De același autor
Politicienii se adaptează formatelor media şi fac orice ca să fie vizibili, băgaţi în seamă şi auziţi, pentru ca presa avidă de senzaţie să nu le poată evita declaraţiile lipsite de consecvenţă doctrinară, excelând în schimb în cuvinte tari, inepţii, injurii.
Intraţi deja cu zornăitul armelor de tinichea în campania electorală, politicienii tind să ocupe tot mai mult din spaţiul mediatic autohton, acaparând programele de ştiri, talk-show-ul în proporţie de 90% şi adesea, voluntar sau involuntar, divertismentul. Reporterii nu prididesc să alerge după figurile politice proeminente pentru a smulge secretul vreunei candidaturi, al vreunei alianţe necunoscute sau exclusivitatea unei defectări de ultimă oră. Imposibil de evitat analogiile caragialeşti în care plonjează cu capul înainte politicienii marcaţi de aroganţă, manevrând ostentativ scrisori pierdute într-o atmosferă de carnaval vicios.
Există explicaţii pentru pregnanţa mediatică a politicului. De câteva decenii, în toată Europa a dispărut presa de partid, campaniile electorale s-au mutat în presa generalistă, mai cu seamă în televiziune şi, recent, pe Internet sau pe telefon mobil, iar prezentarea politicului a preluat logica mass-media, părăsind tradiţionalul partizanat şi logica publică, aşa cum arată Altheide & Snow sau Franklin în studiile lor despre „împachetarea“ discursului politic. Televiziunile au crescut în importanţă şi intră la pachet în negocieri (vezi Antenele, care ţin Partidul Conservator, niciodată intrat legitim în parlament, sau OTV, care a fătat recent un partid). Aşa se face că politicienii se adaptează formatelor media şi fac orice ca să fie vizibili (vezi costumaţia guevaristă a lui Mazăre sau pictorialele Elenei Udrea), să fie băgaţi în seamă (vezi gesturi excentrice gen Ponta sau Prigoană) şi să fie auziţi, pentru ca presa avidă de senzaţie să nu le poată evita declaraţiile lipsite de consecvenţă doctrinară, excelând în schimb în cuvinte tari, inepţii, injurii. Această realitate nouă, analizată de Hallin şi Mancini într-o celebră teorie comparativă a schimbării sistemelor media pe glob, face posibilă coabitarea confortabilă între ziarişti şi politicieni, care se bălăcesc împreună într-o băltoacă tulbure moral şi informativ opacă.
Şi totuşi, regulile meseriei cer o distanţare, o aplecare spre interesul public al jurnalistului, care trebuie să găsească mijloacele pentru a restabili adevărul şi pentru a clarifica lucrurile, atunci când discursul politic o ia pe arătură. Ce înseamnă aici „arătură“? Înseamnă declaraţii opuse faptelor politice, înseamnă vulgaritate şi agresivitate, înseamnă minciună sfruntată care jigneşte inteligenţa şi memoria publicului. Adică tocmai ceea ce se vede tot mai des în campania furibundă care începe cu triumfalismul opoziţiei şi ironiile puterii, cu mesaje belicoase de unde curge sânge terminologic. Ce poate face jurnalistul onest, dator să apere publicul de anxietate şi de manipulare, mai ales când zona electronică este înţesată de canale propagandistice, angajate deja în „războiul total“ declarat de Crin Antonescu?
Dacă lucrează la ziar, poate face anchete şi portrete complexe, care să arate alegătorilor cine sunt candidaţii. Dacă sunt analişti şi comentatori, jurnaliştii pot oferi analize nepartizane ale contextului politic, economic, social, cu toate bubele lui. Dacă sunt reporteri sau moderatori, pot pune întrebările care trebuie puse, pentru a nu lăsa netaxate inconsecvenţele. Cum să îl laşi pe Antonescu să condamne traseismul, în timp ce îl glorifică pe Frunzăverde şi îl face vicepreşedinte de partid? Cum să accepţi vituperarea privatizărilor recente, fără să reabilitezi memoria privatizărilor suspecte din ultimii 20 de ani? Cum să accepţi discursuri critice de la demnitari cercetaţi penali? Codul etic al profesiei de jurnalist îl ghidează la aşezarea în dreaptă cumpănă a lucrurilor, iar profesionalismul ajută la alegerea tonului corect, fără stridenţe, fără aroganţă. //
