Dosar: Ecuatia raului. Securitate, informatori, partid

Asa cum anuntam in editorial, vom incerca in numarul de fata si in cele viitoare sa urmarim ecuatia raului: Securitate, informator-ofiter, partid, militie, precum si alte unitati ale administratiei comuniste. Cum se faceau racolarile si cum se putea spune nu Securitatii. In grupajul de azi, ofiterul de Securitate Doru Lungu ne explica pas cu pas cum proceda ca sa-si construiasca reteaua de informatori: marturia lui confirma sinteza facuta de directorul de investigatii al CNSAS, Germina Nagat, ca si observatiile unui om de arhive, Stelian Tanase. Stejarel Olaru explica relatia tensionata dintre Securitate si Partidul Comunist. In fine, analiza complexa semnata de Smaranda Vultur beneficiaza de competenta cercetatorului, a traitorului acelor timpuri, dar si de simtul etic al intelectualului care se apleaca asupra acestei problematici. Pe coordonatele de mai sus vom reveni succesiv in paginile revistei.

 

 

SMARANDA VULTUR

Printre dosare

 

Criza revelatoare

 

Deconspirarile din aceasta vara, fierbinte sub toate aspectele, au functionat ca un revelator perfect a ceea ce este societatea romaneasca de azi, a ceea ce a devenit ea in ultimele doua decenii. Sentimentul ca lucrurile au luat-o cu totul razna pare intemeiat, daca ne uitam la ce se intampla in jur si la ce se intampla in noi.

Fostii informatori dovediti sunt loviti brusc de amnezie sau gasesc ca au facut numai fapte laudabile in calitatea pe care au avut-o. Ofiterii care i-au recrutat ori sefii lor pe linie administrativa le dau note de buna purtare, devin vedete mediatice sau acuzatori, uitand de teroarea pe care o semanau in jur prin anchete sau alte forme de constrangere. Cu totii evoca la unison patriotismul de fond care-i anima si ii anima si acum. Cei care nu au semnat vreodata vreun angajament cu Securitatea se intreaba daca ar fi rezistat presiunilor, in cazul in care ele s-ar fi exercitat si asupra lor - desi, iata, asistam si la declaratii ca in unele cazuri nu s-au facut nici un fel de presiuni. Unii se tem ca li se pot fabrica dosare, altii isi suspecteaza prieteni sau colegi, in virtutea unor reflexe mai vechi, a transparentei limitate la adversarii politici si a posibilitatii, mai mult decat evidente, ca unii dintre cei care dirijau retele si se aflau in relatii foarte stranse cu Securitatea sa detina pozitii de putere vizibile sau acoperite pana azi. Filosofii indeamna, sub presiunea conjuncturilor, la lipsa de nuante, cei pusi sa dea un verdict la CNSAS au cazut, dimpotriva, in plasa nuantarilor infinite, altfel spus, a relativizarilor extreme. Istoricii pun la indoiala veridicitatea documentelor produse de Securitate cu argumentul de bun-simt ca orice document e fabricat cu anumite intentii si in anumite imprejurari. Avand in vedere ca in acest caz producatorul documentului e Securitatea - al carei rol de politie politica e recunoscut pana si de domnul Iliescu -, nu ne putem baza, spun ei, pe "adevarurile" fabricate de ea. Ziaristii, in marea lor majoritate, "nu precupetesc nici un efort" ca sa transforme totul in spectacol sau, cum spun unii dintre ei chiar, in "isterie colectiva". Ei insisi sunt divizati pe generatii sau in functie de informatiile mai mult sau mai putin complete pe care le au despre trecutul comunist, de conexiunile directe sau indirecte cu acest trecut, prin viata sau activitatea lor anterioara lui ’89.

Chiar si aceasta sumara enumerare arata ca argumentele aduse in joc in lupta dintre cei care credeau sau cred ca acest moment de limpezire a societatii romanesti era de multa vreme necesar si adversarii inversunati ai acestei pozitii sunt diferite. Si asta nu numai pentru ca democratia ne permite sa exprimam ceea ce credem si gandim si pentru ca suntem, ca indivizi, atat de diferiti unul de altul. Ci, mai ales, pentru ca in luarile de pozitie se amesteca judecata morala absoluta cu cea relativizanta, nevoia de pedepsire a celor care au facut rau semenilor lor cu cea de iertare crestina, se amesteca ambitii, resentimente, pasiuni si frustrari cu argumentele stiintifice sau cu cele ale bunului simt.

Asistam la o sedinta de psihanaliza colectiva sau la o uriasa punere in scena manipulata de "servicii", careia ii suntem cu totii prizonieri? Participam la un "balci mediatic", la o rafuiala politica? Sunt acestea consecintele firesti ale amanarii unei oglindiri in trecutul nostru, necesare de multa vreme, in primul rand pentru a ne vindeca de el, pentru a ne elibera in mod responsabil de balastul lui? A fost aceasta amanare conditia insasi a ramanerii la putere a fostilor comunisti de rang inalt, convertiti la democratie? E o intamplare ca cele mai intens "infiltrate" au fost partidele care incercau sa se constituie intr-o alternativa prin raport cu ei? E o intamplare ca unii dintre fostii colaboratori ai Securitatii produceau sondaje de opinie si barometre sociale intens mediatizate de televiziuni sau ca au ajuns in conducerea Fundatiei pentru o Societate Deschisa, ca au vrut sa devina membri ai Grupului pentru Dialog Social sau si-au deschis posturi de televiziune, azi de maxima audienta? E o intamplare si e bine ca fosti colaboratori ai Securitatii sau ditamai generali de Securitate au deschis prospere universitati particulare, care i-au atras cu salarii supradimensionate pe profesorii platiti mai mult decat modest de catre stat, tratandu-i cu ingaduinta maxima pe studentii platitori? E bine ca in conducerile universitatilor, institutiilor de cultura sau ministerelor ocupa sau au ocupat timp de un deceniu si jumatate functii de decizie oameni din structurile fostei puteri? Iata doar o parte din dilemele care alimenteaza dezbaterile de azi pe tema Legii lustratiei sau a deconspirarilor ofiterilor de Securitate si a colaboratorilor lor. Se vor face, desigur, studii si teze de doctorat pe aceste teme, lucrurile vor aparea consemnate in memorii si in arhivele de presa si televiziune, daca nu se vor adeveri previziunile altora (e unul din zvonurile care circula) si anume, ca ne aflam prinsi intr-un alt tip de mineriada - doar s-a si creat termenul de dosariada -, menita sa duca la sacrificarea presedintelui de asta data, la un fel de razboi civil mascat, care sa dea apa la moara serviciilor si sa le justifice interventia intru apararea sigurantei nationale, "grav afectate" de acest "val de deconspirari", dupa cum ne tot previn fosti ofiteri de Securitate.

Un alt zvon e acela ca totul e o comanda ce vine de la UE, ca nu nevoia de adevar a societatii romanesti e la originea acestei actiuni, ci ca e vorba de una dintre conditiile intrarii noastre in Uniune. Zvonul ii face mai reticenti pe unii dintre "fosti..." in a condamna aceasta decizie, din moment ce sunt azi profesori de integrare, in universitati sau pe paliere mai inalte ale institutiilor europene in curs de largire.

 

De la culpa generalizata la disculparea generala

 

Dintre toate aceste supozitii si teorii, impulsionate de decizia ce pare ireversibila a autoritatilor de stat de a reforma structurile puterii si de a confrunta societatea romaneasca cu adevaruri mai putin placute, obligand-o sa-si exprime atitudinea printr-un viitor vot, dupa ce va fi fost pusa in tema, ma voi opri doar la doua dintre cele care alimenteaza tensiunile si intretin confuziile.

Una, mai veche, e aceea ca toti suntem vinovati si, fiind astfel, nu avem decat binecuvantatul drept, lipsit de orice risc, de a tacea. E adevarat ca un regim criminal, bazat pe teroare si umilinta, pe dublul limbaj si stimularea urii, pe un dispret total fata de democratie, ii poate aduce pe oameni in stare de orice. E adevarat ca, in astfel de situatii, a gresi sau a pactiza pentru a obtine ceea ce intr-o lume normala e firesc sa obtii prin mijloace legale e adesea inevitabil. Cei care au traversat astfel de experiente sunt atunci fie mai necrutatori cu altii care au patit la fel (si asta cu cat miza lor a fost mai desarta), neputand sa se ierte pe sine, fie cad in extrema cealalta, care e relativismul moral total, menit sa-i puna pe toti in aceeasi oala si sa-i disculpe impreuna. Se ajunge la un tip de competitie inversa: cine a fost mai rau, cel care a slujit pe cine, cel care a tradat de ce, cel care s-a umilit in ce imprejurari, cel care a mintit sub ce motiv?

Ii exclud din capul locului din discutie pe cei care au fost supusi la anchete si au suferit in inchisori. Sunt desigur multi care ar fi ajuns alaturi de ei daca n-ar fi trecut de partea persecutorilor, care, altfel, i-ar fi distrus fizic sau moral, asa cum au facut-o cu altii. Am vazut in carti sau dosare ce proceduri erau folosite pentru ca cel gasit vinovat, dupa criterii ideologice sau politice, sa fie pedepsit a doua oara, prin transformarea sa din victima in colaborator.

Am regasit, de pilda, numele ofiterului de Securitate Lacatis, cel caruia unii dintre colegii de la an pregatitor de la Universitatea din Timisoara ii dadeau informatii prin anii ‘80, intr-un dosar al unui fost deportat in Baragan, pe care il recrutase in anul 1962, in urma unei anchete, intr-un sat din Banat, in care cel vizat se intorsese cu familia in 1956.

Din listele cu agenturile din "satele noi" din Baragan reiese ca, pe langa ofiterul responsabil, in fiecare dintre aceste "localitati speciale", cum le numeste Securitatea, erau trei-patru informatori recrutati dintre deportati: fusesera prinsi in tren, depasind raza celor 15 km pe care aveau voie sa se deplaseze cei cu D.O. Si riscau deci inchisoarea, vorbisera mai mult decat trebuia si fusesera turnati, pentru ca, pe baza acestei turnatorii, sa fie apoi intimidati si recrutati, aveau un trecut politic "compromitator" etc. Nu exclud posibilitatea ca unii dintre deportatii recrutati de Securitate sa o fi facut cu speranta ca vor fi lasati sa se intoarca mai repede acasa, dar ce e cert e ca, aproape de eliberarea lor, in 1955-’56, generalul Nicolski cerea intarirea "agenturilor" din "satele noi". De data asta erau vizate asa-numitele "elemente dislocate", adica fosti detinuti politici eliberati din inchisori, care primeau domiciliu obligatoriu, pe termene mai lungi sau mai scurte, in Baragan.

Toate acestea ma fac sa nu impartasesc opinia celor care cred ca experienta de cercetare la CNSAS se reduce la un studiu asupra naturii umane in general si a slabiciunilor ei in mod special. O astfel de cercetare ne ofera sansa de a vedea modul in care functiona institutia si locul ei in sistem. Cum proceda Securitatea, in legatura cu ce informa ea in diverse perioade si cat de des, care erau raporturile ei cu partidul si cu puterea administrativa?

Subiectul e departe de a fi cunoscut si surprize gasesti la tot pasul.

In satul banatean pomenit, la un numar de 3.000 de locuitori, "agentura", cum se numea in termeni tehnici reteaua de informatori in frunte cu un rezident, cuprindea, in anul 1962, cinci persoane si de ele se ocupa, printre altii, acelasi "patriot" ofiter (atunci cu grad mai mic), Eugen Lacatis, care a recrutat-o pe Mona Musca. Un informator lucra deci intr-o retea, usor de gasit la CNSAS daca se stie institutia sau localitatea in care functiona agentura. La fel trebuie ca functiona ea si in Colectivele pentru studenti straini din universitati, conduse pe linie administrativa de un responsabil cu grad de prodecan, decan sau prorector, care nu putea fi strain de existenta "agenturii", din moment ce el colabora strans cu ofiterul de Securitate. Din dosarele de urmarire pe care le-am vazut, inclusiv cel ce mi-a fost intocmit de Securitate in ianuarie 1989 la propunerea sursei S (?), rezulta ca rezidentul aduna informatiile de la informatori si le confrunta intre ele. El era teoretic cel care le transmitea mai departe sub forma unei note ce insotea notele informatorilor.

Dosarul informatorului contine si caracterizari ale acestuia facute de ofiterul de Securitate. Despre fostul deportat recrutat de E. Lacatis se afirma, de pilda, in dosar, ca era "materialist" si influentabil, observatii ce ar putea explica recrutarea lui. Altfel, Securitatea nu e prea multumita de prestatia acestui informator, orientata cu precadere spre rudele sotiei si spre cativa dintre consatenii urmariti din varii motive (un inventar al motivelor de urmarire merita facut, pentru ca el ne da o imagine a "fricilor" de care sunt bantuite in diverse perioade structurile puterii, ca si a categoriilor de persoane care puteau intra sub urmarire, Securitatea ajungand sub acest aspect la un impresionant nomenclator de culpe).

Rapoarte despre "starea de spirit" din sate si despre alte subiecte prevazute intr-un chestionar special, venit "de sus", aratand care erau temele ce preocupau Securitatea in diverse perioade, trimiteau nu doar ofiterii de Securitate din sate spre superiorii lor, ci si organele puterii administrative locale. Aflate in arhivele primariilor (respectiv in arhivele de stat), aceste rapoarte poarta stampila "strict secret" in perioada anilor ’50 cel putin, pe care am studiat-o mai indeaproape. Mai mult, ofiterii transmiteau informatii nu numai pe linie ierarhica, ci si organelor de partid, facandu-le partase in acest fel la actiunile lor. Cele doua voluminoase dosare ce contin notele ofiterului de Securitate din comuna Domasnea in anii ’60, in preajma si in timpul colectivizarii ei fortate, arata clar acest lucru. Ele ne dau o imagine completa asupra agenturii si a "elementelor recalcitrante" supuse urmaririi, asupra conditiilor in care s-a realizat colectivizarea fortata. Aflam intre filele dosarului de urmarire si angajamentele celor supusi "muncii de lamurire" prin anchete ale Securitatii. Ei se angajau sa nu spuna nimanui ca au fost anchetati de Securitate (nu rezulta ca ar fi fost recrutati ca informatori). Asta se intampla in anul 1962. Cand am facut interviuri de istorie orala la Domasnea, in anul 2002, dupa ce avusesem acces la dosarele respective, o mare parte dintre fostii anchetati erau inca in viata si am putut vorbi cu ei. O singura persoana dintre acestia, o femeie, mi-a povestit cum a decurs ancheta, soldata fara rezultat (nu s-a inscris in GAC). Daca cei anchetati atunci au inca reticente sa vorbeasca despre astfel de episoade, simtindu-se in continuare legati de un angajament semnat cu Securitatea, ce putem astepta de la fostii informatori? Mai ales daca, ajungand pe pozitii de putere, au sau au avut mai multe de pierdut.

