Pe aceeași temă
Memoria deportarilor in Baragan din iunie 1951 are deja o istorie. Carti de marturii, documente, fotografii, studii alcatuiesc o bibliografie substantiala ce radiografiaza din diverse unghiuri evenimentele in perspectiva timpului care trece si a intrebarilor pe care prezentul le pune. Raspunsurile au adus informatii noi, determinate de completarea marturiilor orale sau scrise cu documente de arhiva, dar, mai ales, au dat contur evenimentului prin sensurile pe care i le atribuie. Comparand intre ele diferitele tipuri de discursuri ale memoriei, observam ca ele se deosebesc prin semnificatia pe care o dau faptelor consemnate (de raporturile Securitatii sau in paginile unui jurnal cum e cel al Elenei Spijavca), relatate (in povestiri de viata orale sau in memorii scrise cum e cea a lui Silvestru Stevin, de pilda) sau comemorate de deportatii insisi. Asociatia Fostilor Deportati in Baragan din Timisoara sau cea a Fostilor Detinuti Politici din Turnu Severin si-au asumat printre altele si rolul de administrare a memoriei deportarii prin editare de carti, arhivare de documente, instalarea de monumente si organizarea periodica de simpozioane si comemorari.
Comemorarile se desfasoara de obicei in locuri marcate de istoria evenimentelor sau prin monumentele instalate, creand la randul lor locuri de memorie. Cum functioneaza acestea, ce sensuri pun ele in joc sau propun, cui anume? In ce masura aceste sensuri sunt impartasite de cei care au trait evenimentele sau devin parte a unei constiinte comune, facute in egala masura din amintiri si uitari? Pentru a raspunde la aceste intrebari e nevoie sa evocam foarte pe scurt imprejurarile si faptele la care se refera acest dialog cu trecutul pe care comemorarile il pun in scena.
Remember
Acum 55 de ani, in 18 iunie, in ziua a doua de Rusalii, o mare parte dintre banatenii si oltenii aflati la 25 de kilometri de frontiera pe atunci iugoslava au fost obligati sa-si paraseasca in graba casele pentru a lua drumul Baraganului. Au fost in jur de 44.000 de persoane - romani, germani, sarbi, bulgari, maghiari, basarabeni si bucovineni, macedoneni si in numar mai redus si alte etnii, au fost mai ales tarani, dar si intelectuali, oameni de la sat, dar si din cateva orase sau orasele. Au plecat cu intreaga familie care impartea aceeasi casa, fiind fortati sa paraseasca in mare graba locuinte, bunuri de tot felul, recoltele de pe pamanturile pe care nu mai aveau sa le recapete, rude si prieteni, consateni. Au luat totul de la inceput, povestea instalarii lor in Baragan semanand cu una de intemeiere: pe campul pustiu sau plantat cu cereale nu exista nimic altceva in momentul sosirii lor decat un tarus ce marca, printr-un numar, locul de asezare al fiecarei familii. " Chiar asa a fost. Ne-au descarcat in mijlocul campiei, in mijlocul graului zdrobit sub roti si copite. Soldatii isi urlau ordinele… Mobila si restul avutului au fost aruncate din car. Curand a aparut o imagine grotesca, cutremuratoare: in mijlocul campiei, dulapuri, paturi, saltele, mese, baloturi, in jurul carora se aflau oameni derutati ce urmareau cu privirea carele ce se indepartau" - relateaza un deportat din Jimbolia, ajuns cu familia la Dudesti in Baragan.
La inceput oamenii isi construiesc gauri in pamant (" eram ca iepurii care se ascund prin ierburi", spune un alt fost deportat) sau improvizeaza adaposturi din mobile si din cele cateva scanduri care li s-au dat, expusi ploilor si vanturilor. Apoi incepe anevoioasa munca de confectionare de chirpici. Casele din pamant batut si acoperite cu paie sau cu stuf ofereau si ele o siguranta precara, incendiile, inundatiile sau vanturile puternice din Baragan fiind capabile sa le surpe sau sa le spulbere intr-o clipita.
