, fiecare congressman sau congresswoman a recitat un paragraf din Constituţia Statelor Unite. Pentru prima dată în Camera Reprezentanţilor. Din 1789. Deşi aceasta apare ca o adunare masiv polarizată atunci când dezbate programele Administraţiei Obama, Constituţia rămâne pentru toţi matricea primordială şi totodată cel mai mic numitor comun. Altfel, un ceremonial politic de o naturaleţe firească: reafirmarea conştientă a unei legături organice, contractuale între legislatori şi „Noi, poporul“ (We the people). Dar, plasat în contextul votului din noiembrie, ceremonialul schimbării gărzii din Congres (House of Representatives) ne arată că, până la următorul test electoral, vom vedea, nici mai mult, nici mai puţin, decât o „casă“ locuită de spiritul Tea Party.
Nu e un secret faptul că cei mai mulţi dintre republicanii noului val şi-au câştigat mandatul candidând pe o platformă Tea Party. Pentru a înţelege semnificaţia acestui început de legislatură trebuie să ne întoarcem în timp şi să coborâm la firul ierbii, în comunităţile locale, acolo unde, în ultimii doi ani, a fermentat „spiritul“ Tea Party. La reuniunile mişcării, există o „carte“ care nu lipsea niciodată, povesteşte Larrey Anderson, unul dintre observatorii fenomenului. La una dintre ele, care se desfăşura în sala de conferinţe a unui hotel, el a ajutat o femeie să transporte înăuntru două cutii de carton, pline ochi cu versiuni de buzunar ale Constituţiei. „Am cumpărat numai 1.000. Crezi că vor ajunge?“, a întrebat aceasta. „Sunt suficiente pentru azi“, a răspuns Larrey Anderson. Cei doi au fost întrerupţi de un bărbat care avea şi el o cutie de carton. La un moment dat, el a deschis cutia şi a început să înmâneze exemplare din Constituţie celor care începuseră să umple sala. „Acum sunt din belşug.“ Este o secvenţă emblematică şi care ne arată că motorul, pasiunea din spatele mişcării populare nu stă doar în respectul pentru Constituţie, ci, în primul rând, în idealul de a readuce guvernul în limitele sale constituţionale fondatoare şi în limitele prudenţei fiscale. De fapt, ascensiunea Tea Party şi, în cele din urmă, ritualul constituţional din Camera Reprezentanţilor ne arată că viaţa politică americană se află în vâltoarea unei dezbateri despre scopul şi întinderea statului federal.
Sigur, sunt mulţi cei care văd un pericol în ascensiunea acestei mişcări, dar un lucru e cert: alegerile din 2 noiembrie au arătat că nu mai poate fi ignorată. În timp, s-a transformat într-o veritabilă forţă electorală. Probabil momentul decisiv care a catalizat mişcarea îl putem identifica în martie anul trecut, când „Obamacare“, celebrul program al universalizării asigurărilor de sănătate, a primit votul Camerei Reprezentanţilor. „În cele din urmă, această zi este o nouă cărămidă la fundaţia visului american. În seara aceasta, am răspuns chemării istoriei aşa cum multe generaţii de americani au făcut-o înaintea noastră“, spunea atunci Obama. Între timp, departe de euforia care cuprinsese Washingtonul, departe de toasturile de şampanie, John McCain, fostul contracandidat al lui Obama, intuia o cu totul altă realitate: „Poporul american este furios. Nu îi place asta. Şi va încerca să o anuleze. Va fi o campanie foarte zgomotoasă până în noiembrie. Şi va fi un preţ greu de plătit pentru asta“. Rezultatul?
Democraţii au pierdut mai mult de 60 de mandate şi majoritatea în Camera Reprezentanţilor. Ritmul cheltuielilor asumate de aceştia (hemoragia bailouturilor diverselor industrii, excesul de reglementări, cuplate cu masivele facturi federale care ambiţionau să extindă plapuma protectivă a asigurărilor de sănătate la scara întregii societăţi), într-un moment în care bugetul atinsese un dezechilibru de coşmar (cumulând o datorie de peste 11 trilioane de dolari) i-a făcut pe mulţi să-şi dorească reîntoarcerea la simplitatea vremurilor fondatoare, când guvernul făcea mai puţine, dar le făcea mai bine.