 

Cutia Pandorei sau despre granita dintre bine si rau

 

Cand ii vezi cum ies la rampa unul cate unul si te asigura ca participau la o operatiune cat se poate de curata, tinand isonul fostilor ofiteri de Securitate, te intrebi, firesc, daca legamantul facut mai are putere asupra lor sau daca pervertirea la care au fost supusi a actionat neasteptat de eficient. Cum multi dintre ei sunt, trebuie sa o recunoastem, oameni inteligenti, confuzia in care plonjeaza cei care ii privesc sau asculta este maxima. Este ea una urmarita ca atare de serviciile in slujba carora au fost (sau mai sunt) ofiterii si informatorii? E rezultatul confuziei morale sau al presiunii la care sunt supusi cei deconspirati? Lipsa lor de dorinta de a spune adevarul pana la capat ii face din nou culpabili si pune sub semnul intrebarii cainta si asa tarzie.

Nu e vorba aici de felul cum orice individ isi regleaza pe plan personal si isi asuma problema morala pe care o are, ci de cum participa la si influenteaza viata publica marturia lor, de ce lume se profileaza pentru generatiile mai tinere, care nu au fost trecute prin colimatorul "epocii de aur" si cu atat mai putin prin sinistra epoca stalinista. Pe plan moral, oamenii nu raspund decat in fata propriei constiinte si, daca sunt credinciosi, in fata unei judecati ce nu sta in puterea oamenilor. Nu asta e problema. Ea e aceea care ne priveste pe toti: nu putem sa ne despartim de acest trecut, care ne-a uratit pe cei mai multi, fara un divort radical de el, indiferent care sunt costurile noastre personale, de la pierderea unei imagini publice, la pierderea unui post sau a unei pozitii confortabile si bine remunerate (ca sa nu mai spun ca unii nici nu au nimic de pierdut sub aspect concret, material cel putin). Ramanand prizonieri ai propriului trecut, nu suntem numai fiinte santajabile si recrutabile, ci si responsabili de cum arata prezentul si mai ales de felul in care arata viitorul pe care il producem prin fiecare actiune a noastra. O spun fara nici un patetism: sincer sau mimat, el nu are ce sa caute in judecarea celor ce se intampla, dupa cum nu au ce cauta interesele politice sau invectiva. Cultivand o perceptie sentimentala sau o pozitie interesata - asa cum s-au profilat ele in timpul din urma - nu facem decat sa amplificam raul.

Multi au invocat chiar stavilirea raului si a puterii lui de a contamina, atunci cand au fost contra accesului la arhivele Securitatii si a deconspirarii acesteia, considerand ca ar fi vorba de o deschidere a unei adevarate cutii a Pandorei. E drept ca aceasta e impresia cand patrunzi in lumea dosarelor Securitatii: esti coplesit nu numai de cantitatea de documente pe care politia politica le-a produs (o adevarata capcana pentru cercetator, pentru ca ai sentimentul ca bajbai intr-o lume necunoscuta, stranie, ordonata dupa criterii ce nu iti sunt familiare), ci si de imaginea lumii in care ai trait. E greu sa privesti raul in toate dimensiunile lui, mai ales ca nu poti sa nu te intrebi in ce mod ai contribuit si tu la perpetuarea lui, chiar si prin faptul ca nu ai vrut sa il stii si sa il privesti in fata. Felul in care societatea de azi percepe tot ce tine de boala, de moarte, de anormalitate, de violenta, de zona negativa a vietii explica suficient de ce reactia e, in primul rand, una de respingere. Frica de murdarire sau balacirea in rau pot fi, la limita, forme de exorcizare. Distanta critica si atitudinea reflexiva nu sunt totdeauna paveze suficiente. Simti, cand patrunzi mai adanc in hatisul dosarelor, ezitari si uimiri, te intrebi daca ai fi putut face ceva ca lucrurile sa arate altfel. Dar mai ales te confrunti cu suferinta produsa altor oameni, intr-o masura greu de imaginat, din motive si prin mijloace ce dovedesc nu numai o anume rafinare a formelor de teroare, ci, de multe ori, frizeaza absurdul, sunt rezultatul unei nebunii colective, care, odata starnite, a actionat ca un tavalug. Uneori ti se face frica, avand impresia ca toata acea lume da navala peste tine si te ia in posesie, alteori ti-e sila de gandul ca intimitatea ti-a fost agresata, prin simplul fapt ca iti erau ascultate, de pilda, telefoanele.

Dar, oricat au incercat organele represive sa anuleze granita dintre victima si persecutori, inclusiv victimizand din ratiuni politice si pentru a-i putea elimina pe fostii calai si a le sterge urmele, granita iti apare limpede. Din ratiuni legate de temele de care m-am ocupat mai mult, am parcurs in special dosare din perioada anilor ’50 si ’60. Cel putin ele nu iti pot starni dubii asupra felului in care au fost repartizate "sarcinile" in acel infern ce azi ni se pare ca duhneste; pentru unii, din nefericire, locul unde au trait o putina viata.

 

De la epurarile staliniste la Legea lustratiei

 

E un exercitiu util si pentru cei care clameaza azi asemanarile intre epurarile staliniste si Legea lustratiei ce se discuta de atata vreme. Nu pentru ca as crede ca toti o fac in necunostinta de cauza. Majoritatea recurg cu buna-stiinta la apropieri de acest tip pentru a induce confuzie si, poate, teama. Motivele fiecaruia raman de vazut. Ceea ce pare de neimaginat pentru unii e perfect logic pentru altii. Astfel, intr-un curs festiv tinut absolventilor in stiinte politice de la universitatea timisoreana, s-a facut o paralela intre euprarile staliniste si Legea lustratiei doar pentru ca profesorul respectiv nu agreeaza aceasta lege. La niste tineri de 24 de ani, care studiaza in scoala, cum studiaza (deloc sau fragmentar), istoria comunismului romanesc, paralelismul poate prinde, ei pot fi impresionati ca unii dintre profesorii lor ar avea de suferit. O informare corecta le-ar arata clar cum se faceau epurarile in anii ’50 si ce insemna restrictionarea drepturilor civile, inclusiv a celui de vot, pentru unii care erau considerati, de pilda, chiaburi.

Dosarele din arhiva CNSAS, numeroasele marturii, arhivele pastrate sub forma dosarelor de cadre arata ca epurarile din acea perioada insemnau nu numai pierderea automata a slujbelor, ci adesea si ani buni de inchisoare politica sau asa-zise "pedepse administrative". Nu numai cel considerat "dusman de clasa" - el putea fi din orice categorie sociala, inclusiv muncitor - era supus unor astfel de pedepse, ci aveau de suferit, prin pierderea dreptului de a munci sau de a invata, si rudele lor.

Pentru a fi primit in partid sau pentru a fi angajat (poate si pentru a fi recrutat?), cel in cauza primea o lista cu "probleme ce trebuiau analizate in autobiografie". Am primit-o recent de la una dintre persoanele intervievate pentru arhiva de istorie orala la care lucrez. Acest "indreptar" cerea celui care isi facea autobiografia date legate de persoana proprie (inclusiv legate de activitatea sa politica, de avere etc.) si date despre frati, surori, fratii si surorile parintilor, date ale sotului sau sotiei, ale copiilor, ale socrilor, ale cumnatilor, ale altor rude apropiate ca "veri proveniti din unchi" si, desigur, numele rudelor din strainatate, ale rudelor arestate (cu motivul arestarii), ale rudelor "care au fost industriasi, comercianti, actionari, chiaburi, fosti ofiteri activi, fosti jandarmi, comisari, magistrati, fosti ministri, secretari sau subsecretari de stat, fosti demnitari, membri ai corpului diplomatic". Avem de-a face cu o adevarata retea familiala de persoane deja epurate sau epurabile. Imposibil aproape ca pe acest traseu sa nu fie gasit macar un vinovat, macar un lucru de ascuns in autobiografie. La dosarul cu autobiografia se mai cerea sa se indice si numele a 30 de persoane care il cunosc pe cel in cauza, in asa fel incat "sa fie acoperita toata activitatea sa din liceu, scoala, universitate si pana in prezent", indicandu-se "numele, unitatea unde face serviciul, din ce an si de cand si pana cand l-a cunoscut" pe autorul autobigrafiei.

Nu li se spune studentilor de azi ca ceea ce li se cere celor supusi Legii lustratiei este doar sa accepte sa nu mai fie in functii de conducere, sa nu mai fie printre cei care voteaza in parlament legile unei Romanii ce ar trebui sa se reformeze profund. Li se cere sa se abtina un timp de a fi printre cei care iau decizii ce ne privesc pe toti si de care depinde daca institutiile romanesti vor continua sa fie niste feude, supuse celor mai diverse reguli de discriminare sau niste institutii moderne, democratice, in care legile si regulile sunt aceleasi pentru toti si respectate ca atare.

Nu se pune problema de a pieri in inchisoare, asa cum s-a intamplat cu elita romaneasca la Sighet, nu se pune problema de a ramane pe drumuri, de a pune in cauza lucrurile bune pe care probabil multi le-au facut in cariera lor profesionala, nu se pune problema de a fi deportati, asa cum li s-a intamplat probabil unora dintre rudele lor. Nu se pune problema de a raspunde pentru altii din familie, responsabilitatile fiind strict individuale.

 

Teama si puterea ei contaminatoare

 

Sa fie frica cea care a ramas adanc infipta in oase, cea care genereaza agresivitatea si lipsa de buna-credinta, cea care a fost instrumentul principal de supunere si manipulare? Daca am continua sa traim intr-un stat totalitar, probabil ca raspunsul "da" ar mai fi valabil, dar intr-un stat in care conditiile libertatii sunt asigurate, cel putin teoretic, depinde de noi sa decidem sa ne folosim de ele.

Initiatoare a Legii lustratiei, Mona Musca parea a fi dintre persoanele publice dispuse sa-si exercite privilegiul libertatii cu orice risc. A fost supusa oprobiului public intr-un mod de multe ori suburban, oferita natiunii ca tap ispasitor, pentru vina de a fi ascuns trecutul care o tinea sau poate o mai tine bine inlantuita intr-un sistem pe care parea ca il dezavueaza.

Radu Filipescu, caruia opozitia fata de regimul ceausist, platita cu arestarea inainte de 1989, i-a conferit autoritatea morala sa o faca, ii sugereaza sa duca demersul ei de marturisire pana la capat, vazand in asta o sansa de reabilitare. Nu as fi scris aceste randuri daca, in loc sa dea o tenta atat de aseptica vechii ei colaborari cu organele de Securitate, Mona Musca ar fi explicat contextul in care se desfasura activitatea la studentii straini, gradul de supraveghere si de suspiciune, presiunile pe linie administrativa pentru a fi transformati cu totii in informatori de serviciu(1), fara a fi semnat cu totii insa un angajament cu Securitatea, in nici un caz prevazut in fisa postului, asa cum afirma ea. E foarte probabil ca angajarea la Studentii straini presupunea un preaviz al Securitatii, dar asta nu insemna ca eram obligati sa turnam sau sa colaboram cu Securitatea. Am fi putut afla de la Mona Musca mai multe despre cum se faceau recrutarile, despre ambianta in care functiona agentura, despre radacinile daunei morale care a afectat-o. Multi dintre noi stiam sau banuiam cine sunt acesti "patrioti", care si azi cred ca au facut un gest util, fie pentru ca au fost inaintati in grad si reciclati prin alte servicii, fie pentru ca au fost rasplatiti cu functii si pozitii de putere economica dupa 1989. Imi vine greu sa cred ca intr-un moment atat de dificil pentru ea, Mona Musca nu intelege ca, asa cum spunea si Radu Filipescu, si-ar oferi o sansa pentru a face credibila sinceritatea dorintei ei de transparenta si de reformare a societatii romanesti.

Altfel, vom primi in continuare lectii de la fostii ofiteri, vom da interviuri pe aceeasi pagina cu ei, vom uita care este diferenta intre ei si noi. Iar frica ei de a spune tot adevarul despre cum functiona sistemul in care a fost prinsa va deveni contaminanta. Pentru ca ce putem intelege din ea altceva, decat ca sunt destule motive sa ne temem inca.

 

Nota:

1. Caracterizari anuale ale studentilor din grupa la care predai, cerute de prodecanul responsabil, care se puteau limita si erau cerute cel putin de forma pentru a cunoaste profilul lor psiho-pedagogic - caracterizari ce se intocmeau si poate se mai intocmesc si azi elevilor in scoli - obligatia de a primi cadouri care nu depaseau o anume valoare si de a face o declaratie scrisa ca le-ai primit si tot ceea ce excesul de zel mai putea adauga la asta.

 

 

ION VIANU

Ocazia istorica

 

Romania se afla intr-o situatie exceptionala: are ocazia unei autocritici de o amploare si de o profunzime cum, in istoria ei, n-a mai intalnit. Generatiile active in a doua jumatate a secolului trecut pot da o lectie celor ce vin. Celor care traiesc, celor ce urmeaza. In masura in care isi vor privi trecutul in fata.

Arhivele incep sa vorbeasca. Nu ma astept sa asistam la un soi de spovedanie generala - si nici nu cred ca ar fi de dorit. Am o prea mare experienta a "Criticii si autocriticii" preconizate de ideologia comunista care, deseori, era un mijloc de ingenunchere a celor ce manifestau veleitati de independenta; sau o ocazie de lichelism major - cei care-si puneau cenusa in cap fiind aceiasi care calculau, pe termen mijlociu, un beneficiu (cand nu voiau, saracii, doar sa-si salveze pielea). Nu ma astept, nu sper, nu doresc asemenea conversiuni in masa, la fenomene de isterie colectiva. Ceea ce stiu e doar ca documente vor fi. De aici incep nu numai surprize, ci si dificultati.

