Conservator și reformist

Adrian Papahagi 24.11.2015

De același autor

Indisolubil legate, conservatorismul și reformismul sunt ingrediente ale moderației și ale unei așezări politice suportabile, dacă nu perfecte.

 

Partidul M10, la a cărui construcție pun umărul, a decis să adere la Alianța Con­servatorilor și Reformiștilor Europeni (AECR). Mulți oameni, susținători sau con­testatari, m-au întrebat cum se împacă reformismul și conservatorismul, îm­pre­unate în această siglă apa­rent oximoronică. Răs­pun­sul rapid pe care l-am dat pe Facebook sugera că pro­prietarul unei case de pa­trimoniu e nevoit să o re­n­o­veze periodic, dacă dorește să o păstreze. Reformismul este, așadar, garanția con­ser­vării, astfel încât cele două nu sunt opu­­se, ci indisociabil unite. Simt însă ne­voia să formulez un răspuns mai lung la în­trebarea îndreptățită pe care am primit-o de atâtea ori; el mă angajează doar pe mine și nu constituie deci o poziție ofi­cială.

 

Eticheta doctrinară „con­ser­va­toa­re“ are în general presă proastă în România, din cel puțin trei motive. Cel mai superficial, poa­te, este legat de impostura lui Dan Voiculescu, care a încercat să își în­nobileze afacerile dubioase și propaganda securistă prin pretinsa identitate con­ser­vatoare (de notat că AECR a refuzat ade­rarea PC, dar sprijină partide anticorupție precum M10 și Noua Republică). Al doilea motiv este mai profund: mulți oameni echivalează conservarea cu stagnarea, cu apărarea trecutului, iar trecutul nostru ime­diat este, din nefericire, taman cel pe care vrea să-l conserve Dan Voiculescu, adi­că marasmul comunist și tranziția, cu toată mâzga lor morală și distorsiunea va­lorilor în oglinda răsturnată a unei lumi strâmbe. În această logică, e de înțeles că pretenția conservatoare stârnește ne­înc­re­derea oamenilor care își doresc, ca noi, să întoarcă definitiv pagina maculată de co­munism și de agonizanta lui prelungire în tranziție. Al treilea motiv ține de forma mentis progresistă a multora dintre elitele cele mai vocale la nivel mondial. Progresul continuu înspre un viitor incert, dar con­siderat a priori mai bun este prezentat ca dezirabil, în timp ce desprinderea de ma­tricea tradițională a societății e anunțată ca un fatum inevitabil. Conservatorii, care pretextează că e nesăbuit să arunci la gu­noi tot ce reprezinți, în marele salt înainte spre ceea ce vrei să fii, sunt stigmatizați ca reacționari sau antimoderni. Oricât s-ar chinui autori ca Antoine Compagnon să demonstreze că Burke, Chateaubriand, de Maistre sau Maritain nu sunt dușmanii mo­dernității, ci întruchipează o formă mai echi­librată a acesteia, pentru mulți oa­meni, conservator a ajuns sinonim cu „re­trograd“, „încuiat“, „reacționar“, „anti­mo­dern“. Ce-i drept, există și con­ser­va­tori ale căror poze încruntate confirmă acest clișeu.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/desen-papahagi.jpg

Și totuși, instinctul conservării reprezintă o atitudine general umană, înainte de a se constitui în doctrină politică. Fiecare vrea să conserve ceea ce consideră prețios, în­cepând cu viața, stilul de viață, identitatea și proprietatea personală, a familiei, a comunității și a societății din care face par­te. Dorința de conservare nu înseamnă doar complezență cu un mod de viață ha­bi­tudinar, ci e una dintre garanțiile su­pra­viețuirii. Din acest instinct primordial derivă simțul proprietății, profund con­servator și legitim. Conservăm nu doar ce­ea ce am acumulat fiecare, ci întreaga moș­tenire a generațiilor trecute, un pa­trimoniu fizic și spiritual, zidurile casei și educația primită în interiorul lor, o cultură și un stil de viață. Atitudinea moderată constă în păstrarea părții prețioase a acestui patrimoniu și eliberarea de balast: este la fel de păgubos să devii mu­zeograful propriului trecut fosilizat sau să arunci totul la gunoi.

 

În chip necesar, fiecare om și fiecare ge­nerație evoluează, ceea ce nu înseamnă au­tomat că progresează; pot la fel de bine să regreseze. Puțini vor îndrăzni să nege că perioada hitleristă a fost un regres moral față de secolul XIX german, iar co­mu­nis­mul față de interbelic. Trăirea în timp este inevitabil progresivă, dar progresul nu este în sine bun sau rău. Iată de ce pro­gre­sismul se află în eroare prin idealizarea mo­rală sau socială a viitorului, în detri­mentul trecutului. Conservatorii sunt obli­gați de natura trăirii în timp să fie re­for­miști și, în momente de cotitură, chiar revoluționari. Ca filolog, sunt atent la eti­mologii – e și aceasta o formă de con­ser­vatorism. Reforma înseamnă readucerea unui lucru deformat la o formă ar­mo­ni­oasă, uneori preexistentă. A reforma și a transforma sunt, de bună seamă, noțiuni distincte. La fel, revoluția înseamnă reîn­toarcere la un punct anterior. Revoluția din 1989 a marcat reîntoarcerea la regimul interbelic, adică la democrație pluri­par­tită. Reforma nu înseamnă deci con­dam­narea in corpore a tradiției, ci îndreptarea instituțiilor corupte, a obiceiurilor proas­te, a legilor strâmbe.

