Anne Applebaum, indezirabilă în România

Nu, titlul nu trimite la vreo știre recentă. Anne Applebaum este astăzi apreciată în România, iar cea mai importantă carte a ei, Gulagul. O istorie, a fost tradusă în română în 2011, cu sprijinul IICCMER-ului din mandatul lui Vladimir Tismăneanu. Ziaristă cu profil de scholar, Anne Applebaum este una dintre cele mai bune cunoscătoare ale Europei de Est în timpul comunismului și după. Faptul că este căsătorită cu carismaticul Radek Sikorski, ministru de Externe al Poloniei între 2007-2014, o face, probabil, și mai interesantă. Expertiza și-a construit-o prin studii temeince (Yale, LSE, Oxford) și printr-o îndelungată muncă de teren ca ziaristă la unele dintre cele mai importante publicații americane și britanice. În 1988, s-a mutat la Varșovia, în calitate de corespondent pentru The Economist și alte publicații, asistând, la fața locului, la căderea pieselor din dominoul comunist. A ajuns și în România, între 30 aprilie și 6 mai 1989, când Nicolae Ceaușescu încă se credea atotputernic, în ciuda a tot ce se întâmpla în jur. Mâna lungă a Securității a făcut ca pe numele ziaristei americane să fie deschis un dosar informativ, care se păstrează astăzi în arhiva CNSAS. Despre vizita din 1989 așa cum este reflectată ea în DUI-ul Securității va fi vorba în continuare.

Direcția a III-a din cadrul Securității a în­toc­mit actele pentru deschiderea do­sa­ru­lui de urmărire informativă după ce Anne Applebaum (numită conspirativ „Anca“) a in­trat în România pe 30 apri­lie 1989 ca turistă. Po­liția po­litică îl urmărea în ace­lași timp și pe Kevin Con­no­lly, corespondent BBC la Var­șovia, care intrase în ța­ră separat, tot ca turist, du­pă ce i se refuzase viza ca zia­rist. Dosarul acestuia de la Securitate conține și mai multe detalii despre epi­so­dul care a urmat. Se­cu­ri­ta­tea a observat că ziaristul de la BBC a în­chiriat o mașină împreună cu Applebaum pentru a se deplasa prin țară. În ex­pri­marea aprehensivă a Securității, „scopul vi­zitei lor l-a constituit contactarea unor așa-ziși disidenți și culegerea de date și informații pe care să le folosească în pro­paganda antiromânească desfășurată în exterior“.

Demodernizarea comunistă

În momentul vizitei, kakotopia comu­nis­mului românesc trăia într-un timp pa­ra­lel, sub semnul butaforiei și al ridicolului sinistru. Nicolae Ceaușescu tocmai anun­țase, la Plenara CC al PCR din 12-14 aprilie 1989, că România a plătit în totalitate da­toria externă. Autarhismul a fost for­ma­li­zat ca politică de stat la câteva zile după Ple­­nară, când a fost interzisă prin lege con­tractarea creditelor din străinătate. Pla­ta totală și înainte de termen a datoriei ex­terne (care, conform cifrelor date de Vlad Georgescu, crescuse de la 1,2 miliarde de do­lari în 1971 la 13 miliarde în 1982, pier­dute în gaura neagră a economiei ro­mâ­nești) a fost principalul proiect politic al dictatorului român în anii ’80, în a cărui perspectivă măsura era modalitatea ultimă de obținere a suveranității naționale. Ur­mă­rirea cu obstinație totalitară a acestui obiectiv a contribuit, de fapt, la șubrezirea din interior a regimului. Astfel, economia socialistă, oricum disfuncțională, a fost da­tă peste cap, iar sacrificiile imense impuse populației au făcut ca legitimitatea re­gi­mu­lui comunist, atâta cât mai era, să se pră­bușească.

Un studiu sociologic, realizat de de­par­ta­men­tul de cercetare al Radio Europa Li­be­ră prin chestionarea unui număr re­pre­zen­tativ de estici care au călătorit în Occident în trei segmente temporale (1975/’76, 1979/’80 şi 1984/’85), indica, încă de la mij­locul anilor ’80, un pronunţat trend des­crescător al sprijinului popular pentru autorităţile comuniste în toate cele cinci state avute în vedere (Cehoslovacia, Un­ga­ria, Polonia, România şi Bulgaria). Con­form studiului, în Polonia şi România se observa cel mai bine tendinţa negativă în evaluarea performanţelor regimurilor co­mu­niste. Printre altele, și-a spus cuvântul și înăsprirea condițiilor de trai. Michael Shafir, care în 1989 lucra pen­tru departamentul de cer­cetare al Europei Li­be­re, aprecia că lipsurile re­simțite de populație în anii ’80 erau comparabile cu ce­le din timpul foametei de după război. Pau­pe­ri­za­rea populației și condițiile pre­care de viață impuse de „ra­țiunea de stat“ a sa­cri­fi­ciu­lui l-au determinat pe Vlad Georgescu să spună că regimul a impus „un bizar proces de de­mo­der­ni­zare“.

Disidenții

Față de această situație au apărut gesturile de protest, fie sub forma manifestațiilor de stradă, cum s-a întâmplat în noiembrie 1987 la Brașov, fie sub aceea a disidenței po­litice și intelectuale, exprimată în­de­obște prin scrisori deschise sau interviuri date presei occidentale. Momentul în care au ajuns în România cei doi ziariști oc­ci­dentali era unul de vârf al activității di­si­denților autohtoni.