La cele dintai incepem sa asistam: nimeni nu e de vina. Dovezile cele mai flagrante de colaborare sunt negate. Daca admitem argumentatia celor mai multi dintre care cei sunt dati in vileag, nu au existat informatori in Romania. Securitatea a lucrat pe baza unor informatii care ii parveneau nu se stie de unde. Sistemul de supraveghere generalizata, incurajarea delatiunii, instituirea "autocontrolului" populatiei sunt, pentru ei, legende lipsite de orice temei.

Nu putem accepta ca o astfel de interpretare a istoriei noastre recente sa se implante in constiintele generatiilor tinere. Trecutul fiind, conform unei cunoscute maxime, inca si mai greu de ghicit decat viitorul, exista sanse puternice ca o astfel de viziune sa se propage, daca nu reactionam.

Delatiunea ca forma de existenta nationala, propusa si incurajata de puterea instituita, a fost un lucru abject, o pata murdara asupra constiintelor. Isi mai inchipuie cineva ce inseamna sa vorbesti intre patru ochi cu un prieten, un cunoscut, sa te desparti de el, sa mergi acasa si sa scrii o nota pe care s-o predai ofiterului? Mii de oameni au facut asta, ani in sir.

Cu toate astea, trebuie sa pastram judecata dreapta. Un principiu al artei medicale spune: nu exista boli, exista numai bolnavi. La fel, nu exista delatiune, exista numai delatori. Au fost cei inchisi, care trebuiau sa semneze in momentul eliberarii din inchisoare; cei santajati; cei amenintati. Au fost micii si marii arivisti; spiritele intortocheate care au crezut ca pot amagi diavolul; au fost perversii, canaliile... cei care-si turnau prietenii. Au fost cei care au actionat din superficialitate, din frivolitate. Au fost cei care au acceptat si s-au retractat... Intrebarea care se pune si ma tulbura este: cine va fi abilitat sa judece? Cum vom desparti infinitele nuante care separa raul absolut de cel relativ? Sunt destul de pesimist, mi se pare ca nu vom intelege niciodata totul.

Un lucru e sigur. Cei care au orchestrat aceasta oroare, autosupravegherea populatiei, exista si azi, vajnici pensionari, deputati. Ei arata lumii o constiinta linistita. Invoca datoria, credinta fata de tara, respectul pentru ordinul dat. Oare in anumite momente le trece prin cap ca nu orice ascultare e buna, ca in acele vremuri chiar exista posibilitatea sa nu te asezi de partea asupririi? Au fost oameni care au preferat inchisoarea, au fost altii care au rezistat in munti, chiar cand partida era pierduta. Intrebarea care ni se impune azi, cu cea mai mare putere, cu violenta, e: cine a avut dreptate? Cei care au ascultat sau cei care s-au rasculat? Aparatorilor "ordinii" cu orice pret as dori sa le pun aceasta intrebare.

Exista o etica a refuzului, o noblete a neascultarii? Exista o superioritate a celui ce alege sa spuna "nu" cand altii spun "da"? Cat as dori ca ei sa-si puna asemenea intrebari.

Mai sunt si alte riscuri. Cel mai mare ar fi sa uitam ca sistemul informatorilor nu a fost decat o parte a raului. Lichelismul, poltroneria s-au manifestat peste tot, in toate imprejurarile vietii. In adunarile de partid, ale acelui partid care pana la urma devenise pletoric. In viata de toate zilele, in lumea complexa a muncii. Fiindca sunt rari sfintii si varfurile morale, aproape nimeni nu e scutit de meschinarii si resentimente. Ele se manifesta in orice societate. Ele sunt painea cea de toate zilele a relatiilor sociale, cel putin tot atat de obsteasca precum solidaritatea si iertarea. Problema nu e ca micimea de suflet a existat. E ca am trait intr-o lume care se hranea din ura, faimoasa "ura de clasa", ca puterea de stat exploata sistematic sentimentele joase, le ridica la rangul de virtuti.

Ar fi gresit, ar fi o mistificare a istoriei, daca am impune succesorilor nostri ideea ca a fost rau din cauza informatorilor. Informatorii au fost o parte a raului dar, in primul rand, au fost un simptom.

Arhivele, nu numai ale Securitatii, curand ale Partidului Comunist, vor continua sa se deschida si sa ofere documente. Dar orice document (istoricii, dar nu numai ei, stiu asta) este in acelasi timp o raza de lumina si un mister. Fiecare cere o interpretare si lasa posibilitatea greselii. Toate cartile care se vor scrie nu vor elimina zonele de umbra, dubiile.

Revelatiile la care asistam n-ar trebui sa fie numai prilejul satisfacerii poftei de senzational, a nevoii, din nenorocire naturale, de-a ne bucura de caderea celuilalt. Momentul actual, exceptional, n-ar trebui sa fie numai un izvor de barfe si o masina de zdrobit cariere. Am dori sa fie un prilej, pentru fiecare roman care a trait in vremea aceea, sa-si faca, chiar si in singuratate, un examen de constiinta. Poate ca dupa asta va fi in stare sa transmita celor ce ne urmeaza un mesaj de cinste.

Are un astfel de apel vreo sansa sa fie auzit, nu risca sa para ridicol, sa se dizolve in oceanul de zeflemea, in undele de cinism ale mentalitatii romanesti? Sigur ca da! Si cu toate astea... cu toate astea, experienta m-a invatat ca rostirea are un rost, ca nu toate vorbele se pierd in vant...

 

 

GERMINA NAGAT, directorul Directiei de Investigatii din cadrul CNSAS

Formele recrutarii

 

Recrutarea clasica

 

Cum se facea recrutarea informatorilor?

Securitatea a folosit de-a lungul timpului mai multe metode, cu rezultate diferite, de la caz la caz. Se recrutau informatori prin metoda convingerii, spun ei "pe baza sentimentelor patriotice", prin constrangere sau prin santaj, in libertate sau in detentie deopotriva, dar intotdeauna dupa un studiu amanuntit. Nici in epocile cele mai primitive ale Securitatii, in anii ‘50, ‘60, recrutarea nu se facea la intâmplare. Au existat de la bun inceput directive foarte clare, in care se prevedea studierea obligatorie a candidatului inaintea recrutarii. "Studiul pentru recrutare", asta e termenul, presupunea culegerea de informatii de prima instanta despre o persoana vizata, prin investigatii la locul de munca si la domiciliu, si prin contacte, fie "in orb" - adica, fara ca persoana sa stie ca sta de vorba cu un ofiter - fie deschise, dar sub diferite motive sau pretexte. Ofiterul trebuia sa stie cât e de disponibil candidatul, cat e de istet, daca poate culege informatii, cât e de bine infiltrat in anumite medii si mai ales daca exista riscul sa se deconspire. Dupa o asemenea evaluare ei stabileau daca o persoana "are posibilitati". Daca tentativa esua de la primele contacte, nu se mai producea nici o recrutare. Apar in schimb rezolutii care conchid "nu corespunde". In spatele unei astfel de fraze pot sta o multime de situatii si de tipuri umane: fie opozanti deschisi ai regimului, imposibil de convertit sau de constrans, fie persoane speriate de contactul cu ofiterul, fie oameni cu scrupule, care ajung sa refuze deschis colaborarea invocand teama de Dumnezeu, sau oameni care aleg sa faca pur si simplu pe "prostii", mimand confuzia. Ideea e ca nu toti cei studiati pentru recrutare ajungeau sa colaboreze. Deci, in nici un caz "candidatii la recrutare" nu pot sta la un loc cu informatorii, doar pentru ca pe numele lor mai exista azi un dosar de retea. Dosarul si fisa din evidenta se pastrau, in eventualitatea ca un alt ofiter ar fi incercat din nou sa recruteze aceeasi persoana.

Nu se cauta si o vulnerabilitate a acelui om?

Am descris recrutarea clasica, metoda cea mai directa, sau, hai sa zicem, mai "curata". E o metoda standard in care, ca ofiter, iti alegi personajul, constati ca e apt, corespunde, si pe urma incepi sa strângi informatii despre el mai in profunzime, dirijând alti informatori pe care deja ii ai in mediu si care dau referinte favorabile, dar tot ca informatori. Unii nu stiu ca dau referintele astea pentru ca prietenul sau colegul lor sa fie recrutat. Si, crezând ca persoana vizata este urmarita, o vorbesc numai de bine, ajutand de fapt la prinderea ei in plasa. "Am dat informatii de bine, n-am vrut sa fac rau", se apara cei mai multi informatori. Dar puteai face rau fara sa stii, pentru ca, de pilda, il recomandai pe altul sa devina informator. Perioada studiului pentru recrutare, in care se strâng informatii si despre viitorul informator este de obicei comentata de titularii dosarelor de retea astfel: "si despre mine s-au dat note informative, si eu am fost urmarit". Da, informatorii au fost si ei supravegheati, fiindca trebuiau studiati inainte si pe urma verificati daca spun adevarul sau nu. Dar nu cred ca se poate pune semnul egal intre genul asta de urmarire si urmarirea adevarata, asupra cuiva care se opunea regimului sau care doar era suspect in ochii Securitatii.

 

Numele conspirativ

 

Daca toate conditiile erau intrunite, recrutarea clasica se facea intr-un loc conspirat - fie intr-o casa conspirativa, fie la serviciu, intr-un birou anume, fie chiar acasa la candidat, daca locuia singur. In orice caz, nu se facea in vazul lumii. Erai abordat discret, ti se spunea ca e obligatoriu sa-ti slujesti patria si semnai un angajament. Angajamentul de regula e un text standard (se foloseau chiar si formulare tip, care se completau apoi de mana), construit pe o retorica patriotica de genul "cunoscând ca apararea patriei si a poporului reprezinta o obligatie si o datorie de onoare a fiecarui cetatean, ma angajez ca in mod organizat si secret sa furnizez informatii despre orice persoana sau actiune care ar aduce atingere intereselor tarii. Voi semna cu numele conspirativ...". Nu era obligatoriu sa-ti alegi numele conspirativ chiar in momentul semnarii angajamentului. Uneori era sugerat sau ales de ofiter, pornind de la initiala numelui real sau de la o combinatie de litere din numele real. Chiar in situatia in care informatorul nu semna un angajament si nici nu accepta sa dea informatii in scris, din diverse motive, ofiterul il inregistra totusi in retea sub un nume conspirativ, pe care il folosea ani de zile fara ca sursa sa stie. E un alt motiv de confuzii si de pertractari astazi, cand multi informatori fara angajament se apara spunand: "n-am semnat in viata mea cu un alt nume decat al meu". Poate sa para un amanunt decisiv, dar de cele mai multe ori nu este. Esentiala ramane transmiterea sistematica si organizata de informatii catre Securitate, indiferent daca se facea sub numele propriu ori sub pseudonim, fie el asumat sau nu. Dupa recrutare se stabilea un sistem de legatura, prin care cei doi parteneri, ofiterul si sursa, se puneau de acord unde si cand se intalnesc, un numar de telefon si de cele mai multe ori un fel de parola prin care se recunosteau reciproc, daca intervenea ceva si trebuiau sa se vada de urgenta. Se mai dadea o lista de legaturi sau de relatii, adica o lista de persoane in mediul carora putea fi infiltrat si despre care putea sa dea informatii. Ofiterul adnoteaza de obicei lista, asa incat din sublinierile cu creionul poti afla imediat care sunt persoanele care prezinta intr-adevar interes. Viitoarele victime.

 

Crizele informatorului

 

Urmeaza o perioada mai lunga sau mai scurta de colaborare, care poate merge de la cateva luni la ani si chiar decenii. Un informator valoros e de obicei predat in legatura altei unitati sau a altui ofiter, daca se muta de la locul de munca sau din oras. Asa apar dosarele de retea cu mai multe angajamente, cu mai multe nume conspirative si cu zeci ori sute de note informative, scrise de aceeasi persoana. Legatura inceteaza si dosarul se inchide daca sursa "nu mai are posibilitati", chiar asta e expresia, daca a devenit membra de partid sau a primit o functie politica, daca, dintr-un motiv sau altul, nu mai furnizeaza informatii si mai ales daca a deconspirat legatura cu ofiterul, adica si-a prevenit familia sau apropiatii ca a fost recrutata. Exista situatii dramatice, cand dupa recrutare, adica dupa semnarea angajamentului, informatorul realizeaza ce anume i se cere si incearca sa scape de "contract". Atunci fie se eschiveaza, incepe sa nu mai vina la intalniri, invoca boala, sau gelozia sotiei, sau obligatiile de serviciu, fie incearca sa dea informatii cat mai nesemnificative. Vezi ca ofiterul trage de el sa spuna ceva, il dirijeaza catre o tinta concreta si el continua sa nu spuna nimic. In cazul asta, la evaluarile periodice ofiterul e nevoit sa consemneze pana la urma situatia, lucru care nu e deloc de bun augur pentru cariera lui. Se putea mima ca sursa e activa si se achita de sarcini, dar nu la infinit. Am vazut declaratii de genul "nu pot sa fac asta, mi-am dat seama ca nu ma potrivesc", "mi-e frica de Dumnezeu", "nu pot sa lipsesc de acasa, ma banuieste sotia", "sunt bolnav de nervi si nu mai dorm noaptea", "mi-e frica sa nu fac o greseala si sa aiba urmari si asupra mea, si asupra celorlalti". Am intalnit chiar un caz teribil, in care persoana recrutata, dupa ce a semnat  angajamentul cu fraza "in caz contrar voi suporta rigorile legii", s-a dus a doua zi la militie cu bagajul facut, sa fie arestata, declarand ca nu poate face asa ceva, nu poate da informatii. Nu exista nici o lege care sa te oblige sa devii informator, dar tu nu stiai asta, iar pentru cineva mai slab de inger retorica legalista functiona perfect. Nu va mai spun ca dosarul se inchide cu referiri la sanatatea mintala a titularului. Pentru ei era de neconceput ca, dupa ce ai semnat un angajament, puteai avea dintr-o data scrupule si te puteai razgandi, pur si simplu dintr-un considerent moral.

