Reverberatii electorale transatlantice

Infrangerea severa suferita de re­pu­bli­cani in alegerile de saptamana trecuta din Statele Unite a fost primita aproape cu urale in multe locuri de pe planeta. Nu doar, previzibil, in lumea musulmana, ci si in Europa, unde un soi de amnezie colectiva inverseaza cauzele si efectele, con­siderand ca politica externa ame­ri­cana a determinat resurgenta terorismului islamic. Pentru cei in cauza, presedintele George W. Bush si echipa sa de neo­con­ser­vatori intruchipeaza raul absolut. Con­­form unui sondaj de opinie comandat de cotidianul The Guardian, dat publi­ci­tatii cu doar o saptamana inainte de ale­geri, britanicii vedeau in George W. Bush o amenintare mai mare pentru pa­cea mondiala decat in dictatorul co­mu­nist nord-coreean Kim Jong-Il sau in pre­sedintele iranian Ahmedinejad, cel care s-a pronuntat in repetate randuri pentru stergerea de pe harta a Israelului. Din acest punct de vedere, doar Osama bin Laden il devanseaza pe liderul ame­ri­can.

Astfel de etichete absurde sunt de­parte de a fi singulare. Reporters sans frontières plaseaza Statele Unite pe lo­cul 53 in clasamentul libertatii presei pe 2006, dupa tari ca Mali, Benin, Mace­do­nia, Serbia, Jamaica sau Bolivia (dupa ce in 2002, la inceputul mandatului pre­se­dintelui Bush, americanii ocupau locul 17!). E doar una dintre multiplele formule aparent obiective, documentate stiintific, de a demoniza administratia de la Wa­shington. Din aceleasi motive o pelicula me­diocra semnata de Michael Moore, al carei singur merit era acela ca il satiriza virulent pe George W. Bush, a fost pre­mia­ta si aplaudata frenetic la Festivalul de Film de la Cannes, iar raportul de­spre presupusele inchisori ale CIA ina­in­tat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei de elvetianul Dick Marty, incropit in majoritate din extrase de presa, a pri­mit o atat de larga mediatizare inter­na­tio­nala. Nimic surprinzator, asadar, atunci cand un rasfatat al elitelor pariziene ca Emmanuel Todd nu are nici o retinere sa afirme ca, in opinia sa, Iranul e o tara mai “frecventabila” decat Statele Unite.

In principiu, promotorii acestui curent larg raspandit in Europa Occidentala, nu doar printre politicienii de stanga, ci si in randul elitelor intelectuale si al presei, care e in general si ea dominata de cu­ren­tul de stanga, au grija sa precizeze ca nu pun semnul egal intre administratia Bush si America in ansamblu. Ceea ce e adevarat doar in mica masura. Sen­ti­men­tele antiamericane, nu doar cele anti-Bush, sunt in realitate larg raspandite in Europa de Vest. O propaganda in­ten­sa de cateva decenii cultivata obsesiv la nivelul discursului public a creat auto­ma­tisme mentale de acum bine inti­pa­rite.

Intr-un comentariu publicat de co­ti­dia­nul Le Figaro la cateva zile dupa con­semnarea victoriei electorale a de­mo­cratilor, autorul, Jacques Sapir, tine chiar sa avertizeze ca actualul curs al politicii americane nu trebuie nicidecum asociat exclusiv cu administratia Bush si cu neoconservatorii si ca europenii nu au de ce sa-si faca “iluzii” ca vom asista cu adevarat la o schimbare de directie sem­nificativa din acest punct de vedere. “Nu suntem deloc la adapost fata de o resurgenta brutala a mesianismului uni­lateral american.”

Stanga franceza, dar si cea vest-eu­ro­peana in ansamblu privesc cu dispret frecventele trimiteri religioase prezente in discursul public din Statele Unite, con­si­derandu-le de prost gust. Acest tip de opinii au prevalat si atunci cand in­­cer­carile de a introduce in preambulul de acum defunctei Constitutii europene o tri­mitere la radacinile crestine ale con­ti­nentului au fost categoric respinse. De altfel, dorind probabil sa marcheze o data in plus distantarea categorica de Sta­tele Unite, politicianul francez Domi­nique Strauss-Kahn, unul dintre cei trei aspiranti socialisti la candidatura pentru alegerile prezidentiale de anul viitor, a scos in evidenta nevoia de apropiere a Europei de lumea mediteraneana, vor­bind despre “radacinile noastre culturale crestine, evreiesti si musulmane”. Pro­pu­nerea trimite mai mult sau mai putin explicit la o regandire identitara a vechiu­lui continent, care ar trebui, in opinia sa, sa se apropie mai degraba de lumea ara­ba din nordul Africii decat sa cultive in continuare axa transatlantica, inca per­ceputa drept pilonul fundamental al ci­vilizatiei occidentale.

Asteptarile, mai ales europene, privind o schimbare semnificativa de curs in politica Statelor Unite ignora in mare masura datele fundamentale ale ale­gerilor de peste Ocean, plecand de la premisa ca opozitia fata de interventia din Irak a fost motivul principal al infran­ge­rii republicanilor. Or, in realitate, ame­ri­canii au sanctionat mai degraba felul in care a fost gestionat conflictul, alaturi de scandalurile de coruptie, care au erodat si ele masiv sprijinul pentru partidul lui George W. Bush. Mai important, nu am asis­tat nicidecum la o deplasare elec­torala importanta in planul valorilor, ci la fenomenul invers. Democratii au castigat pentru ca, mai ales in sudul si in centrul Americii, au venit cu candidati de nuanta conservatoare, denumiti de presa “blue dogs”. Jim Webb, spre exemplu, cas­ti­gatorul alegerilor din statul Virginia, cele care au decis in final controlul Senatului, a fost secretar al Marinei in timpul ad­mi­nis­tratiei Reagan. Aceasta situatie va duce la o coabitare nu tocmai simpla in­­tre conducerea Partidului Democrat, do­mi­nata de politicieni liberali proveniti de pe coasta de est si de pe cea din vest, si noua falanga democrata cu tenta pro­nun­tat conservatoare.

