De același autor
Matematician ca formație, cu un talent scriitoricesc ieșit din comun, Mandics a fost în redacția ziarului maghiar Szabad Szó, unde am lucrat aproape doi ani, interlocutorul de încredere cu care puteam vorbi orice. Se știe acum că redacțiile, mai cu seamă cele ale publicațiilor „naționalităților conlocuitoare”, cum se numeau în documentele Partidului Comunist Român, erau bine garnisite cu „ploșnițe”, adică microfoane ascunse pe unde nu gândeai. După Revoluția din Decembrie 1989, am asistat la extragerea lor din birourile redacției, locul preferat fiind în suporturile de flori agățate pe pereți, dar și în mobilier sau în lustre.
Cu Mandics Gyuszi, cum îi spuneam, vorbeam inclusiv despre posibilitatea unei revolte, fiindcă era deja toamna anului 1989, iar cuțitul ajunsese la os. Auzisem de o încercare de rebeliune la Uzinele Mecanice din Timișoara, dar muncitorii n-au putut ieși fiindcă s-au sudat porțile întreprinderii. Plutea în aer ceva ce intuiția mea, mai curând jurnalistică decât feminină, presimțea. Gyuszi ținea să demonstreze matematic că în România nu se poate nicio revoltă de amploare, cu atât mai puțin o revoluție. Și totuși, s-a întâmplat. Ne-am văzut în acel decembrie, început în 14 și 15, în fața bisericii reformate a lui Tőkés, pe străzi sau în redacție, unde câțiva colegi intraseră în fibrilație. Ne-am salutat cu „Am învins!” și ne‑am îmbrățișat.
În 1991 Mandics a publicat un roman-document în trei volume cu titlul Temesvári Golgota (Golgota Timișoarei). Cu o iscusință dată de experiența sa într-ale scrisului, a transformat cele trăite, văzute sau povestite într-un roman incitant. Structurat pe zile, ca un jurnal, din 14 până în 23 decembrie 1989, romanul a reconstituit nu doar evenimente, ci și o atmosferă și o febrilitate pe care documentele singure nu le-ar fi putut reda. Formula la care s-a oprit scriitorul a fost să folosească numele reale ale personajelor, cu întâmplările reale legate de acestea, nume aproape reale, cu câte o literă sau două inversate, sau inițiale ca Y sau Z.
Am citit cartea îndată ce a apărut și nu mică mi-a fost surpriza să mă regăsesc în toate cele trei volume cu numele real, precum și cu numele de alint, folosit de familie și de prietenii apropiați. Episoadele în care apar sunt relatări fidele ale unor discuții, întâlniri sau împrejurări. În primul volum, Mandics amintește cum am ajuns eu la ziarul maghiar, chemată de Marika Pongrácz, redactor-șef, care încerca să salveze ziarul de la desființare, după ce mai mulți redactori fugiseră peste hotare. „Județeana de partid nu s-a opus la angajarea româncei, ca în cazul unor redactori maghiari, sperând că se vor alege cu o colaboratoare fidelă, dar cu Brândușa s-au înșelat amarnic. Afurisita femeie a depus un mare efort să își suplinească cunoștințele de limbă și gramatică maghiară, să se facă utilă ziarului și să se opună politicii de partid și Securității, într-un fel în care mi-a atras atenția, ceea ce a făcut să îmi devină o bună prietenă ... În fiecare luni Brândușa întreba «când începem și noi odată ceva», mai ales că și la bulgari s-a petrecut deja o răsturnare. Brândușa credea orbește că trebuie să se întâmple ceva, fiindcă asta nu mai poate să meargă așa, oamenii s-au săturat până în gât de Ceaușescu”.
Mandics a ales să pună în roman secvențe adevărate, trăite pe viu și reținute în memorie, fiindcă cercetarea documentară este, de regulă, de lungă durată. În volumul al treilea este prinsă toată agitația și spaima redacțiilor celor trei ziare, român, maghiar și german, găzduite la Timișoara în aceeași clădire. Este poate cea mai vie parte a romanului, unde caracterele prăbușite, gata să trădeze, să treacă de partea cealaltă, se zbat să găsească un nou stăpân. Nu mi-am pus până acum întrebarea cum e în pielea unui personaj de roman. Cum și Doru, soțul meu, apare în paginile cărții, l-am întrebat pe el. Zice că nu e rău, cu condiția să fii personaj pozitiv. Probabil, cei care s-au recunoscut cu faptele lor rele și-ar da jos pielea de personaj negativ. Doar că nici istoria, nici literatura nu îi iartă.