Pe de alta parte, exista si situatiile opuse, in care relatia sursei cu ofiterul evolueaza perfect, ani de zile. Am vazut documente care descriu amicitii de lunga durata, bazate pe o empatie sincera de ambele parti, ofiteri invitati la evenimente de familie, cadouri facute de ziua onomastica a sursei, decontate din fondurile Securitatii, si chiar daruri cu prilejul sarbatoririi a 10 ani de la recrutare. De fiecare data cand le citesc mi se pare incredibil. In aceste conditii, cred ca e evident ca nu putem judeca situatiile la gramada: nu sunt pentru false ierarhii intre colaboratorii veritabili si nici pentru sofisme aducatoare de "nuante", care sa-i absolve pe unii si sa-i demonizeze pe altii, dar sunt convinsa ca nu toti semnatarii de angajamente au fost intr-adevar informatori, tot asa cum sunt convinsa ca au existat informatori zelosi, poate cei mai valorosi din sistem, care n-au semnat niciodata nimic. Dar au turnat cu sete. La polul opus sta falsul informator, titularul de dosar de retea care n-a dat informatii, desi a promis s-o faca, si care poate fi privit ca o victima.

Ii putem zice victima?

E in mod sigur victima unei inselatorii, a unei constructii abjecte. Ca sa intelegeti cum stateau lucrurile, am sa va descriu o alta metoda de recrutare, care a functionat alaturi de cea clasica: "recrutarea sub legenda".

 

Recrutarea sub legenda

 

Dupa recrutarea in inchisoare ori dupa cea sub constrangere, care mi se par deopotriva situatii limita, de neconfundat, care merita o discutie aparte, o expresie perfecta a ticalosiei sistemului cred ca este "recrutarea sub legenda".

Ce-i aia?

"Legenda" este o poveste pe care o construiesc securistii ca sa te determine sa accepti colaborarea, dupa ce fac studiul pentru recrutare. Daca nu e sigur ca ai sa accepti o solicitare deschisa, bazata cum spun ei "pe sentimente patriotice", si nici nu poti fi constrans in mod direct, gasesc un argument convingator pe care il imbraca intr-o poveste credibila, plauzibila. Este o inventie de la un cap la altul, dar foarte bine ticluita, asa incat de regula e crezuta pe loc. Sa dau un exemplu, care nu e ipotetic, ci un caz real: sa zicem ca lucrezi la o hidrocentrala si ti se spune ca niste sârbi dintr-o comuna alaturata au vrut sa puna o bomba. Tu esti un tanar inginer, proaspat stagiar, si zici "nu se poate una ca asta". Esti flatat ca te-au abordat, esti patriot si accepti sa semnezi angajamentul, ca sa aperi hidrocentrala. Pe urma esti intrebat si pus sa scrii despre cu totul altceva, dar nu mai conteaza. Intre timp ai devenit informator. Ai de ales sa te faci ca n-ai observat ca s-au schimbat datele problemei si sa le dai informatiile pe care ti le cer, sau sa-ti iei inima in dinti si sa intrebi de povestea cu hidrocentrala. Ti se livreaza pe loc o alta scorneala, "varianta de retragere", cu alta intriga, prin care ofiterul sa te scoata discret din joc. Asadar, pe de-o parte exista legenda, care crea ambianta si pretextul convingator pentru recrutarea ta, si varianta de retragere daca nu marsai. Amândoua sunt minciuni, fabricate de ofiterul recrutor si supuse intotdeauna aprobarii sefilor. Or, daca Securitatea a fost o institutie care lucra legal si patriotic, spre binele public, cum se apara ofiterii astazi, de ce era nevoie de "legende" si de "variante de retragere" ca sa-ti faci reteaua informativa? Daca exista intr-adevar obligatia legala de a colabora (tineti minte ca se invocau "rigorile legii" chiar in textul angajamentului), la ce bun toate aceste minciuni? Am intalnit si documente in care ofiterul invoca regula consimtamantului liber asumat, in momentul recrutarii. Dar nici vorba ca ea sa fie intotdeauna respectata.

Existau si colaboratori benevoli?

Existau, bineinteles, dar sa nu credeti ca erau recrutati pe loc doar pentru ca s-au oferit voluntar. Si ei sunt studiati, si ei sunt "punctati". Ofiterii aveau obligatia sa verifice intâi, ca pe urma sa continue. Sigur, apreciau daca cineva era foarte disponibil si vorbaret, dar isi faceau totusi studiul inainte.

 

Colaborarea la nivel inalt cu Securitatea

 

Vorbeam mai inainte de tipi care nu au primit nume conspirative.

A existat un tip de relatie cu Securitatea, un mod de a colabora fara sa se parcurga obligatoriu toate etapele standard pe care le-am amintit - semnarea unui angajament, preluarea unui nume conspirativ, intalniri la data fixa, cu note informative scrise etc. E vorba aici de colaborarea la nivel inalt, in mediile protejate ideologic sau in mediile profesionale de un anumit tip, de colaborarea cu membri de partid sau cu persoane care aveau putere de decizie.

Si astea se regasesc in dosare?

Se regasesc in dosare, fireste, mai ales in cele de urmarire sau in dosarele de problema; mult mai rar in cele de retea, pentru ca o astfel de sursa de obicei nu semna un angajament. Dar informatiile pe care le-a dat, foarte valoroase, se regasesc in rapoartele ofiterilor. Tehnic vorbind, pentru un ofiter nu e nici o diferenta intre o nota informativa scrisa de mâna cuiva si o declaratie verbala, pe care o reproduce ulterior sau o inregistreaza. Sau daca i se spun lucruri foarte importante la o cafea. Conteaza ce informatii a primit. Este perfect inutil sa distingem acum intre informatori care au colaborat in scris, au informat verbal sau au fost inregistrati. Atâta timp cât stiai ca vorbesti cu un ofiter de Securitate si ii dadeai informatiile cerute despre apropiatii tai, misiunea era indeplinita. Pentru un ofiter, raportul informativ este egal ca valoare cu o nota informativa. Exista o multime de surse care n-au fost nevoite sa semneze un angajament, nu au un dosar de retea si nu l-au avut probabil niciodata: fie au fost membri de partid, fie n-au fost membri de partid, dar au avut pozitii foarte inalte, in institutii-cheie, si nu puteau fi abordate prin metoda obisnuita. Astfel de surse ajung sa fie dintre cele mai valoroase, pentru ca in scris spui mai putin decât spui la un pahar, la o cafea vorbesti mai mult decât vorbesti intr-un birou, unde esti chemat la data fixa si stai cu inima strânsa, ca trebuie sa le dai ceva. O asemenea sursa e foarte greu de deconspirat, pentru ca nu exista urmele arhivistice obisnuite pe care le lasa un informator; nu avem dosarul de retea. Fie s-a distrus, dupa ce omul a devenit membru de partid, fie nici n-a existat vreodata. Cu putin noroc, gasim o aprobare pe un peticut de hârtie, data de secretarul de partid pentru "exploatarea in vederea muncii de Securitate". Si, bineinteles, gasim urmarile "harniciei" lor asupra celor din jur.

 

Partidul a condus Securitatea

 

La CNSAS ajung si lucruri legate de secretarii de partid?

Din ce pot sa coroborez, din declaratiile ofiterilor si din urmele pe care le-a lasat in dosare relatia partidului cu Securitatea, stiu cu certitudine un singur lucru: ca nu urmareau si nu recrutau un membru PCR fara aprobarea partidului si ca indiferent ce se intâmpla pe teren, adica din punct de vedere operativ, pâna la urma informatiile aveau ca destinatie tot partidul. Deci, partidul a fost capul Securitatii. Nu stiu daca vorbim de o hidra sau de un singur cap, nici n-are importanta. Securitatea se comporta autonom doar in privinta detaliilor care compun modul de lucru.

 

Securistul ideal

 

Ce "calitati" are un ofiter?

Un "bun ofiter de Securitate" e un securist care obtine informatii utile, informatii de valoare despre cei pe care ii "lucreaza". Si mai bun e cel care ii urmareste "cu folos" pe opozanti sau pe posibilii opozanti, pana ii "neutralizeaza", ii descurajeaza si ii transforma in obedienti. In primul rând, se adapteaza la mediul pe care il supravegheaza. Am vazut, de pilda, comentariile generalului Vlad despre cum trebuie abordati scriitorii: numai de persoane scolite, civilizate, care stiu sa fie persuasive intr-un mod subtil, pentru ca nu te duci sa recrutezi un scriitor cum te duci la un angajat dintr-o intreprindere metalurgica. Asa ca un ofiter bun va recruta mai multe surse, va recruta pe cine trebuie, nu va avea incercari ratate de recrutare, nu va avea surse care defecteaza, care deconspira - asta insemna un studiu pentru recrutare prost facut. O astfel de situatie era o nota proasta pentru ofiter, ca sa nu mai spun ce risca daca el singur isi deconspira din greseala sursa in mediul profesional pe care il urmarea. Daca un ofiter de obiectiv, ofiterul unei intreprinderi sau al unei institutii oarecare, isi deconspira din greseala informatorul fata de conducerea intreprinderii, sa zicem, sau fata de alti angajati, asta era fatal. Am vazut cazuri de ofiteri trecuti in rezerva pentru asa ceva. Obligatia de a conspira sursele era foarte, foarte severa. Auzim astazi comentarii pe marginea unor deconspirari facute de CNSAS, in care informatorii cu pricina se apara spunând "am dat note informative in care ma pomeneam si pe mine. Ce eram nebun sa ma torn pe mine? Nu sunt eu sursa Cutare". De fapt, referirea la sine in textul notei informative era o metoda prin care se proteja sursa. Ofiterul il invata pe informator: "te scrii si pe tine la gramada, pentru ca nota mai ajunge si la alti colegi". Pe scurt, un ofiter cu "calitatile" cerute de Securitate e un ofiter care face, fara sa ezite, constant si eficient, politie politica in fiecare actiune si in fiecare dosar pe care il instrumenteaza.

Putea un informator sa-si duca de nas ofiterul?

Putea sa-si imagineze ca-l duce de nas, putea sa incerce, si unii chiar o faceau, sperand probabil sa-si usureze constiinta, dar sa-l dezinformeze in mod real si pentru mult timp era, in principiu, imposibil. In primul rând, sursa insasi era verificata prin alti informatori, iar pentru o persoana urmarita existau de asemenea mai multe "linii informative", cel putin doua. Bineinteles ca daca minteai, daca denaturai informatia, pâna la urma erai prins. Si nu dupa mult timp. Nu pentru ca securistii sclipeau de inteligenta, nicidecum, ci pentru ca asa era construit sistemul: avand ca scop supravegherea totala a tuturor, fara exceptie.

Exista o intreaga discutie legata de CNSAS, ca se refera mai mult la informatori si aproape deloc la ofiteri.

Statistic vorbind, lucrurile nu stau deloc asa. CNSAS a publicat in Monitorul Oficial mai multi ofiteri decat informatori, asta se poate verifica. Sigur ca fata de numarul total al agentilor, al cadrelor Securitatii, e infim. Dar nu trebuie sa uitam ca procedura in cazul publicarii ofiterilor e mult mai anevoioasa: nu putem publica un nume decat dupa ce avem datele complete de identitate (pe care trebuie sa le aflam de la Servicii si de la Evidenta Populatiei, date pe care, in cazul unui civil, cum ar fi un parlamentar, le putem gasi si pe Internet). Si numai dupa ce am castigat procesul, daca ne da in judecata. Iar asta se intampla de cele mai multe ori - ajungem in instanta. Avem pe rol mai multe procese cu ofiteri, intre care unele dureaza de doi ani, cum e de pilda procesul cu Marian Ureche, fostul sef al SIPA. Tin sa subliniez, daca tot a venit vorba, ca dintre procesele incheiate n-am pierdut nici unul. In plus, as mai adauga doar ca si interesul presei fata de ofiteri a fost considerabil mai mic. De pilda, fata de furtuna pe care a starnit-o acum deconspirarea unor politicieni, mi se pare ca publicarea in Monitor a unui fost cap al Directiei I, ca Ilie Merce, senator tot in parlamentul zilelor noastre, s-a facut intr-o liniste deplina. E straniu, dar asa stau lucrurile. Pana de curand, nici una dintre listele cu ofiteri publicate de noi in Monitorul Oficial, in care se regaseau fosti sefi de directii sau de inspectorate judetene, n-a starnit in presa centrala nici un comentariu. A fost o tacere de neinteles, chiar si in jurul putinului pe care am reusit sa-l facem. Sper ca in mandatul noului Colegiu lucrurile sa se schimbe, si nu doar la nivelul dezbaterii publice. (R.P.)

 

 

STELIAN TANASE

Normalitatea inseamna cei care au refuzat

 

Dupa atatea dosare vazute, ce este informatorul?

Am vazut probabil cateva zeci de dosare cu informatori din anchetele Securitatii din anii ‘50 sau care in inchisoare in perioada de final ‘62-’64 au fost contactati de Securitate si au semnat angajamente. Imprejurarile au fost absolut dramatice. Dar am vazut si dosare de informatori din perioada mai tarzie; anii ‘60, ‘70, ‘80. Din lectura acestor peste o suta de dosare, am vazut ca sunt anumite lucruri care se repeta. De pilda, felul in care erau recrutati: intai erau candidati de informator, erau verificati, si apoi un ofiter recrutor ii contacta si le cerea sa colaboreze cu Securitatea. Verificarea era foarte minutioasa si putea sa se intinda pe o perioada lunga. Ofiterul recrutor de obicei vine cu o poveste la omul respectiv; fie il linguseste, si-i spune cat e de pregatit, de competent, de informat, si ca organele, statul, republica, patria, Romania, doresc sa beneficieze de competenta lui. Destui au cazut in plasa pe motivul ca ungurii vor sa ne ia Ardealul, rusii ne ameninta etc. Desi spune acum ca a aparat patria, Securitatea de fapt apara regimul si clanul de comunisti la varf. Nu aveau treaba cu patria. Patria era lumea simpla, modesta, care traia in genunchi, saraca si lipsita de libertati. Securitatea era regimul comunist, sau, mai bine zis, bratul inarmat al acestui regim, platit ca instrument al represiunii, supunerii si infricosarii populatiei. Din aceste motive, toata Securitatea a facut politie politica. Securitatea a fost creata pentru a fi instrumentul fortei folosit de regim impotriva populatiei, definitie intrata in 1948, chiar in actul de infiintare din 1948: "Securitatea este bratul inarmat al dictaturii proletariatului".

Pentru racolare nu existau si promisiuni materiale?

Promisiunile materiale insemnau bani, cariera, casa, slujba, un transfer de la Tecuci la Bucuresti. Evident, asta se facea in urma unor merite pe care informatorul trebuia sa le dobandeasca.

