Pe aceeași temă
Indiferent de convingerile politice, trebuie să ai puţină compasiune pentru David Cameron. Lunea trecută, premierul britanic lăsa în urmă colinele unduitoare ale Toscanei, şezlongul şi dolce far niente, vinurile seducătoare şi o chelneriţă în sfârşit mulţumită de bacşişul primit şi descoperea la aterizarea la Londra un oraş în flăcări. La propriu.
Totul a început joi, 4 august, în Tottenham, o suburbie sărăcăcioasă a Londrei. Mark Duggan, un bărbat de culoare de 29 de ani, era ucis în împrejurări neclare într-o confruntare cu poliţia. Nu ştim decât că s-au tras două focuri de armă, niciunul de către suspect. Asta nu face din Duggan un sfânt, după cum arată şi mesajele dubioase trimise de pe mobil înainte să fi fost oprit de poliţie, însă nici nu spală păcatele poliţiei, oricare ar fi ele.
Când familia lui Duggan a cerut explicaţii, poliţia şi comisia de anchetă au răspuns printr-un zid al tăcerii. Iar sâmbătă, 6 august, când rudele s-au dus să-l identifice formal pe Duggan la morgă, nu mai erau singure. În faţa secţiei de poliţie din Tottenham se adunaseră vreo 300 de persoane, cerând „dreptate“ pentru Duggan şi familia sa. Protestul, iniţial paşnic, a degenerat în violenţe. Mai întâi au fost incendiate maşini de poliţie şi autobuze. Apoi a început: unul după altul, magazinele de pe strada mare sunt sparte, golite până la ultimul raft, apoi incendiate. În noaptea care a urmat, pompierii au fost chemaţi la aproape 50 de incendii majore în Tottenham.
Ce a urmat se ştie. În următoarele cinci zile şi mai ales nopţi, modelul Tottenham a fost copiat la indigo în numeroase alte cartiere ale Londrei, extinzându-se apoi în alte oraşe engleze. Bilanţul la restabilirea ordinii vorbeşte de la sine: cinci morţi, zeci de răniţi din rândul forţelor de poliţie, pagube de peste 200 de milioane de lire. În jur de două mii de suspecţi arestaţi. O populaţie care încă tresare la auzul unei sirene, după cinci nopţi de teroare şi hoţie la drumul mare. Şi o întrebare usturătoare: cum a fost posibil?
Fur, deci exist
Încă nu s-a inventat limba care să definească precis, într-un singur cuvânt, gloata pestriţă din aceste zile fierbinţi, de pe străzile Londrei şi ale celorlalte oraşe engleze. Li s-a spus mai întâi protestatari. Apoi, când a devenit evident că „protestele“ vizează de fapt centrele comerciale, mai ales magazinele de electronice şi articole sportive, vocabularul s-a diversificat. Au devenit derbedei. Huligani. Yobs. Underclass. O sub-clasă.
Cel mai bine însă s-au definit chiar cei în cauză, în cele câteva fraze închegate la microfon: „Toată lumea o luase razna. Aruncau lucruri, sticle. Era super mişto. O nebunie. Good fun! Acum bem o sticlă de rosé pe gratis, la 9.30 dimineaţa. Am băut toată noaptea. E vina guvernului, a conservatorilor sau a cui o fi la guvernare. Arătăm poliţiei că facem ce vrem. De ce am atacat magazinele din cartier? Că sunt nişte bogătani, ăştia cu magazine. De-aia am făcut asta, să le arătăm bogătaşilor că facem ce vrem“ (două adolescente intervievate de BBC în pline tulburări de stradă, în Croydon, în sudul Londrei). „Fur pentru că pot. Şi o să continui să fur până mă prind. Iar când mă prind, n-au ce-mi face, că sunt la prima abatere. Or să-mi dea drumul“, spunea rânjind un alt puştan. „Îmi recuperez impozitul plătit“, arunca peste umăr o tânără gâfâind cu un televizor în braţe, deşi după toate aparenţele, singurele impozite cu care a avut vreodată de-a face au fost cele colectate de la alţii pentru plata ajutorului ei social.
Academicienii lui Blair
Ce ne arată statistica? Ştim, de pildă, că majoritatea celor arestaţi aveau între 15 şi 20 de ani. Unii abia dacă au împlinit 10 ani. Calculul e simplu: mulţi au trecut pentru prima oară pragul şcolii când guvernul de stânga al lui Tony Blair câştiga alegerile, în 1997.
