De același autor
Invitat să participe, publicul instruit și capabil de gândire critică tinde să preia ceea ce câinele de pază defunct al democrației nu mai face.
După isteria mediatică a revoltei populare, urmată imediat de năbădăile zăpezii și de Jos guvernul-Sus guvernul!, televiziunile și în general presa nu dau semne de oboseală. Piața, ca și drumul național sau județean asaltat de viscol s-au transformat în platouri de televiziune, iar jurnaliștii înfruntă vicisitudinile meteorologice și politice pentru a fi prezenți acolo unde lucrurile se întâmplă. Cât din ceea ce se livrează publicului face parte din misiunea originară a presei de „câine de pază a democrației“, la ce e bună și cum se stabilește agenda publică prin intermediul mass-media? Întrebările revin acum, pentru că în perioada amintită manipularea a fost pronunțat vizibilă, zgomotele, exagerările, exacerbarea au dominat pe majoritatea canalelor, instalând o formă de ipohondrie hrănită de interese politice vădite. Bloggeri și activiști ai societății civile au făcut publice negocierile din spatele camerelor pentru a se acredita o imagine sau alta în Piața Universității (vezi Theophyle), iar informația curată, simplă, cu date și fapte, eventual comparații adecvate și explicitări, a fost o marfă rară. Lipsa de cerebralitate, conduita absurdă și vehemența din mediul politic s-a mutat în mass-media, ca o boală contagioasă cu delir de febră. Cât de apărată se simte democrația în aceste împrejurări?
Circulă insistent pe Internet un text intitulat 10 strategii de manipulare a maselor. El pornește de pe www.syti.net, site-ul lui Sylvaine Timsit, dar îi este atribuit în mod eronat lui Noam Chomsky, profesorul american de lingvistică structurală de la MIT. Eronat, dar nu întâmplător, fiindcă, în numeroasele sale scrieri politice, Chomsky s-a arătat preocupat de felul cum anumite percepții au putut fi convertite prin intermediul mass-media în opțiuni electorale devastatoare sau, mai mult, în justificări pentru conflicte sângeroase. În Media Control, publicată în 2002, Chomsky analizează din perspectiva gândirii sale de stânga evoluția propagandei și implicarea jurnaliștilor de notorietate în diseminarea unei isterii mediatice, dublate de industria relațiilor publice, menite să escamoteze scopurile urmărite de cei puternici. Răfuielile politice cu dreapta americană, care i-au atras etichete ca „dușman al americanismului“ sau „anarhist“, nu l-au privat de respectul cuvenit unui novator în istoria lingvisticii.
Pe un site suspect de eteroclit, Timsit tratează chestiuni politice, bârfe astrale, analize sociologice sau mediatice, unele serioase, altele fanteziste. Strategiile bazate pe lecturi din Chomsky, Volkoff sau Kapferer sunt mult mai puțin concrete decât manualul stalinist folosit de Ceaușescu în decembrie 1989 (psihoza apei otrăvite, diversiunea atacului la frontieră etc.), scos la iveală în presa românească în anii ‘90. Printre cele 10 strategii de manipulare există câteva parcă rupte din actualitatea noastră mediatică:
– a apela la emoții, nu la rațiune, pentru a diminua gândirea critică;
– e mai ușor astfel de a insinua neliniște, spaimă, anxietate și de a determina sub tensiune reacțiile comportamentale așteptate;
– a se adresa publicului ca unor copii mici. Infantilizarea este o metodă ușoară de a determina acceptarea unor mesaje simpliste și a unor argumente lipsite de suport real;
– a ține mereu publicul ocupat cu subiecte derizorii, fără a-i da timp pentru reflecție;
– stabilirea subiectelor „fierbinți“ de către jurnaliști în complicitate cu politicienii, cu publicitarii sau cu interesele patronilor, substituie adevăratei agende publice subiecte minore, de scandal, facile sau false. Se amintește despre cenzura fără cenzori practicată în televiziunea franceză, care tratează în știri la egalitate subiecte importante laolaltă cu altele insignifiante, în colaje tip „magazin“, fără ierarhizarea obligatorie a informației de interes public;
– a încuraja publicul să se complacă în mediocritate;
– proliferarea serialelor ieftine și mai ales a emisiunilor gen tabloid, a știrilor senzaționaliste solicită audiență din partea publicului cu educație precară și îl menține în mediocritate.
Când Orwell spunea că „limbajul... este destinat de a face minciuna verosimilă, crima respectabilă și de a da o aparență de soliditate vântului“ se referea la limbajul politic, dar se potrivește bine și unui anumit fel de a practica jurnalismul. Manipularea imaginii, în condițiile unor capacități tehnologice sporite, nu mai necesită artă, ci doar câteva cunoștințe elementare de poziționare a camerei: cum se face cadrul ca să arăți un grup mic drept o mulțime numeroasă, ce unghiuri, ce cadre subiective alegi pentru a dramatiza, ce informații omiți din imagine etc. Tactica a fost nerușinat practicată de unele canale de știri, provocând iritare, până la o reacție de protest la poarta Antenelor. S-a găsit și un antidot la manipulare: profitând de accesibilitatea tehnică, cineva (societatea civilă?) a amplasat o cameră de filmat la înălțime în conexiune permanentă pe Internet, așa încât să se poată verifica de oricine, la orice oră, care este starea de fapt. Cine vrea are posibilitatea să vadă și să nu creadă. Invitat să participe, publicul instruit și capabil de gândire critică tinde să preia ceea ce câinele de pază defunct al democrației nu mai face. //