 

Recunoaștem, așadar, o stare dezirabilă, ca­re conține în doze variabile experiența trecutului și proiecția viitorului. Fără experiență, nu poți să știi dacă un lucru e bun sau dăunător, așa cum fără ex­pe­riment îți interzici posibilitatea (fie și ipo­tetică) a mai binelui. Ceea ce nu înseamnă că mai binele nu poate să fie dușmanul binelui, după cum spune zicala. Regula de aur este, așadar, moderația, ponderarea ex­perimentului social prin experiența trecută a societății. Instrumentul esențial este discernământul, acest har inefabil ca­re se forjează prin moderație, fără a ex­clude învățarea din experiența nefastă a exceselor. Discernământul ne învață ce e prețios din trecut și ce merită reformat, așa cum ne ajută să aruncăm kitsch-urile și colabele inutile, dar să păstrăm piesele de patrimoniu sau cu valoare afectivă din moștenirea transmisă de bunici.

 

Conservatorii socotesc că așezarea societății nu e niciodată per­fec­tă, căci oamenii nu sunt îngeri, și privesc deci cu scepticism destabilizarea anarhică a ordinii sau ingineriile sociale. Pentru con­ser­vatori, tradiția unei societăți este un soi de ADN, care codifică experiența trecută și face posibilă viața viitoare. În tradiție se regăsesc credința, limba, obiceiurile, tot ceea ce creează identitatea unei națiuni sau a unei comunități de orice natură. Tra­diția nu este întotdeauna cea mai fericită moștenire imaginabilă, dar pentru corpul social respectiv este singura posibilă și, de bine, de rău, permite funcționarea ace­s­tuia.

 

Într-un elan faustic, progresiștii doresc să schimbe abrupt ființa colectivă a unei co­munități pe baza unui model ideal, utopic. E ca și cum ai urmări, prin inginerii genetice, ca șoarecele de laborator să prin­dă voce sau să dezvolte aripi. Comunismul a fost un astfel de experiment progresist extrem, o manipulare genetică din care s-a născut o monstruozitate. Cei care vor să schimbe tiparele societății, extirpând tot ce ține de tradiție, riscă să repete con­știent sau inconștient experimentul eșuat al comunismului, chiar atunci când sunt animați de bune intenții.

 

Întrebarea mea nu este, noician, cum e cu putință ceva nou, ci mai degrabă cum și ce mai conservăm din vechea alcătuire. Discernământul și experiența ne învață că nu e nimic de păstrat din moștenirea co­munismului și a celorlalte totalitarisme. Privirea noastră se oprește, așadar, asupra lucrurilor cu adevărat importante: familia, proprietatea, tradiția, limba, credința, cul­tura, patrimoniul material, imaterial și na­tural, care împreună definesc un spațiu fi­zic și imaginar. De pildă, protecția naturii este o acțiune conservatoare. De ase­me­nea, conservatorii nu reduc religia la un fenomen individual, care trebuie expulzat din spațiul public. Prin dimensiunea colec­tivă a credinței și prin instituționalizarea ei în Biserică, oamenii creează un corp intermediar între individul izolat și stat. Dacă nu ar exista corpurile intermediare, pe care conservatorii doresc să le păstreze (familia, comunitatea locală, bisericile), omul ar fi singur în fața statului im­per­sonal și rece. Prin această alcătuire per­sonalistă și subsidiară, așezarea con­ser­vatoare a societății se opune deopotrivă co­lectivismului zdrobitor și indi­vi­dua­lis­mului dizolvant.

 

Ajung astfel la situația prezentă. Firește că sunt multe de re­for­mat în țara noastră, subminată de impostură, corupție și pre­caritate politică, economică, mo­rală și intelectuală. Oricine vrea binele societății românești este reformist. Dar sub crusta zilei și sub balastul co­mu­nis­mului se află o structură de adâncime pe care conservatorii doresc să o păstreze. E vorba de așezarea în istorie a națiunii și a continentului nostru, la intersecția fertilă dintre tradiția iudeo-creștină, dreptul ro­man, filozofia greacă și un anume soi de spi­rit practic. Cultura libertății, respectul pentru demnitatea umană, simțul drep­tății și al egalității de șanse se nasc de aici. Nu e vorba de superioritate, deși aceasta poate fi argumentată, ci de individualitate. Nu am ales să fim astfel, ci așa suntem. A renunța cu forța la ceea ce suntem, prin­tr-un enorm și agresiv efort de reeducare de dragul unei viziuni ideologice, e deo­potrivă artificial și păgubos.

 

Putem conchide că postura conservatoare clasică e sceptică, ironică și moderată, nu însă crispată sau încrâncenată. Ca Ma­io­rescu și junimiștii, conservatorii privesc cu scepticism deopotrivă amuzat și în­gri­jorat formele fără fond, cum s-a dovedit corectitudinea politică în contextul dra­matic al ultimelor zile. Patriotismul con­servator este situare firească în lume, nu naționalism șovin, iar credința con­ser­va­torilor nu se transformă în funda­men­ta­lism și excomunicare. Reformismul se în­dreaptă în special împotriva tendințelor birocratice, centralizatoare, nedemocratice sau chiar totalitare ale autorităților – fie acestea locale, regionale, naționale sau supranaționale. Este principala critică pe care conservatorii și reformiștii o aduc Uniunii Europene, de unde atitudinea lor „euro-realistă“.

 

Indisolubil legate, conservatorismul și re­for­mismul sunt ingrediente ale moderației și ale unei așezări politice suportabile, da­că nu perfecte.

 

* Conferențiar la Facultatea de Litere din Cluj și membru al conducerii partidului M10.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22