Doina Cornea era cel mai cunoscut pro­testatar rămas în România, având la activ deja câțiva ani de critică fățișă la adresa regimului. Dată afară de la Universitatea din Cluj, ținută în domiciliu obligatoriu, Doina Cornea a continuat, cu curaj, să tri­mită scrisori de protest. Media in­de­pen­dente din afară și ambasadorii occidentali au susținut din plin demersurile ei. În apri­lie 1989, BBC a prezentat două scrisori des­chise semnate de Cornea. Într-una dintre ele, stătea scris ca acuzație la adresa lui Ceaușescu: „Ați strivit ființa interioară a oamenilor, umilindu-le năzuințele și ce­re­rile legitime, umilindu-le conștiința, si­lin­du-i, sub presiuni și teroare, să ia min­ciuna drept adevăr și adevărul drept minciună, să consimtă astfel la propria lor schilodire morală“.

În ianuarie 1989, Petre Mihai Băcanu și alți câțiva fuseseră arestați înainte de a dis­tri­bui un ziar clandestin. În martie 1989, au fost formulate proteste la nivelul ONU și al instituțiilor europene pentru încăl­carea drepturilor omului în România. Pe 10 mar­tie, BBC făcea publică Scrisoarea ce­lor șa­se. În 17 martie, Mircea Dinescu era demis de la România literară și în­ca­drat în do­miciliu forțat după ce în Li­bé­ra­tion apă­ru­se un interviu în care, printre altele, com­para Constituția comunistă cu un basm din O mie și una de nopți. Pe 5 aprilie, An­drei Pleșu, care protestase ală­turi de alții față de măsurile luate îm­po­triva lui Dinescu, a plecat în exilul de la Tes­cani. Dan Deșliu, un apostat comunist, a avut în martie mai multe ieșiri publice îm­po­triva lui Ceaușescu, pe care îl vedea ca prin­ci­pala problemă a României. Deșliu a fost bă­tut, reținut, pus sub pază la do­mi­ci­liu, apoi, după ce a intrat în greva foamei, dus la Spitalul 9. Dan Petrescu, ca­re avu­se­se primele ieșiri publice împotriva re­gi­mu­lui din 1988, era supravegheat de Se­cu­ritate pentru că lucra împreună cu Li­viu Can­geopol la un material care cu­prin­dea o cri­tică sistematică a regimului (pu­bli­cat de Vladimir Tismăneanu în Agora abia du­pă revoluție sub titlul Ce-ar mai fi de spus).

Adevărul indezirabil

Aceasta era atmosfera în momentul în ca­re Anne Applebaum și Kevin Connolly au intrat în România. Cei doi doreau să afle detalii despre condițiile de trai și situația disidenților din România. Înainte de că­lă­torie, Anne Applebaum s-a sfătuit, printre alții, cu Vladimir Tismăneanu, care i-a in­dicat numele câtorva disidenți pe care să îi contacteze.

Cei doi ziariști au fost încadrați informativ încă de la intrarea în țară, într-o manieră vi­zibilă, menită a-i descuraja. Anne Apple­baum mi-a povestit, după ce i-am relatat despre dosarul de la CNSAS, că își aduce aminte foarte bine detaliile vizitei, tocmai pentru că a fost foarte ciudată. „Securiștii care mă urmăreau purtau trenci-uri tip și stații walkie-talkies ca actorii din fil­me proaste“, spunea ea. Văzându-se ur­mă­riți, cei doi au evitat să discute la Inter sau în alte locuri în care ar fi putut fi as­cultați despre scopul jurnalistic al vizitei.

Traseul ziariștilor a fost atent urmărit de ofițerii de Securitate. Cu o mașină în­chi­ri­a­tă de la ONT Carpați au mers prin mai mul­te orașe din țară: Brașov, Bacău, Iași, Vas­lui, Galați. Pe 2 și 3 mai au încercat de mai multe ori să îl contacteze la domiciliul din Iași pe disidentul Dan Petrescu. Cei doi s-au străduit să scape de filajul agen­ți­lor de mai multe ori, dar Securitatea a lu­at mă­suri ca întâlnirea cu Dan Petrescu să nu ai­bă loc. Agenții poliției politice i-au mai ob­servat pe cei doi contactând la în­tâm­pla­re oameni de pe stradă pentru a ob­ține „da­­te denigratoare privind condițiile de via­ță materiale și spirituale“. În Ga­lați, au dorit să fotografieze locuințele unor ți­gani, dar au renunțat când au observat filajul.

În București, Applebaum și Connolly au vizitat de mai multe ori ambasadele Sta­te­lor Unite și Marii Britanii. Apoi, pe 5 mai, au încercat să ia legătura cu Gheorghe Apostol, unul din semnatarii Scrisorii ce­lor șase, și Dan Deșliu, care tocmai atunci avea să fie internat forțat la Spitalul 9. Și în acest caz, Securitatea s-a asigurat că întâlnirea disidenților cu ziariștii occi­den­tali nu va avea loc.

Anne Applebaum a publicat ce a văzut în Ro­mânia în The Independent, în două ar­ticole, din 4 și 15 iulie 1989. În primul de­plângea situația precară a drepturilor omu­lui din România, iar în al doilea denunța sistematizarea localităților și situația proas­tă a minorităților etnice. Ca urmare, Se­cu­ritatea a făcut propunerea ca Anne Apple­baum să fie declarată persoană inde­zi­ra­bilă. Comisia pentru probleme de pașa­poar­te și vize s-a reunit în data de 9 sep­tem­brie 1989 și a decis ca ziarista să fie in­clusă pe lista persoanelor indezirabile pen­tru o perioadă de cinci ani. La scurt timp, avea să vină revoluția.

Anne Applebaum