Mai era o alta procedura, a santajului; daca aveai o amanta si erai intr-o pozitie interesanta pentru un securist, venea si spunea ca te denunta sotiei sau tovarasilor tai, care acuzau ca erai imoral, si o sa-ti pierzi slujba. Santaje se puteau face si pentru ca ti-a plecat o ruda in strainatate sau orice alta slabiciune putea fi exploatata de un recrutor pentru a aduce persoana respectiva in retelele informative.

Bataia?

Citind arhivele Securitatii si arhiva CC al PCR, care e mult mai interesanta decat arhivele Securitatii, nu am gasit procese verbale de bataie, dar nu exclud ca au folosit si metoda asta. Sigur ca in puscarii, in conditii limita, puteau face si asta. Si nu putem sa-i judecam pe cei care au cedat atunci. Dar una este sa semnezi cand esti in inchisoare fara speranta, si alta sa semnezi ca te cheama un secretar de partid intr-un birou si-ti spune sa servesti patria. Unii au semnat fie din orgoliu, fie din prostie, fie din slabiciune, fie ca erau rai la suflet si voiau sa faca rau.

Erau oameni, o mare parte, pe care nu putem sa o evaluam acum statistic, care se duceau ei spre Securitate. Pe mine ma intereseaza mult tipologia denuntului. Si am vazut denunturi si in anii ‘20, si-n anii ‘30, si-n anii ‘40, si-n anii ‘50. Sunt absolut halucinante. Eu as face odata o antologie de delatiune in secolul XX in Romania. Sunt unii care au semnat angajament si au urmat apoi o cariera laborioasa de delatori infecti, care au crezut ca de pe pozitia asta pot sa-i improaste pe toti. Sunt altii care au semnat si s-au cait si n-au mai scris, au fugit. Sunt altii care au semnat si au dat niste note absolut anodine, faceau eseu.

Exista aceasta imagine ca informatorul, dupa ce acceptase sa dea informatii Securitatii, se ducea atunci cand credea el ca are ceva de semnalat. Ei bine, lucrurile nu stau asa. Delatorii nu erau niste persoane pasive care atunci cand li se intampla sa aiba informatii interesante se duceau si le varsau la Securitate. Informatorii erau persoane active in acele retele, tot timpul primeau misiuni. Recrutorul nu astepta undeva, la coltul strazii sau intr-un birou, sa vina baietii sa-i bata la usa. Nu, el ii chema si le dadea sarcini. Apoi, dupa semnarea angajamentului, informatorul trebuia sa faca o lista cu persoanele pe care le cunostea, cu care avea contact, de la cele mai indepartate pana la cele mai apropiate, rude, vecini. Recrutorul decidea pe cine trebuie sa spioneze informatorul. Imaginea pe care incearca unii informatori, astazi demascati, sa ne-o livreze, ca doar din cand in cand se duceau, este falsa. A semna un angajament insemna pentru informator ca avea a doua slujba, era un om care 24 din 24 de ore pe zi era informator. Poate era profesor 8 ore pe zi, dar informator era 24, si pe viata.

Sa zicem, cum am vazut dosare, ca la un moment dat recrutorul scrie: d-le, asta nu ne da informatii serioase, sa-l scoatem din retea. Da, dar s-ar putea ca peste 10 ani sa aiba nevoie de el si se duce la el si-i da o misiune.

Sa ne intoarcem la relatia dintre recrutor si informator.

Dupa ce se face aceasta lista, recrutorul ii da misiuni tot timpul. Se intalneste cu el in case conspirative de obicei. Ce inseamna case conspirative? Securistii faceau spionaj propriei lor populatii in conditii de conspirativitate in tara lor. Sa fii spionul propriilor tai semeni este absurdul acestei situatii jalnice, si pentru recrutor, si pentru recrutat. Deci trebuie sa ne schimbam imaginea informatorului ca o persoana care cand si cand aude ceva, daca aude ceva, se duce si spune.

Se poate vorbi ca suntem un popor de delatori?

E foarte periculos sa spunem asta, pentru ca trebuie sa apreciem exemplul pozitiv sau trebuie sa apreciem normalitatea. Normalitatea inseamna cei care au refuzat. Am vazut refuzuri, am vazut note ale ofiterului respectiv care a spus: X a refuzat sa semneze angajamentul. X nu s-a lasat recrutat. Am vazut asemenea lucruri si vreau sa va spun ca mi-a sarit inima de bucurie. Ion Vinea este un astfel de caz, sau Steinhardt, sau Ion Diaconescu, sau altii. Vorbesc de dosarele vazute de mine. Nu putem sa spunem ca suntem o natiune de informatori, cand avem asemenea exemple si poate ca sunt sute, zeci de mii de oameni care au refuzat sa se lase recrutati.

 

Tentativa de recrutare

 

Pe tine au incercat sa te recruteze?

A venit in anul IV de facultate un tip la cancelaria facultatii. Am crezut ca vine pentru ca terminam facultatea si credeam ca imi ofera slujba. Si dupa o jumatate de ora de discutii generale, a inceput sa-mi spuna ca el e ofiter de Securitate, ca sunt niste probleme. Frecventam un cenaclu la Uniunea Scriitorilor, asa, si vazuse in procesul ala verbal din nu stiu revista ca luasem cuvantul acolo. Asta parea ca o linguseala, iti pregatea atmosfera. Si dupa aia spune daca vreau sa lucrez pentru Securitate. Si eu zic: cum adica sau in ce calitate? Ma gandeam la ce-aveam eu in gand, ca vrea sa-mi ofere o slujba. La care el zice: "nu d-le, ca sa ne informezi despre situatia de la...". Am simtit ca mi se lasa centrul de greutate in talpi, in primul rand, ca sa fiu sincer, m-am speriat, am simtit ca intru in ceva periculos, cu spionaj, cu... Mi-a fost frica si fata de el, si fata de situatia in care puteam sa ma pun daca acceptam. Pe de alta parte, eu scriam un roman despre care ziceam ca e anticomunist, si eram pus intr-o situatie stupida; aveam un securist in carte ca personaj. Am fost si dezamagit, adica intre planul meu ca prin slujba sa raman in Bucuresti, ma trezesc tratat ca un gainar, adica fa-te securist. Eu, care eram un vanitos si ma vedeam un Soljenitin, cum ar fi fost sa fiu un delator? Acum radem, dar atunci vanitatea m-a impiedicat sa accept. Nu se putea sa fiu si un gainar, n-aveam cum sa torn cand ma imaginam un mare om. Asta mi se parea o umilire, nu cum ma visam eu, geniu. Si l-am refuzat. Ne-am dus undeva unde era restaurantul Banatul, din Piata Rosetti. Ne-am asezat la masa, mi-a oferit o cafea. Era fum, era un birt nenorocit, si mi-a spus un lucru interesant: sa nu intram odata, ca suntem in clandestinitate. Ei, vreau sa spun ca aceasta fraza m-a trimis in Dostoievski. Si toata intalnirea mi-a devenit abjecta, toxica. Am suportat foarte greu acea cafea, alaturi de asta care era intr-o haina de piele, putin roscovan. La plecare, din nou mi-a spus sa plecam despartiti, sa nu iesim odata, si sa nu spun la nimeni. Cand m-am dus acasa am spus la toata lumea: si colegilor, si mamei, si tatei, si nevesti-mii, si soacra-mii. Peste vreo 2, 3 zile mi-a dat telefon: "ce mi-ai facut, d-le, m-ai deconspirat, am probleme la minister". Pentru ei, esecul unei recrutari era o drama in cariera. Vreau sa va spun ca datorita reflexului meu de a spune la toata lumea ca se incearca recrutarea mea m-am salvat. Evident, acum stiu ca inca din facultate ei ma spionau. Acel Ureche de la SIPA de la Ministerul de Justitie a declarat CNSAS ca ma urmarea inca din facultate. Eu mi-am citit dosarul de la CNSAS; documentele urmaririi mele informative, deci tehnica, telefoane, filaj, apar din martie ‘83, in momentul in care mi s-a respins un manuscris la cenzura si devenisem dintr-o data potential un intelectual dizident, un intelectual periculos pentru ei. Ma gandesc acum cu romantism la epoca aia, pentru mine, ca si pentru noi, grupul nostru sau oamenii care colcaiau intr-o anumita lume, a fost si o perioada de examen pentru fiecare dintre noi. Atunci s-a vazut cine are oase tari si cine n-are, cine-i un ticalos si cine nu, cine e doar un fricos si nu vrea sa se bage. Nu trebuie sa-i condamnam foarte tare.

Alin Teodorescu a aparut acum si a spus ca a fost anchetat si silit sa dea declaratii despre Paleologu si Brucan. Cum ti s-a parut aparitia lui Alin Teodorescu tocmai in momentul asta?

Mi s-a parut ciudata aparitia lui intr-un interviu, nefiind acuzat inca de CNSAS sau de listele care au venit de la SRI. Nu era pe lista de colaborare cu Securitatea. Nu stiu daca a fost un gest voluntar al lui Alin sau inspiratia unui jurnalist de a-i lua un interviu. Cred ca avem un caz foarte complicat cu Alin Teodorescu si suntem departe de a avea adevarul despre el. Si in anii ‘80 era un personaj foarte contradictoriu, care starnea reactii foarte diferite oamenilor. Pe de o parte oamenii ii apreciau lecturile lui din zona sociologica ori politico-filozofica, era un om citit, pe de alta parte era foarte ciudat in comportament. Mi-aduc aminte ca, la un moment, in discutia cu el intrebarile lui incepeau sa cada ca o ghilotina: cand, cum, cine, in ce loc? Dupa care discutia revenea iar in normal. Atunci atribuiam asta - nu l-am considerat securist si nici acum n-am probe pentru asta, desi mi-am cercetat dosarul - unui defect de temperament, de sociolog, care, la un moment dat, iti pune chestionarul tip intr-o investigatie sociologica. Alti colegi scriitori inca din anii ‘80 mi-au spus: de ce umbli cu asta, ca-i securist! N-am o proba, in dosarul meu n-am gasit note date de el, dar in jurul meu au fost persoane care mi-au spus sa-l evit, chiar in anii ‘80.

De ce a aparut el acum?

N-am nici o idee. Cand o sa avem adevarul despre personaj, s-ar putea sa fie un inger, s-ar putea sa fie un demon, s-ar putea sa stim si de ce. Sunt mai multe ipoteze. Una este ca se teme, in mod real sau fals, sa-i apara un dosar sau sa fie acuzat de anumite lucruri. Sau pentru ca a primit o misiune sa iasa pentru a dezamorsa o anumita atmosfera nu neaparat in jurul lui, dar in jurul problemei informatorilor si a recrutarii, sau pur si simplu este o reactie umana la un context care incepe sa i se para ostil, din diferite motive, nu stiu. In orice caz, e o reactie foarte misterioasa, enigmatica, si pentru mine, care-l cunosc bine. (R.P.)

 

 

STEJAREL OLARU

"Membri de partid cu sarcini speciale"

 

Vorbiti-ne, va rog, despre relatia Partidului Comunist cu Securitatea.

Depinde la ce perioada ne referim. Cert este ca, odata cu venirea lui Ceausescu la putere, Securitatea a fost considerata de acesta un cal naravas foarte greu de calarit si care trebuia controlat. In aceste conditii, relatia dintre Partidului Comunist si Securitate s-a schimbat in mod dramatic pentru cea din urma. De exemplu, membrii de partid trebuiau sa fie protejati nu numai de partid, ci si de Securitate, in conditiile in care ei urmau sa fie folositi in munca informativa a Securitatii. De altfel, criteriul carnetului rosu in buzunar era decisiv si pentru  ofiterul de Securitate, care in felul acesta putea sa acceada mult mai usor in functiile politice ale institutiei. Chiar ofiterii de Securitate aveau o lozinca care suna asa: "noi suntem membri de partid cu sarcini speciale". Pe scurt, Securitatea era controlata la nivel politic de catre partid. La nivel judetean, de exemplu, seful Securitatii era obligat sa informeze primul secretar judetean despre toate operatiunile pe care le avea in desfasurare. De altfel, in fiecare dimineata, primul secretar de partid primea pe birou o sinteza informativa cu aceste teme, iar rolul lui era sa-si dea ok-ul pe aceste documente, eventual sa-i indrume pe acestia, sa sugereze cum trebuie sa se desfasoare anumite operatiuni, anchete, in fine, lucruri specifice muncii de Securitate. Deci exista o simbioza si, in acelasi timp, un control eficient al partidului fata de Securitate.

Securitatea s-a lasat usor controlata sau avea celulele ei de putere?

E o intrebare grea. Nu-mi dau seama daca s-a lasat usor controlata, dar nu cred ca Securitatea avea cum sa se razvrateasca in conditiile in care mediul legislativ al vremii nu-i permitea. E posibil sa fi existat cazuri particulare in care Securitatea nu a vrut sa fie controlata de partid, dar pur si simplu acest control era gandit atat de bine de catre partid, incat Securitatea nu avea ce sa faca.

Cand a venit Ceausescu la putere, ce-a facut pentru a struni Securitatea?

Ceausescu nu a mai permis Securitatii sa-si desfasoare munca fara sa informeze partidul. Pe scurt, asta a fost principiul pe care l-a avut in cap Ceausescu. Apoi, el nu a permis Securitatii sa ancheteze membri de partid fara sa informeze partidul. In fine, nu a permis Securitatii sa recruteze informatori din randul membrilor de partid fara sa aiba acceptul partidului. De altfel, categoria informatorilor membri de partid este una speciala, care, din pacate, nu va putea fi identificata de catre CNSAS pentru ca dosarele celor care au fost informatori si membri de partid in acelasi timp de obicei au fost distruse de catre Securitate, exista aceasta regula.

Ce facea partidul cu informatia obtinuta de la Securitate?

O valorifica la nivel politic. (R.B.)