Oricum, e de asteptat ca batalia sa se duca la Washington mai ales pe agen­da interna, adica pe nivelul taxelor, defi­ci­tul fiscal, asigurarile de sanatate, si nu pe cea externa, desi impasul din Irak a fost poate cel mai important cal de ba­taie al democratilor in recenta campanie electorala. Mai ales ca inlocuirea lui Donald Rumsfeld cu Robert Gates, mem­­bru in grupul bipartizan Baker-Ha­mil­ton constituit pentru a propune re­comandari privind o regandire a politicii americane in zona, a dezamorsat inca din start o parte din presiunile pe aceasta di­rectie. In plus, Partidul Democrat nu are in mod evident nici o formula mira­cu­loa­sa care sa permita retragerea rapida a militarilor americani din Irak fara a lasa tara in haos. De altfel, din punct de ve­de­re tehnic, deciziile majore pe ches­tiuni de securitate si politica externa se iau la Casa Alba, si nu in Congres. Ceea ce poate face Congresul este sa creeze co­misii de ancheta care sa hartuiasca echipa presedintelui Bush sau sa taie banii alocati militarilor din Irak, optiune pe care Nancy Pelosi, viitorul speaker al Camerei Reprezentantilor, s-a grabit sa o elimine din start, dandu-si seama ca ar genera o reactie negativa masiva la ni­velul opiniei publice. Asa ca, pe fond, cu exceptia unei previzibile schimbari de ton, nu este de asteptat o recalibrare de sub­stanta a politicii externe a Wa­shing­to­nu­lui in perioada imediat urmatoare.

Acest tip de analiza confirma pana la ur­ma aprecierile facute de Jacques Sapir in Le Figaro. Problema e ca sem­na­tarul comentariului din cotidianul fran­cez vede politica externa a Statelor Unite exclusiv intr-un registru negativ, un punct de vedere demn de luat in sea­ma pentru ca nu e deloc singular. Dom­nul cu pricina vede doar o singura raza de lumina. Aceea ca paralizia pro­ba­bila de la Washington, acum, dupa ce democratii vor prelua controlul celor doua Camere ale Congresului, va oferi un spatiu de oportunitate pana in 2008 pen­tru a furniza “solutii realiste” crizelor din Orientul Mijlociu si din Afganistan.

Cum? Printr-un parteneriat strategic cu Rusia, se grabeste el sa raspunda. Sigur, unii ar putea sa se intrebe de ce europenii nu au reusit sa vina pana acum cu o “solutie realista” in dosarul nu­clear iranian. Ca sa fim corecti, ei au fost de fapt umiliti de-a dreptul de regimul fundamentalist de la Teheran, sprijinit mai pe fata sau mai discret de China si de Rusia. Kremlinul, “partenerul stra­te­gic” pomenit mai sus, care mai nou a res­pins fara prea multe menajamente si cererea liderilor Uniunii Europene, intru­niti la Lahti, in Finlanda, de a semna un acord pe termen lung care sa garanteze un flux constant de titei si gaze naturale pentru tarile din spatiul comunitar, desi declarativ a cerut Iranului sa colaboreze cu comunitatea internationala, a avertizat foarte explicit, in acelasi timp, ca va recurge la dreptul sau de veto pentru a blo­ca orice rezolutie mai dura ce ar putea fi adoptata de Consiliul de Se­curitate al ONU.

Ce e frapant e faptul ca tonul unor astfel de comentarii seamana ca doua pi­caturi de apa cu cel adoptat de presa de la Teheran. Zilele trecute, ziarul ira­nian Keyhan considera rezultatul ale­ge­rilor o veste excelenta nu pentru ca de­mocratii ar fi mai buni decat republicanii, ci pentru ca astfel vor aparea tensiuni in sistemul politic de peste Ocean. “Atunci cand americanii nu au probleme aca­sa creeaza probleme altor tari, asa ca e foarte bine daca ei se bat unii cu altii pentru o perioada de timp.”

Sigur, se poate spune ca, dupa ten­siu­nile accentuate aparute la debutul interventiei in Irak, in 2003, relatiile din­tre Statele Unite si principalele capitale din Europa s-au incalzit considerabil, mai ales dupa ce Angela Merkel a de­ve­nit cancelarul Germaniei. Atat in dosarul iranian, cat si in chestiunea tot mai cri­tica a securitatii energetice, ceea ce adu­ce in prim-plan relatiile cu Rusia, ame­ri­ca­nii si europenii se afla de aceeasi par­te a baricadei. Numai ca, pe termen lung, daca nu se face ceva pentru a sto­pa clivajul transatlantic, pe care o buna parte dintre elitele europene se stra­du­iesc din rasputeri sa-l amplifice, osatura fundamentala pe care se sprijina in­­treaga civilizatie occidentala poate fi se­rios avariata, cu potentiale consecinte dra­matice pe termen lung.