Tony Blair şi „noua stângă“ au venit la putere promiţând că se vor ocupa de soarta celor descrişi drept „sub-clasa (underclass) lui Margaret Thatcher“. La câteva săptămâni de la preluarea mandatului, Blair a înfiinţat un întreg Departament privind Excluziunea Socială, în sprijinul oamenilor fără studii, fără ocupaţie, adesea fără casă. Mulţi dintre ei de culoare. Sute şi sute de mii. Părinţii derbedeilor de azi.
Cu vistieria doldora pe fondul relansării economiei, guvernul de stânga al lui Blair a aruncat cu bani în direcţia „defavorizaţilor“, sperând că astfel problema se va rezolva aproape de la sine. A pompat sume colosale în cartierele sărăcăcioase ale Londrei şi ale altor mari oraşe engleze, în beneficiul acestor „amărâţi“. S-au deschis biblioteci publice ultra-moderne pentru oameni a căror listă de lecturi se limitează la eticheta de pe sticlele de votcă sau buletinul de pariuri sportive. Au fost construite centre comunitare, sportive, au fost finanţate diverse scheme costisitoare de incluziune socială şi o puzderie de proiecte culturale pentru „defavorizaţi“, care de care mai năstruşnice.
În paralel, cealaltă Anglie, a meritocraţiei şi competitivităţii, a fost vânată metodic. De la grădiniţă în sus, criteriile de admitere au fost modificate în favoarea celor din medii „defavorizate“. Şcolile tradiţionale cu rezultate de excepţie au fost etichetate drept elitiste şi exclusiviste şi ocolite cu sfinţenie la repartiţia fondurilor guvernamentale. În locul lor, au fost cultivate „academiile orăşeneşti“ ale lui Blair - minuni arhitectonice construite cu costuri mari pentru educaţia maselor în cartiere sărace ca Tottenham sau Hackney. Facilităţile fiscale acordate până atunci familiilor stabile, din clasa mijlocie, au fost reduse mult sau desfiinţate, fiind ajutaţi în schimb părinţii singuri, de preferat şomeri, şi cu copii câtă frunză şi iarbă.
Deloc proşti, „defavorizaţii“ au prins ideea din zbor - poţi primi bani fără să mişti un deget. Au rezistat cu stoicism tentaţiilor de a vizita noile biblioteci sau cluburi de ping-pong din cartier. Singura lor obligaţie a fost să semneze de prezenţă la Forţele de Muncă şi la vreun curs de recalificare, fără să trebuiască să-l termine vreodată sau să se angajeze după aceea. Au avut timp berechet la dispoziţie să se organizeze în bande, punând astfel bazele unei societăţi subterane bine stratificate. Şi şi-au văzut de furtişaguri, prostituţie, traficul de droguri sau arme - Mark Duggan pentru arme era urmărit. Când au încălcat teritoriul bandei de „defavorizaţi“ din cartierul vecin, lucrurile s-au tranşat prin lupte de stradă sau execuţii la drumul mare. Zilele trecute, aceste bande au evoluat. Vechii gangsteri rivali s-au unit împotriva poliţiei. S-au anunţat reciproc prin mesaje de pe mobil care cartier avea să fie atacat în continuare. Alături de ei, tineri oportunişti ce au văzut o ocazie de a fura şi au profitat de ea fără să clipească.
Departamentul lui Blair privind Excluziunea Socială a fost desfiinţat odată cu plecarea laburiştilor de la putere. Premierul conservator, David Cameron, e adeptul „Marii societăţi“ şi crede că, fără constrângerile dictate de stat, prin iniţiativă şi voluntariat, prin bun-simţ şi respect, societatea are resorturile să se vindece, integrând şi aceşti oameni de la periferia ei. Pe zi ce trece, numărul celor care cred în şansele de reuşită ale „marii societăţi“ e tot mai mic.
Va urma?
De câteva zile n-am mai dat cu ochii de yobs pe stradă. Cei care n-au sfârşit în arest probabil stau acasă în noile lor haine de designer, în pantofi sport şi se uită la noile lor televizoare cu plasmă. Elicopterele poliţiei au dispărut din Tottenham. Incendiul de la depozitul Sony, la 10 minute de unde locuiesc, a fost stins, iar fumul înecăcios s-a risipit de mult. Strategia triplării numărului de poliţişti de pe străzi a reuşit să readucă liniştea marilor oraşe engleze. Sistemul judiciar lucrează la capacitate maximă, închisorile sunt pline. La televizor şi în parlament se caută vinovaţi şi soluţii. Miile de indivizi arestaţi azi vor fi peste câteva luni din nou oameni liberi. //
Citeste si despre: criza sociala britanica, politicile sociale ale guvernului laburist, masurile premierului Cameron, generatia asistata social, generatia de consum.