 

 

Cum se putea spune nu Securitatii

 

MAGDA CARNECI

Sa incepem cu noi

 

Dintre cele cateva intalniri cu "organele" de Securitate, ce se soldau intotdeauna cu tentative, refuzate, de racolare, imi amintesc mai cu seama de ultima. Era in toamna lui 1989, cand, in urma unei vizite in apartamentul meu a unui jurnalist francez adus de cativa tineri scriitori romani, am fost chemata de urgenta a doua zi la Militia Sectorului 1 din Capitala. M-am pomenit in fata unui tanar barbat, cam de varsta mea, imbracat civil si foarte elegant, care m-a supus unui rechizitoriu scurt si fara menajamente. Intai plictisit, apoi din ce in ce mai precis si mai indarjit, a trecut de la intrebari legate de strainul in cauza la sugestii, insinuari si propuneri, schimband mai multe registre argumentative: de la legalitate la datoria patriotica, de la avantaje materiale la privilegii care mai de care mai uluitoare, mai aiuritoare, pentru tanara faptura naiva care eram.

Cea mai cinica mi s-a parut... libertinajul sexual, pe care eu, ca tanara femeie in Romania socialista, as fi putut sa mi-l permit asemeni barbatilor, odata intrata in randul "organelor". Si am primit exemplul concret al unei alte colege care "facuse pasul" si care se bucura in consecinta de aceasta lubrica libertate... Apropierea dintre cele doua zone m-a cutremurat, omul din fata mea vedea totul in filtru murdar. Si de fapt era vorba de o unica obscenitate, aceea de a folosi o energie naturala, o putinta umana in sine neutra, cum ar fi comunicarea/increderea intre oameni sau erosul, a le folosi intr-un registru scabros si impotriva celorlalti oameni, instrumentandu-i, umilindu-i, manipulandu-i, ca pe niste simple unelte, ca pe niste vite tinute in tarc sau pentru inmultire, ca pe niste... "organe".

Am refuzat oripilata, confuza, balbaita, aceasta oferta, aceasta tentatie, in timp ce tanarul barbat din fata mea devenea din ce in ce mai otelit, mai dispretuitor si mai sumbru. Aproape ca m-a dat afara cu ura. Am plecat de acolo distrusa, terfelita launtric. Mi-au trebuit cateva zile ca sa-mi revin din aceasta atingere cu ceea ce un spirit religios ar numi raul incarnat, sau maleficul palpabil: adica contactul cu o persoana umana care a ales, dintre posibilele forme de inserare in lume si de relatie cu semenii sai, numai modalitatile josnice, negative. Ma intreb si acum de ce aceasta intalnire m-a marcat atit de puternic. As fi putut sa nu ma prezint la Militia Sectorului 1. As fi putut, odata acolo, sa bravez, sa contraatac. As fi putut sa incerc sa amenint, la randul meu, cu Europa Libera etc. Nu am facut-o. Am indurat aceasta murdarire psihica si spirituala cu frica, cu supusenie. Daca m-as fi revoltat pe moment impotriva acelui tratament indecent, as fi fost probabil mai repede libera mental si comportamental. Altfel, asemeni atator romani, au trebuit sa treaca ani buni pana sa ma vindec de aceasta frangere a demnitatii mele, a reactivitatii mele imediate si sanatoase, chiar daca, poate, periculoase.

Am spus NU, dar a fost un "nu" retractil, rezistent prin pasivitate. Daca atunci as fi reactionat vehement, poate l-as fi ajutat si pe tanarul barbat securist din fata mea sa-si amelioreze parerea execrabila despre oameni, si deci si ura lui de sine. Daca mult mai multi romani decat au facut-o ar fi reactionat atunci vehement, am fi avut un tesut social sanatos si nu ar fi nevoie acum de aceasta dezlantuita "vanatoare de vrajitoare" in care multi dintre noi compensam prin spirit justitiar vehement lasitatea noastra individuala si colectiva de mai demult si complezenta noastra interesata sau indiferenta de astazi.

Inainte de a-i judeca radical pe ceilalti, va invit pe fiecare dintre voi sa va amintiti de cate ori ati fost lasi inainte.

 

SERBAN RADULESCU ZONER

"... Doar o semnatura"

 

Securitatea m-a luat de la lagarul de munca, m-a dus la Securitatea din Ploiesti, unde fusesem anchetat inainte 13 luni, stiau ca sunt pe lista de a fi gratiat in ‘62 si au incercat sa-mi insceneze un proces de inalta tradare.

Au incercat sa ma faca informator si sa le dau informatii exact despre persoana care a avut curajul sa ma gazduiasca 10 ani de zile.

Ei ma pacaleau, nu-mi spuneau ca eu de fapt sunt deja gratiat, ci imi spuneau ca s-au interesat si ca eu am avut un comportament bun in lagar etc., si ca ei au intervenit ca sa mi se dea drumul.

O zi intreaga m-au tinut, se schimba anchetatorul, vorbe dulci s.a., si la un moment dat mi-au pus o hartie pe masa sa... "doar o semnatura". Mi-au pus si stiloul in mana, si eu nu am semnat. Si atunci le-am spus: "sunt detinut politic, va rog sa ma duceti inapoi in lagar sa-mi ispasesc restul pedepsei".

In 1965, cand ei erau informati ca eu imi caut o slujba, la un moment dat am primit un telefon de la "Nuta" s-a recomandat, care spunea ca e de la revista Muzica s.a. Voiam si eu o slujba care sa corespunda, macar sa fiu platit cu studii superioare, ca desi aveam licenta, eram platit cu studii medii, ca traducator. Si m-au pacalit si mi-au spus ca sa discutam la Uniunea Compozitorilor. Eu m-am dus si cand colo - evident, ei ma stiau -, si de pe strada mi-au spus "avem o discutie". Si m-au dus in camera de la subsol de la Palatul Cantacuzino si au inceput cu propunerile. Ne-am intalnit cred ca de vreo patru ori, eu tot spunand ca nu ma pricep, ca nu stiu, ca nu vreau sa am de-a face cu Securitatea, ei spunand "dar nu mai suntem Securitatea pe care ati cunoscut-o, noi vrem sa prevenim, si cine are un comportament care ar putea sa duca la o infractiune il indrumam". Si tot asa, pana cand, tot asa, intr-un alt loc, de doua ori am fost acolo, tot intr-un birou conspirativ sau casa conspirativa, securistul, care era de fapt securistul institutului, mi-a pus o hartie pe masa. Si atunci am batut cu pumnul in masa si am spus: "daca nu incetati, daca nu-mi dati pace, eu ma duc maine, imi prezint demisia la director si ii spun de ce - ca ma hartuiti dvs.".

Dosarul meu pe care l-am vazut la CNSAS se incheie cu propunerea de a se inchide si sa fie trecut la arhive la categoria "necorespunzatori". Era o propunere, dedesubt doua semnaturi de colonei cu stampila "de acord". Eu sunt convins ca sunt multi care au refuzat, cum sunt convins ca foarte multi n-au refuzat.

 

ANDREI OISTEANU

Incercare de racolare

 

În 1985 "baietii" de la Securitate s-au gandit ca ar putea sa ma racoleze ca agent. Voiau sa devin o "sursa în domeniul oamenilor de arta", cum e scris într-un raport. Dupa întoarcerea mea din calatoria în Europa de Vest, în primavara anului 1985 m-a cautat la telefon un barbat care s-a prezentat a fi "de la Pasapoarte" si m-a invitat sa ne întalnim "la Romarta copiilor". M-am dus îngrijorat de ce-as putea pati pentru ca fusesem în Olanda fara viza româneasca. Stiindu-ma în offside, mi-am propus sa adopt o pozitie ofensiva. Dar de ce ma chema în oras, si nu "la Pasapoarte"?!

Era un tip de 35-40 de ani, capitan sau maior, bine hranit, cu costumul bleumarin din dotare, probabil cu numar de inventar, cu pete de supa pe cravata. Mi s-a recomandat "Andrei". E posibil sa fi fost cpt. Oprea Nicolae, care - dupa cum am aflat din dosar - ma "lucra informativ" la acea data. "Tovandrei" m-a invitat insistent "sa servim ceva" la restaurantul de alaturi, Havana. L-am refuzat. Voiam sa evit atmosfera "destinsa". I-am cerut grabit sa-mi spuna despre ce este vorba. Pana la urma, am acceptat sa stam într-o cafenea. Saracu’ de el, ar fi vrut sa "serveasca" si el o friptura si un coniac pe banii institutiei omnipotente. Dar eu refuzam demn, ca partizanul sovietic. Rememorand acum situatia, îmi pare un episod tragicomic, dar atunci îmi tremurau genunchii pe sub masa.

"Tovandrei" m-a luat pe departe. Ca îmi cunoaste preocuparile în domeniul istoriei religiilor. Ca stie ca astept sa-mi apara doua carti noi. Ca-mi citeste studiile si articolele, care i se par "foarte interesante". Ca a terminat ASE-ul, unde a facut filozofia cu Ludwig Grünberg - o alta forma de a-mi spune ca "am mai citit si noi cate ceva!". Ca stie ca frecventez Biblioteca americana si cea franceza si ca, încalcand legislatia, trimit articole în strainatate pentru a fi publicate. Ca stie de relatia mea cu Mircea Eliade. Ca citeste si studiile "dansului", care i se par - si ele - "foarte interesante". Ca stie ca Eliade îmi trimite scrisori laudative etc. etc. Anume în acest moment mi s-a facut frica. Zambetul ironic din coltul gurii mi s-a transformat în grimasa. De la un ton insidios, tipul trecuse la unul deschis. Devoalarea unui fapt grav (violarea corespondentei) nu putea anunta decat un alt fapt grav.

A continuat, spunandu-mi ca stie ca în ultimii ani am vrut sa calatoresc, dar n-am putut. Ca lucrurile se pot schimba radical: "Veti calatori mai mult decat vreti", mi-a spus. Ca "ei" au nevoie de oameni de încredere în strainatate, mai ales în randul emigratiei românesti si mai cu seama pe langa intelectualii români din exil, care prezinta "o imagine denaturata a României". Am refuzat, spunand ironic ceva despre "diviziunea sociala a muncii". I-am spus ca nu eu, scriitorul, ci el, ofiterul de Securitate, are abilitati profesionale pentru o astfel de activitate. A zambit, vrand sa spuna ceva de genul "nu va uitati la mine cum arat?!". Apoi a tinut un fel de "Curs scurt al lucratorului de Securitate". În astfel de cazuri, mi-a spus, esentiala este credibilitatea. Nu el, ci eu as fi fost un "agent credibil": scriitor, ne-membru de partid, rude în strainatate, prieteni printre românii din exil s.a.m.d. "Cu unii dintre ei v-ati vazut în recenta dvs. calatorie. Cu Ioan Petru Culianu, de pilda. Urma sa va vedeti si cu Mircea Eliade la Paris. Dansul va apreciaza foarte mult. Va propunem sa mergeti la Universitatea din Chicago. Avem nevoie de un «agent de influenta» în preajma dansului. Veti semna cu noi un scurt Angajament; e o simpla formalitate."

Cred ca atunci m-am albit la fata. Situatia devenise insuportabila si atmosfera irespirabila. Rulam prin minte diverse motive pe care le-as putea invoca sa-l refuz. Nici unul nu mi se parea inspirat. Cu un nod în gat, am spus ceva de tipul "Nu pot. Nu ma pricep la… de-astea. N-am timp. Lucrez la o noua carte". M-am ridicat în picioare, am baiguit un salut si am plecat grabind pasul. Agil, "Tovandrei" m-a ajuns din urma pe strada si, peste umar, mi-a spus pe un ton taios: "Nu va grabiti sa spuneti nu! Aveti familie, cariera. Mai ganditi-va!". Parsiv individul, mi-am zis, a lasat problema incerta, ca sa poata reveni. În plus, a aruncat o umbra de amenintare. Eram revoltat si umilit. Eram furios si pe mine, pentru ca folosisem o formula moale de refuz ("nu ma pricep", "n-am timp") si pentru ca nu avusesem curajul sa-i spun adevarul în fata, ca mi-e greata de "ei" si ca-mi vine sa vomit. Acasa, cu sotia mea, îngrijorati, am trecut în revista posibilele urmari: cu siguranta ca nu voi mai calatori în Occident, probabil ca volumele mele nu vor mai fi editate, e posibil sa mi se însceneze ceva pentru a fi santajat etc.

Timp de mai multe luni, "Tovandrei" a revenit de cateva ori la telefon cerandu-mi o noua întalnire. De fiecare data i-am spus ca nu vad rostul, de vreme ce raspunsul meu ramane acelasi. Ma întreb ce i-a determinat sa ma aleaga tocmai pe mine?! "Ei" nu prea lucrau la întamplare. Probabil ca a contat corespondenta cu Mircea Eliade, mai ales scrisorile de la sfarsitul anului 1984 si începutul lui 1985, în care se oferea sa ma ajute sa public în Occident. Era o perioada în care Eliade devenise important pentru regimul Ceausescu. Voiau sa-l aduca în vizita în România ca un act de creditare a regimului. 

Slava Domnului, "Tovandrei" a lucrat neprofesionist. Nu si-a pregatit suficient atacul, nu mi-a cunoscut portretul psiho-moral si nu a avut nici un as în maneca (vreun element de intimidare, de santaj). Eu eram "curat", dar se putea fabrica orice inculpare. Periodic, Securitatea redacta si prelucra cu "activul" adevarate manuale de "Recrutare a informatorilor". Unul dintre acestea inventariaza diverse strategii de recrutare a unui agent informator: "a) convingerea; b) stimularea unei slabiciuni; c) îndatorarea; d) intimidarea; e) santajul".

Cu siguranta ca si "Tovandrei" a fost constient de faptul ca a participat la o "misiune esuata". Singurele informatii care apar în dosar despre acest episod sunt continute în raportul de închidere a celui de al doilea Dosar de Urmarire Informativa (DUI, 1984-1987). Probabil ca acest raport a generat unele probleme. Întocmit în septembrie 1986, el a fost aprobat de superiori abia dupa sapte luni, în aprilie 1987, ceea ce este neuzual. Ca si mr. Ilea Iosif, care m-a lucrat informativ în cazul primului dui (1979-1981), cpt. Oprea Nicolae (posibilul "Tovandrei") si col. Banc Ioan, seful serviciului, încearca sa prezinte situatia într-o lumina roz: "Din verificarile întreprinse prin mijloacele muncii de securitate (retea informativa, «S» si «T.O.») nu au rezultat aspecte deosebite referitoare la relatiile obiectivului. Ele s-au referit la organizarea unor expozitii, publicarea de articole, recenzii ale diverselor lucrari de arta. Pe baza acestor concluzii s-au efectuat cateva contacte pentru a se stabili daca se preteaza si este util ca sursa în domeniul oamenilor de arta. A rezultat însa ca este o fire retrasa, putin comunicativa, pasionat de probleme literare, specialist în istoria religiilor si, datorita unor conceptii influentate de preocuparile sale, nu se preteaza pentru munca informativa. «Oana» a avut corespondenta cu Mircea Eliade, care l-a sprijinit în redactarea unor carti si articole." Explicatia raportului privind faptul ca nu ma "pretez" pentru "munca informativa" este pe cat de confuza pe atat de ridicola. Se sugereaza ceva de genul "fiind adventist, refuza sa poarte arma".