Şi totuşi, ce se poate aştepta de la o Cameră a Reprezentanţilor dominată de republicani? Poate cel mai important aspect constă în faptul că agenda de centru-stânga cu elementele sale tipice asumate de Casa Albă, pe parcursul ultimilor doi ani (bailouturi, Obamacare, creşterea taxelor şi impozitelor pentru reducerea deficitului bugetar), nu va putea depăşi magnitudinea deja consacrată până astăzi. Pentru democraţi, miza devine cea a conservării statu-quo-lui legislativ. Dimpotrivă, pentru republicani, preluarea majorităţii înseamnă începutul unei lupte de uzură, de gherilă parlamentară pentru abrogarea şi revocarea celor mai importante pachete legislative ale Administraţiei Obama. Pe fond însă, opţiunile sunt limitate, cel mult simbolice: chiar dacă votul trece de Cameră, orice iniţiativă de abrogare are şanse minime să treacă de un Senat controlat de democraţi. În plus, actuala administraţie mai dispune de un as în mânecă: vetoul prezidenţial. Totuşi, republicanii pot gândi o serie nesfârşită de audieri tactice ale principalilor oficiali pentru a expune public vulnerabilitatea şi erorile programelor federale. //
* * *
Made in America
Motto: „Weve come to take our government back!“ (Rand Paul)
„Am venit să ne luăm guvernul înapoi!“ Este mesajul pe care proaspătul senator de Kentucky (copilul teribil al Tea Party) l-a adus, săptămâna trecută, în Washington. Aparent, nu asistăm decât la o banală rocadă de putere. Majoritatea de ieri devine minoritatea de azi. O predare simbolică de ştafetă. Şi totuşi, semnificaţiile profunde ale convulsiilor şi reaşezărilor de pe scena politică americană actuală amintesc de ceea ce Samuel P. Huntington numea „perioadele de pasiune întru Crez“.
Într-o lucrare uitată, prea puţin discutată astăzi, Viaţa politică americană, Huntington identifica în istoria societăţii americane un pattern care pare să se repete cu regularitate, aproximativ la fiecare 60 de ani: momente tectonice, intense emoţional, când decalajul dintre idealurile tradiţionale şi practicile instituite, dintre societate şi sistemul politic devine imposibil de suportat.
„Perioadele de pasiune întru Crez presupun eforturi intense din partea unui mare număr de americani de a reveni la principiile prime“, spune Huntington. Din această tensiune se nasc mişcări populare care contestă legitimitatea statu-quo-ului, încercând să îl aducă cât mai aproape de valorile Crezului American. Miza nu este nici pe departe de a rămâne în joc, ci de a reconfigura jocul, în sensul şi cât mai aproape de valorile autentice ale Crezului American.
Esenţa sa este atitudinea profund antietatistă. Cu alte cuvinte, o etică ostilă puterii şi „o neîncredere instinctivă în stat ca întruchiparea cea mai periculoasă a puterii“. Oare nu asta înseamnă protestul Tea Party? Oare nu la asta trimite întreaga coregrafie constituţională a celui de-al 112-lea Congres al SUA? Astăzi imaginea este cea a unui stat supradimensionat, intruziv, ieşit din matcă. „Tea Party este o mişcare plăsmuită din furia oamenilor dezamăgiţi de un guvern căruia i se strigă: «Nu mă strivi!».
Ei cred că părinţii fondatori s-ar sinucide dacă ar vedea expansiunea puterilor guvernului federal. Programul lor este simplu - o reîntoarcere la valorile şi la limitele constituţionale fondatoare. Este o mişcare specific americană, fiind întruchiparea unei atitudini tipic jeffersoniene de neîncredere în guvernare“, spune John Hulsman. //
Taguri: republicani, Tea Party, democrati, Camera Reprezentantilor, agenda Obama.