Cele 18 "sate noi" care aveau sa rasara astfel au slujit de adaposturi familiilor deportate timp de cinci ani si aveau apoi sa le fie adapost miilor de detinuti politici iesiti din inchisori si obligati sa-si prelungeasca pedeapsa prin domiciliu obligatoriu, uneori pana in 1964.
La inceput, foamea, frica, nesiguranta zilei de maine, lipsa apei si a lemnelor de foc au fost constantele vietii celor deportati. Erau sub stricta supraveghere si nu aveau dreptul sa se deplaseze pe o distanta mai mare de 15 km, riscand altfel sa fie pedepsiti, inclusiv cu inchisoarea. Muncile pe care le-au prestat pentru a supravietui erau istovitoare si situatiile pe care le-au traversat au fost adesea unele limita. Cine citeste jurnalul Elenei Spijavca, publicat initial fragmentar de Daniel Vighi si Viorel Marineasa si apoi integral de Romulus Rusan, va constata ca sunt anumite notatii ce revin obsesiv: cum sa asigure de la o zi la alta hrana celor doi copii si a sotului, cum sa-si insele propria foame, cand vor veni si daca vor mai sosi pachetele salvatoare de acasa, de la rude sau prieteni, cum sa imparta putinii bani castigati astfel incat sa acopere necesitatile de prim ordin. Abia in al treilea an de domiciliu obligatoriu lucrurile incep sa stea ceva mai bine. Nu toti au avut curajul, tenacitatea acestei femei, pe care a sustinut-o puterea credintei si al carei jurnal e un adevarat manual de supravietuire. Una din marturiile pe care le-am inregistrat pomeneste cazul unei basarabence care s-a aruncat in Dunare dupa ce i-a legat de trupul ei pe cei doi copii pe care ii avea pentru a disparea fara urma si fara ca vreuna dintre femeile alaturi de care spala rufe sa fi avut timp sa intervina.
Aceste evenimente nu au afectat insa doar pe termen scurt viata celor deportati si a copiilor lor, ci au avut consecinte asupra intregii vieti a deportatilor. Ei au pierdut nu numai bunuri, ci si un statut social si simbolic, pe care aveau cu greu si nu intotdeauna sa il recupereze, desi s-au straduit din rasputeri. Aceasta actiune de frangere a vietii, de deturnare brutala a destinelor e foarte rar sau nu destul subliniata atunci cand sunt calculate efectele masurilor represive luate de puterea comunista.
Comunitatile de memorie
Experienta traumatica evocata mai sus a devenit, in cele mai multe cazuri, abia dupa 1989 prilej de comunicare si impartasire cu ceilalti. Fostii deportati se intalnesc anual cu prilejul comemorarilor din 18 iunie, prilej pentru a reface simbolic solidaritatea unei comunitati unite in primul rand prin amintire, dar si prin faptul ca, in situatiile tragice pe care le-au traversat in urma cu jumatate de secol, mobilizarea comuna in fata greului si ajutorul celorlalti au fost aproape conditii ale supravietuirii. Nu au mai contat in anii de domiciliu obligatoriu in Baragan nici frontierele etnice, nici cele religioase, cu atat mai putin cele regionale. Au fost uitate chiar si animozitatile generate de politica de dezbinare dusa de autoritatile comuniste prin lupta de clasa, dar si prin colonizarile facute in Banat in anii premergatori deportarii.
Sunt oameni care revin in Banat de la mare distanta cu prilejul comemorarilor deportarii pentru a-si revedea fostii vecini sau prieteni pe care si i-au facut in satele noi (nu toti au avut dreptul sa se intoarca in zona de frontiera, basarabenii, bucovinenii sau macedonenii fiind si destul de putin motivati sa o faca, dupa ce traversasera de mai multe ori experienta refugiului, asociata cu pierderi inerente).