 

(Fragmente din Andrei Oisteanu, Râsu’-Plânsu’. Despre dosarul meu de Securitate, Revista 22, nr. 702-703-704,

august-septembrie 2003)

 

 

DORU LUNGU, fost ofiter de Securitate

Eram cunoscut in intreprindere ca ofiter de Securitate

 

Dvs. in 1989 erati ofiter de Securitate. Ce grad aveati?

Locotenent. Am terminat Scoala de la Baneasa in 1988, specialitatea contraspionaj. In ‘89 am fost repartizat la Securitatea judetului Vrancea, unde mi-a fost incredintata pe linie de informatii Intreprinderea de Confectii Focsani, intreprindere care, la momentul respectiv, avea in proportie de 90% export si in incinta careia se aflau in permanenta cetateni straini din Italia si din Germania s.a. Cum era sarcina in momentul respectiv, se impunea cunoasterea activitatii pe timpul prezentei acestor cetateni straini in unitatea economica si aceasta problema nu se putea face decat avand si folosind niste informatori din mediul in care acestia se aflau.

Aveati vreo legatura cu secretarul de partid al fabricii?

Nu.

Dar care erau superiorii dvs.?

Era seful serviciului de contraspionaj de la Vrancea si seful Securitatii.

Concret, ce trebuia sa faceti dvs. in fabrica?

Culegerea de informatii despre productie, desfacere, calitatea marfii. Ca sa am asemenea informatii, trebuia sa am informatori. Mai multi informatori formeaza o retea.

Dvs. erati seful retelei?

Da, eu eram seful retelei.

Cum ii racolati pe oameni?

De exemplu, ne interesau informatii dintr-un anumit loc, sa zicem unde se incarca marfa pentru Germania, Italia. Si trebuia sa am om in segmentul respectiv de activitate, ca sa cunosc continutul contractelor, cantitatea, relatia pe care se facea exportul. Pentru ca v-am spus, se facea in vreo 7 state. Si, daca vreti, si pentru controlul persoanelor in ceea ce priveste loialitatea fata de unitatea economica, corectitudinea lor fata de intreprindere.

Si cum va gandeati sa-l racolati pe X, de pilda si nu pe Y?

Va dau un exemplu; la serviciul desfacere, sa zicem, erau responsabilitati pe spatiile respective, trebuia sa am om de care raspundea o anumita persoana, spun si eu, d-na Cutare responsabila pe spatiul german. Eu eram o persoana cunoscuta in fabrica, nu eram unul in fas, cu palaria pe ochi si cu ochelari negri. Intram la dansa in birou.

Deci erati cunoscut in intreprindere ca fiind din partea Securitatii.

Da, ca fiind ofiter de Securitate.

Si?

Intram in birou si purtam mai multe discutii, dar nu vorbeam despre intentia mea. Intentia niciodata nu se spune.

Intentia de racolare adica.

Da. Nu spuneam ce vreau. Discutam, eram cunoscut, stateam de vorba cu mai multe doamne: "ce mai faceti?" - existau niste relatii de prietenie in timp. Veneam si cu intrebari directe: "astazi pe cine incarcam?" "Astazi incarcam firma cutare din Germania." "Si cum merge treaba?" Ei, si din asemenea discutii, vedeam cine este mai deschis catre mine, mai volubil, dar vedeam si pe cate unul care inchidea gura, nu spunea. Intelegeti? Automat punctam din mediul respectiv persoana, doamna X, care cu mine discuta, o mai intrebam "ce mai faceti?, ca nu v-am mai vazut deloc" "Pai ce sa mai fac, sunt putin suparata, mi-a racit fetita nu stiu cum" "D-le, asta este, asa sunt copiii mici." Deci, erau momente de apropiere, daca vreti. Dupa mai multe contacte, reveneam la persoana care ma interesa, zic: "cu cei care ati incarcat acum o saptamana am inteles ca au fost niste probleme cu produsele pentru Germania". Persoana confirma: "da, intr-adevar au fost niste returnari, urmeaza sa vedem". Iar eu spuneam: "sa stiti ca chiar as fi incantat sa mai stam de vorba si alta data despre asemenea aspecte". Si spunea omul da sau nu. Dupa care il chemam in alt loc, unde puneam problema recrutarii. Si daca era de acord, ii ceream sa semneze un angajament: "Subsemnatul..., fiica lui... si a lui..., nascuta la data de..., cu domiciliul... ma oblig sa sprijin in mod secret si organizat organele Securitatii, in scopul furnizarii de informatii pentru prevenirea oricarei activitati indreptate impotriva statului etc.". Si stabileam un nume conspirativ.

Cine stabilea numele conspirativ?

Il stabileam amandoi. Putea sa aleaga persoana. Nu asta era relevant. Relevant era ca daca se stabilea un nume conspirativ sa nu mai am eu in evidenta inca unul la fel.

Informatorul spunea ce voia el sau ii ziceati dvs.?

Spunea ceea ce-l instruiam eu. Adica informatii legate de activitatea de productie sau desfacere, sau unde eram interesat.

Deci dvs. ii spuneati ce sa va informeze, nu venea el cu orice.

Dar putea sa vina si el cu o chestie: uitati, d-le, ce s-a intamplat ieri, uitati asa, asa, asa. Si daca era de importanta pentru noi, haideti sa vedem despre ce e vorba.

Cum  stabileati comunicarea cu omul asta?

Exista un sistem de legatura. Stabileam, de exemplu: d-le, o data pe luna ne intalnim in locul cutare.

Locul cutare era un loc oarecare?

Un loc prestabilit, care sa nu fie cunoscut. Ori pe strada, ori in bloc, ori intr-un birou, ori in autobuz, ori pe banca, o mie de locuri.

Vi s-a intamplat vreodata sa nu va vina omul la intalnire?

Da, cum sa nu.

De ce?

Poate l-a durut capul, poate l-a durut burta, poate a avut probleme cu copilul, poate n-a putut.

Va anunta ca nu vine?

Nu.

Dvs. luati plasa, va duceati pe banca si nu venea.

Da. Si dupa aceea il cautam din nou. Au fost situatii cand n-am putut sa vin eu.

Vi s-a intamplat ca unul din oamenii astia sa nu mai vrea sa dea informatii?

Da, s-a intamplat.

Descrieti-mi un caz in care unul n-a mai vrut sa dea informatii.

Cand refuza sa mai discutam, eu faceam un raport de scoatere din retea, in care motivam: "intrucat..., din motivele..."

Dar ce motive avea sa nu mai vrea?

"Nu pot", "m-am mutat cu serviciul", "sunt bolnav", "am parasit sectia", "m-am dus..." Si atunci scriam in raport: "Va rog sa-mi aprobati scoaterea din reteaua informativa a sursei X", sa spunem. Intelegeti? Treaba aceasta ca mai recrutezi doi sau mai pierzi unul se intampla oricui.

Dar nu era prea bine pentru dvs. sa pierdeti un om din retea, nu?

Da, nu era prea bine. Daca nu mai mergea colaborarea, ce sa-i fac? Pentru ca daca as fi spus ca merge trebuia sa prezint notele informative de la el.

 

Cazul Marian Oprisan

 

Ce faceati dvs. mai departe cu toate informatiile pe care le obtineati din retea?

Le bagam intr-un dosar. Deci, spre exemplu, cum a fost cazul cu Marian Oprisan; informatiile culese de la Oprisan le puneam in dosarul lui Oprisan, informatiile primite de la Marinescu le puneam in dosarul lui Marinescu s.a.

Cum s-a intamplat cu d-l Oprisan, cum l-ati racolat? Era intre vorbareti?

Da, vorbaret si o persoana care a avut, daca vreti, si deschidere, si venire catre noi.

Din discutiile preliminare v-ati dat seama ca este un om cu care puteti colabora.

Da. Lucra la oficiul de calcul al intreprinderii si prezenta interes prin faptul ca acolo se adunau informatii de productie, desfacere.

Si el a acceptat si a semnat angajamentul respectiv?

Da.

Ce nume de cod i-ati dat?

"Alin"

Si cum a functionat relatia cu d-l Oprisan?

Ne aducea cam unul, doua materiale pe luna. Treaba aceasta s-a intamplat in 1989.

Colaborati bine cu el?

A fost o sursa buna.

Sa stiti ca in momentul cand am preluat reteaua in 1989 de la Focsani in retea exista sursa, era informatoare mama lui Oprisan, cu numele conspirativ "Maria", dar nu am avut-o eu in legatura. Anterior recrutarii lui Marian Oprisan, cei de pe la Politia Transporturi Feroviare il cunosteau ca fiind hot de portofele pe ruta Focsani-Marasesti, si a fost gasit batut de subofiterii respectivi. Era cunoscut de hot.

Sunteti sigur?

Foarte sigur. Lucram intr-un birou cu un ofiter de militie, care mi-a dat informatia. Sunt destui hoti care au fost si sunt informatori in continuare, nu are relevanta. Scopul scuza mijloacele si in munca de informatii, sa stiti.

Cand ati iesit din aparat?

Din SRI in ‘91, dupa care am plecat in alt serviciu de informatii, din care am iesit in 2003.

Ce credeti despre deconspirarea de acum?

Eu in general cred ca tot acest moment cu deconspirarea surselor Securitatii mie nu mi se pare corect si nici oportun. Dar, in fine, este decizia presedintelui, iar eu sunt de acord. Pentru ca, altfel, ar fi un moment care s-ar relua la 2 ani, la 4 ani.  SRI este departe de implicare in toata aceasta chestie, deci toate materialele informative sunt predate CNSAS. Oricum, exista o stare de nervozitate si in cadrul unitatilor de informatii din teritoriu si, daca vreti, din Bucuresti, pentru ca, orice s-ar spune, sunt aproape de situatia care s-a creat. (R.P.)

 

Reactia lui Marian Oprisan

 

Fostul ofiter de Securitate Doru Lungu spune ca v-a recrutat ca informator al Securitatii.

Este un escroc, trimiteti-l la psihiatru. Este adevarat ca a fost locotenent de Securitate pana in anul 1990. A fost si dat afara din Serviciul Roman de Informatii.

Spune ca v-a recrutat!

Haideti, d-le, cu povestile astea ca m-a recrutat Doru Lungu! Ce naiba, suntem copii? I-am dat niste suturi in fund la revolutie, si de atunci se tot tine de mine. E un boschetar care vrea bani. Si i-a dat mai multi bani Nini Sapunaru.

Nu v-a recrutat nici Doru Lungu, nici alt ofiter de Securitate?

Deci, daca nu intelegeti ceea ce va spun eu, atunci inseamna ca vorbim degeaba.

Negati categoric?

Categoric.

Deci nu ati semnat nici un angajament.

N-am nici un angajament. N-am facut politie politica in viata mea.

Nu-i vorba de politie politica, e vorba de angajament.

N-am, d-le, nici un angajament cu Securitatea. La revedere! (A.G.)

 

 

MARIA BERCEA

Si noi am fi fost turnatori

 

In decembrie 1989 tocmai implinisem 7 ani. N-am fost niciodata pionier, n-am participat la nici o defilare de 23 august, am cantat de foarte putine ori Trei culori, n-am fost utecista si n-am fost racolata de Securitate. Am crescut odata cu "tranzitia" si n-am simtit decat putin pe propria-mi piele ce insemna comunismul.

Ma intreb, asadar, ce drept avem noi - cei ramasi "curati" pentru ca eram prea tineri - sa-i judecam pe cei care au avut de-a face cu Securitatea si, din convingere, din oportunism sau fortati de imprejurari, au semnat angajamente, au dat note informative, si-au turnat colegii si prietenii. Oare noi, generatiile care-i idolatrizeaza pe "descurcaretii" fara scoala, inteligenta sau moralitate, cum am fi reactionat fata in fata cu ofiterul de Securitate care putea sa ne influenteze considerabil viata, in bine sau in rau? N-am fi semnat, n-am fi vorbit, n-am fi turnat? Nu putem sti. Dar n-am fost pusi in aceasta situatie si de aceea, pana la urma, nu prea ne pasa de "dosariada", deconspirari si lustratie.

Generatiile post-1989 si-au pierdut interesul pentru trecutul comunist pentru ca nu au nici amintiri si nici informatii despre el. Ce era Securitatea, cum actiona si cui i-a facut rau nu stie bine nici unul dintre noi. Invatati-ne, explicati-ne si aratati-ni-i pe toti secretarii de partid, generalii, ofiterii si colaboratorii. Vom alege apoi singuri in care sa mai avem incredere si in care nu. Altfel ne vom pierde si ultima farama de interes fata de tara, institutii, politica si oameni si nu vom mai merge vreodata la vot.

Deocamdata, cei cativa deconspirati deveniti tinta oprobiului public nu reprezinta nici macar varful icebergului - cei mai mari sau mai vizibili. O mana de dosare, alese mai mult sau mai putin la intamplare, a fost aruncata presei flamande si s-a dezlantuit "dosariada", s-a taiat in carne vie, s-a lovit cu bata in vinovati. Ma astept sa apara in continuare zeci de alte dosare de retea ale parlamentarilor, ziaristilor si persoanelor publice, si abia apoi fisele ofiterilor si tartorilor cei mari. Numai ca urmatoarele acte ale deconspirarii securistilor nu vor mai avea acelasi impact. Cred ca cele mai flagrante cazuri vor fi facute publice printre ultimele, cand deja opinia publica va fi obosit de atata infierare, si vor trece aproape neobservate.

Iar la sfarsit, uitandu-ne la toate carierele politice amputate, la numarul si la calitatea oamenilor pe care i-am alungat, vom trage concluzii amare.

 

 

DAN RADU GRIGORE

Mesaj de la cititori

 

Cred ca se trece prea usor peste numarul exagerat de mare de fosti membri PCR. Si eu am fost un simplu figurant in acest partid, dar marturisesc ca mi-e rusine. Nu cred ca trebuia sa fac acest compromis. Mai mult, cred ca procesul condamnarii comunismului ar decurge mult mai usor daca macar jumatate din figurantii PCR ar gandi la fel. Iata cateva argumente cu speranta ca vor declansa o binevenita discutie pe aceasta tema.

Cred ca membrii PCR de rang inalt se simteau protejati de numarul mare de simpli membri. Daca faceau o porcarie o imparteau la acest numar urias si se simteau curati. Mai mult, ne dispretuiau considerand ca au facut acelasi compromis numai ca au fost mai abili si au stiut sa si profite de pe urma compromisului, spre deosebire de noi, fraierii!

Cred ca daca PCR ar fi ramas un partid mic, cum era pana in anii ‘60, ar fi fost mult mai deschis catre firave reforme in anii de dinainte de cadere. Activistii PCR ar fi avut sentimentul cetatii asediate. Anume, s-ar fi gandit tot timpul ce se poate intampla in caz ca apar tulburari, caz in care nu s-ar fi putut ascunde in multime.

Cu alte cuvinte, prezenta celor 3 milioane de figuranti le-a slujit de alibi moral.

Din acest motiv am ajuns in situatia paradoxala ca mie - un amarat de membru PCR - sa-mi fie rusine, iar unora care au colaborat cu Securitatea sa nu le fie! Mai mult, apar diverse analize fine care incearca sa ii disculpe pe colaboratori.

Cred ca unor persoane care au colaborat cu Securitatea ca d-na Musca ar trebui sa li se spuna cateva adevaruri.

In primul rand, ei au ajuns in parlament prin frauda morala. Daca ar fi marturisit colaborarea inainte de alegeri, PNL ar fi avut doua optiuni: sa o puna pe liste si sa piarda procente, eventual alegerile, sau sa caute pe altcineva. In mod logic, ar fi optat pentru a doua varianta.

Cei care sustin ca nu au facut rau prin colaborare legitimeaza moral Securitatea. Cu alte cuvinte, celebra institutie facea si lucruri bune, nu numai rau.

Chiar nu se gaseau persoane competente si neatinse de colaborarea cu Securitatea, care sa faca aceleasi lucruri bune in parlament? Ma indoiesc.

As fi interesat si de alte opinii pe aceasta tema, eventual de o discutie mai extinsa. Pana atunci, cred ca adevaratul proces al comunismului va incepe in momentul in care figurantii PCR se vor dezice si vor admite ca au gresit.

 

 

Saptamana deconspirarilor

 

Marti, 22 august

• CNSAS i-a audiat pe primii 4 politicieni din lotul celor care au dosare de retea: Mona Musca (PNL), Cristian Radulescu (PD), Sogor Csaba (UDMR) si Radu Terinte (PC).

Monei Musca i-au fost prezentate note informative pe care le-a scris despre colege ale sale de la Facultatea de Litere din Timisoara, note despre care deputatul PNL a declarat ca nu-si mai aduce aminte. Deputatul Cristian Radulescu a spus ca a informat Securitatea "din obligatie" despre un coleg arab, care s-a dovedit liderul unei retele teroriste. Senatorul Sogor Csaba a declarat ca era obligat sa dea informatii despre pastorul László Tökés, dar ca nu a facut politie politica. Radu Terinte a sustinut ca a dat declaratii despre "un complot terorist arab".

Mircea Dinescu si Cazimir Ionescu, membri ai Colegiului CNSAS, au anuntat, dupa audieri, ca vor da verdictele, cel putin in cazurile Musca si Radulescu, peste doua saptamani, in urma unui vot deschis.

 

Miercuri, 23 august

• Fostul presedinte Ion Iliescu a declarat, intr-o emisiune televizata, ca "tot ce a facut Securitatea a fost un fel de politie politica, intr-un fel sau altul".

• Fostul ofiter de Securitate Doru Lungu a dezvaluit ca presedintele Consiliului Judetean Vrancea, Marian Oprisan, a fost informator si ca acesta primea bani si bunuri de la Securitate.

• Costin Georgescu, fost sef al SRI, a confirmat ca Radu Vasile, premier al Romaniei in perioada 1998-1999, a semnat un angajament cu Securitatea.

 

Joi, 24 august

• Premierul Calin Popescu Tariceanu a declarat ca, in cazul in care deconspirarile politicienilor care au colaborat cu Securitatea vor afecta fragila majoritatea parlamentara, s-ar putea recurge la alegeri anticipate.

 

Duminica, 27 august

• Deputatul PIN Lavinia Sandru a declarat ca liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, a facut politie politica. Lavinia Sandru a spus ca este in posesia unui document dintr-un dosar de la CNSAS din care reiese ca Vadim a colaborat cu Securitatea. (R.B.)

 

 

Ofiteri si subofiteri de Securitate care au facut politie politica

 

In valtoarea "dosariadei", se reproseaza CNSAS ca deconspira numai informatori, fara a se ocupa de ofiterii de Securitate. In perioada octombrie 2003-februarie 2006, CNSAS a facut publice numele si datele de identificare a mai bine de 100 de ofiteri si subofiteri de Securitate. Listele au aparut in Monitorul Oficial si pot fi consultate pe Internet la adresa http://www.cnsas.ro/nou.html.

Publicam mai jos lista ofiterilor si subofiterilor de Securitate care au desfasurat activitati de politie politica, mentionand si ultimul grad si loc de munca care apare in dosare (cei marcati cu * decedasera in momentul publicarii listelor de catre CNSAS).

 

Achim Victor - col., Directia 1, Serviciul 5, 1987-1989;

Andronache Ovidiu - col., sef Serviciu 1, I.J. Iasi, 1984-1986;

Antonescu Marin - cpt., I.J. Dambovita, 1985;

Badea Dumitru - lt. mj., Directia Regionala Bacau, Serviciul 3, 1967;

Badea Pavel - lt. col., Securitatea Municipiului Bucuresti, loctiitorul sefului Securitatii, 1985-1989;

Baias Grigore - mr., I.J. Brasov, seful Serviciului 1, 1977-1981;

Balanescu Stefan* - slt., Serviciul Raional de Securitate Resita, Biroul 2, 1953-1956;

Biris Vladimir* - col., S.M.B., seful Serviciului 120, 1974-1975;

Birisi Nicolae* - sef Birou Contrainformatii, U.M. 01340, 1977;

Bob Ioan - lt. col., I.J. Maramures, Serviciul 1, 1980-1985;

Bordea Aron - g-ral mr., seful Directiei Pasapoarte, 1986-1989;

Borsan Dumitru* - g-ral mr., seful Directiei 1, 1976;

Bosca Dinu - I.J. Satu Mare, seful Serviciului 1, 1977-1987;

Bucurescu Gianu - adjunctul ministrului de Interne, 1989;

Bujenita Dumitru - col., Directia I, Serviciul 7, 1979-1980;

Bursuc Vasile - mr., I.J. Braila, Serviciul 1, 1989;

Butiri Valeriu - col., seful Securitatii Salaj, 1982-1989;

Butura Ioan* - mr., Serviciul Municipal Turda, 1974-1984;

Calota Petru - col. Directia IV, Penitenciare, 1983-1984;

Calin Mihail - cpt., I.J. Prahova, Serviciul 3, 1980-1981;

Cepraga Constantin - col., S.M.B., loctiitor sef Securitate, 1976-1978;

Cerghizan Stefan - loctiitorul sefului Securitatii Satu Mare, 1989;

Ceusan Emil - mr., Directia IV, Penitenciarul Targu-Mures, Contrainformatii, 1977-1981;

Cioaca Stefan - cpt. Directia III, Serviciul 4, Biroul 1, 1982;

Cleju Ioan* - col., Seful Securitatii Judetene Iasi, 1974-1980;

Closca Ioan - lt. col., I.J. Iasi, Serviciul 1, sef Birou, 1971-1973;

Colceag Vintila - col., sef Serviciu 1, I.J. Mehedinti, 1983-1989;

Constantinescu Gheorghe - col., seful Securitatii Municipiului Roman, 1974-1986;

Coser Ioan - col., I.J. Arad, sef Securitate, 1973-1983;

Craciunoiu Vasile* - col., S.M.B., sef Serviciu, 1977;

David Stefan - lt. col., sef al Securitatii Caras Severin, 1973;

Deitel Ernest - mr., sef Servicu 2, Directia Regionala Brasov, 1957-1960;

Deleanu Ioan* - lt. col., S.M.B., Serviciul 110, sef Colectiv, 1989;

Derscanu Gheorghe* - lt. col., Serviciul 4, Biroul 2, S.M.B., 1969;

Despinoiu Niculae - mr., I.J. Constanta, Serviciul 1/2, 1982-1983;

Dinu Gheorghe* - lt. col., Directia I, Serviciul 5, 1976-1980;

Dobre Constantin* - col., sef Directie Secretariat, 1978;

Dragomir Gheorghe - col., Serviciul 1, Directia IV, 1984-1989;

Dumitrescu Ion - col., S.M.B., Serviciul 1, sef Colectiv, 1985;

Dumut Vasile - mr., I.J. Maramures, Serviciul 2, 1979-1983;

Durus Augustin - mr., I.J. Mehedinti, Securitatea orasului Orsova, 1985-1986;

Faur Aurel Teodor - lt. col., I.J. Arad, Serviciul 1, 1976-1988;

Fota Victor - col., Directia I, sef Serviciu 3, 1987-1989;

Frintu Ion - lt. maj., Securitatea Municipiului Medias, 1985;

Gafencu Dumitru - lt. col., I.J. Arad, seful Serviciului 1, 1978-1982;

Galis Victor* - mr., Directia a IV-a, M.A.I., 1959;

Gheorghe Stelian - cpt., Centrul de Informatica si Documentare, 1977;

Ghergic Teodor - mr., I.J. Constanta, Serviciul 1/2, 1978-1981;

Ghisa Teodor - col., I.J. Maramures, seful Serviciului 2, 1985;

Ghitea Vasile - lt. col., I.J. Salaj, Serviciul 1, 1978-1989;

Goran Gheorghe - col., seful S.M.B., 1989;

Hulubas Constantin - col., seful Securitatii Judetene Botosani, 1978-1985;

Huros Iosif* - cpt., sef Serviciu Raional de Securitate Resita, 1977;

Iancu Ion - lt. col., seful Securitatii Judetene Olt, 1983-1984;

Ilie Mihai* - g-ral mr., seful Serviciului D, 1975;

Ionescu Andrei* - col., seful Securitatii Judetene Satu Mare, 1982-1989;

Ionescu Dumitru Gheorghe* - col., inspector sef, I.J. Iasi, 1972;

Ionescu Petre - cpt. S.M.B., Serviciul 130/1A, 1972-1977;

Irimia Ion - cpt., I.J. Braila, Serviciul 2, 1987-1989;

Ivan Ioan - lt. col., I.J. Salaj, sef Serviciu 1, 1983-1989;

Lintu Ioan* - col., I.J. Caras Severin, sef Inspectorat, 1972;

Matei Vasile - col., sef de Colectiv, S.M.B., 1979-1984;

Mateiu Teodor - lt. col., Serviciul 1, I.J. Cluj, 1974-1979;

Merce Ilie - col., seful Securitatii Buzau, 1986-1989;

Mira Victor* - col., sef Serviciu 1, I.J. Maramures, 1985-1987;

Morjan Gheorghe - mr., Directia IV, sef Serviciu 1, 1962;

Munteanu Aurel - lt. col., S.M.B., loctiitor sef Securitate, 1989;

Nita Grigore - col., S.M.B., 1988;

Olteanu Alecse - col, I.J. Teleorman, sef Securitate, 1978;

Opre Florian* - col., I.J. Cluj, seful Serviciului 1/B, 1986-1989;

Pau Ioan* - mr., S.M.B., 1977-1980;

Pascuta Alexa - lt. mj., I.J. Salaj, 1969;

Plesa Constantin - col., loctiitor sef Directia I, 1983-1989;

Pop Ioan - elev sergent, I.J. Cluj, Serviciul 1, 1974;

Popescu Corneliu - col., sef Serviciu 1, I.J. Iasi, 1977-1979;

Radu Ion - mr., I.J. Prahova, Serviciul 1, 1969-1974;

Raduca Gheorghe* - col., inspector sef adjunct, S.M.B., 1971;

Radulescu Ion - cpt., I.J. Olt, 1987-1988;

Radulescu Iordache* - slt., Biroul 4, Serviciul Raional Resita, 1956;

Rotariu Ioan - lt. mj., I.J. Suceava, Serviciul 2, 1988-1989;

Sandu Petre - lt. col., Serviciul 1, I.J. Braila, 1989;

Seniuc Mircea - mr., I.J. Botosani, 1970-1978;

Sima Virgil - cpt., I.J. Valcea, Serviciul 1, 1977-1979;

Stanescu Stefan - cpt., S.M.B., Servicul 120;

Stoica Nicolae* - col., seful Directiei IV, 1954-1959;

Stroilescu Stelian - lt. col., I.J. Olt, sef Serviciu 1, 1987-1989;

Salapa Vasile* - col., Directia I, 1976-1979;

Toma Constantin - col. I.J. Parahova, Securitatea Campina, 1987;

Toma Constantin - mr., seful Securitatii orasului Oltenita, 1988;

Tudor Octavian - cpt., Directia I, Serviciul 2, Biroul 1, 1968-1969;

Taran Traian - mr., I.J. Covasna, 1987;

Ticudean Beniamin - col., seful Securitatii Municipale Turda, 1977-1986;

Tivlichi Ion - lt. col., Directia I, Serviciul 3, 1976-1979;

Ungvari Iosif - mr., Securitatea Municipiului Dej, 1972-1980;

Ureche Marian - lt. col., S.M.B., Serviciul 160, 1986-1987;

Vasilescu Nicolae - lt. col., Directia I, Serviciul 4, 1975-1984;

Vaduva Emil - mr., Directia III, Serviciul 10, 1988;

Veltanescu Mihai - cpt., S.M.B., Serviciul 110, sef Colectiv, 1987-1989;

Voinescu Maria - lt. mj., I.J. Olt, Serviciul 1, 1983-1986;

Zamfiroiu Vasile - cpt., I.J. Mehedinti, seful Securitatii orasului Orsova, 1986;

Zeno Andrei* - mr., sef Serviciu 2, I.J. Caras Severin, 1976-1988.