Comemorarile de la München din 2001 i-au reunit pe svabii banateni din intreaga Germanie cu cei veniti special din Romania pentru acest prilej. Fiecare comunitate de svabi era reprezentata de un steag cu emblema specifica, semn al rezistentei unei memorii a comunitatii de origine, unite in jurul ideii de Heimat, locul natal din Banat asupra caruia sunt proiectate valorile atribuite in genere patriei. O procesiune religioasa a urmat partii de discursuri oficiale si de povestire de marturii. Inscriptionat pe o cruce, numele fiecaruia din cele 18 sate noi din Baragan era purtatorul memoriei acelei parti din comunitatea sui generis a baraganistilor care nu mai e. Nu putini dintre ei au murit in Baragan. Pentru toti cei disparuti s-a oficiat o slujba de pomenire intr-o catedrala.
O expozitie documentara cu numeroase fotografii si fragmente de marturii a fost inaugurata cu acelasi prilej, itinerata apoi prin Germania si Romania. Publicarea unui volum de studii a marcat evenimentul, continand si o bibliografie cvasicompleta a ceea ce se scrisese si publicase pana atunci ( 2001) despre Baragan. Pe coperta a patra Walther Konschitzky a publicat o fotografie facuta de el in acel an in Baragan in timpul unei documentari la fata locului: o lespede de piatra a unui mormant in preajma caruia paste un miel. Pacea acestei imagini transmite un mesaj similar cu cel pe care l-a transmis la oficierea religioasa discursul preotului: un mesaj de iertare si impacare, inclusiv cu cei care au produs raul, sub semnul moralei crestine. De altfel, mielul din fotografie trimite si el la simbolistica crestina, in jurul careia se coaguleaza teme precum cea a sacrificiului, a jertfei, a mantuirii, a judecatii ce nu sta la indemana oamenilor. Mesajul e in consens cu opinia formulata de aceia, nu putini, care apreciaza in povestirile lor de viata ca nu e nevoie de o judecata a oamenilor din moment ce justitia divina a actionat deja, pedepsindu-i cu binele pe cei care au fost buni si cu raul pe cei rai. Dupa cum se poate remarca, aceasta evaluare priveste ordinea lucrurilor deja petrecute si nu pe cea viitoare, judecata amintind mai degraba morala naiva si rezolvarile fericite din basme decat tema mantuirii. Cu toata neincrederea declarata in institutia justitiei, martorii relateaza faptele dupa modelul unei depozitii intr-un proces, pledand "nevinovat".
Comemorarile nu sunt insa si nici nu pot fi locul abordarii unor teme legate de responsabilitati si vinovatii. Ele plaseaza de obicei evenimentele intr-o per-
spectiva sacralizanta sau de tip muzeal, ce propune participantilor o distantare de trecut, chiar daca in plan emotional astfel de momente sunt intens traite si sunt ocazia refacerii periodice si simbolice a unei comunitati de memorie. Am observat evitarea in retorica unor astfel de comemorari a dimensiunii eroice sau eroizante, din pricina vecinatatilor stanjenitoare ce ar putea aparea cu practicile comemorative de tip comunist, care au cultivat in exces acest model. Mi s-a parut de aceea ingenioasa initiativa Asociatiei Fostilor Deportati in Baragan de a alege ca referinta a memoriei deportarii o casa asemanatoare cu cele construite in satele noi din Baragan. Ea a fost instalata cu ocazia comemorarilor din 2001 in Muzeul Satului din Timisoara, acceptarea ei acolo fiind prilej de reflectie asupra unui dialog posibil cu un alt tip de memorie, cea consacrata de practicile etnologice si de raporturile cu traditia pe care ele le propun. In ciuda aspectului exterior ce evoca precaritatea adaposturilor si a vietii din Baragan, "casa neuitarii", cum au denumit-o cei care au propus-o in loc de orice alt monument, e construita din materiale solide, pentru a rezista timpului, conform numelui si functiei ce i s-au dat in raport cu memoria. Dincolo de importanta reala si simbolica a casei in contextul insusi al deportarii pe care o evoca, ea devine astfel si o posibila metafora a memoriei insesi: fragila si durabila in acelasi timp, facuta din amintiri si uitari.
Silvestru Stevin, Descult prin propriul destin, Editura Mirton, Timisoara, 2002
Elena Spijavca, Munci si zile in Baragan, Fundatia Academia Civica, 2004
