De același autor
Debutand în 1990, pe fundalul destramarii URSS, printr-o criza manifestata în plan etnic, dar care avea o puternica amprenta politico-ideologica, conflictul din Transnistria a capatat mai întai, în 1991-1992, caracterul unui conflict armat, dupa care, timp de 14 ani, cel de "conflict înghetat".
Esecul gestionarii dosarului transnistrean
Medierea conflictului de catre OSCE prezinta un bilant mai degraba dezamagitor. Angajamentele internationale asumate de Federatia Rusa cu ocazia summit-ului OSCE de la Istanbul (decembrie 1999), reiterate la cel de la Porto (decembrie 2002), de retragere a efectivelor si a arsenalului Armatei a 14-a din Transnistria, nu au fost îndeplinite decat partial. Obstructiile Moscovei au condus adesea eforturile de mediere catre impas, iar intransigenta Tiraspolului, alimentata tot de la Kremlin, a facut din federalizare preconditia asezarii la masa negocierilor.
Dincolo de atingerea grava adusa relevantei si credibilitatii OSCE, faptul trimite la un parametru fundamental al politicii rusesti în Transnistria: pastrarea controlului asupra celui mai înaintat avanpost geopolitic vestic al Kremlinului, la granita comuna a Aliantei Nord-Atlantice si Uniunii Europene - dupa preconizata aderare la UE a Romaniei, la 1 ianuarie 2007.
Strategia Rusiei este departe de a fi una noua. La începutul anilor ’90, vazand în statele CSI simpli sateliti, iar spatiul euro-asiatic ocupat de acestea, o zona de responsabilitate exclusiva, Kremlinul a elaborat conceptul de "strainatate apropiata" (Near Abroad). Timp de peste un deceniu, conceptul s-a constituit în instrumentul predilect al Kremlinului în încercarea de a stopa expansiunea Occidentului în aceasta traditionala zona de influenta ruseasca. Caracterul extrateritorial al conceptului, de prezervare a drepturilor cetatenilor rusi din afara granitelor Federatiei Ruse, tindea sa legitimeze mentinerea prezentei militare ruse pe teritoriul statelor CSI, precum si interventiile militare în conflictele iscate pe teritoriul lor - cazurile Moldovei (conflictul din Transnistria), Georgiei (conflictele din Ossetia de Sud si Abkhazia) si Azerbaidjanului (conflictul din Nagorno-Karabakh).
Initial, pornindu-se de la prezumtia - dovedita în timp eronata - conform careia conflictul transnistrean este de natura etnopolitica, ideea unui aranjament federal post-conflict a fost sprijinita de forurile internationale. Ulterior, evidenta faptelor a determinat o parte semnificativa a comunitatii internationale sa admita ca federalizarea este o falsa solutie, indiferent de continutul concret al diverselor variante sub care a fost ea prezentata succesiv - planul OSCE (iulie 2002), rusesc (Memorandumul Kozak, noiembrie 2003), ucrainean (planul Iuscenko, mai 2005) sau moldovean (legea statutului, iulie 2005).
Oportunitati noi oferite solutionarii conflictului
Dupa o lunga perioada de stagnare, problema transnistreana a capatat o turnura noua începand cu 2003, pe fundalul extinderii NATO (noiembrie 2002) si a iminentei extinderii UE (mai 2004) catre Est. Mai întai, în februarie 2003, SUA si UE au dat publicitatii o Declaratie comuna ce introducea embargoul asupra circulatiei liderilor separatisti transnistreni pe teritoriul lor. Ulterior, în martie 2003, prin intermediul initiativei Europa extinsa - noua vecinatate (Wider Europe - New Neighbourhood), UE circumscria zona asupra careia se cerea extinsa influenta sa, inclusiv în domeniul prevenirii si gestionarii crizelor. Mai apoi, în mai 2004, a urmat publicarea Documentului de Strategie a noii Politici Europene de Vecinatate (PEV).
Realitatea faptelor indica ca dintre cele 13 state si entitati statale est-europene, ale Orientului Mijlociu si sud-mediteraneene - Ucraina, Moldova, Belarus, Israel, Iordania, Liban, Libia, Autoritatea Palestiniana, Algeria, Egipt, Maroc, Siria, Tunisia - acoperite de PEV, doar 4 au frontiera terestra cu UE 25/27, numai 2 - Ucraina si Moldova - au aspiratii de integrare europeana si, dintre acestea din urma, doar Moldova are un conflict nerezolvat, care-i pune sub semnul întrebarii suveranitatea de stat.
Cum obiectivul primar al PEV îl constituie crearea unui cerc de state prietene la periferia UE, partenere în efortul de implementare a unui spatiu de pace, stabilitate si prosperitate, iar Transnistria se constituie ca o zona-problema pe harta vecinatatii europene, un generator al riscurilor si amenintarilor asimetrice la adresa securitatii, o reevaluare de ansamblu a impactului conflictului transnistrean asupra securitatii europene se impunea de la sine.
În Planul de actiune UE-Republica Moldova, ce guverneaza relatiile dintre Bruxelles si Chisinau pe termen scurt, pana în 2008, dosarului transnistrean îi este rezervata o atentie speciala.
In conditiile opozitiei previzibile a Rusiei fata de un scenariu exclusiv vestic de solutionare a conflictului transnistrean si a semnalelor Bruxellesului, ce nu încurajeaza o implicare directa a Romaniei în medierea conflictului, cheia rezolvarii sale ar putea sa o constituie aditionarea la actualul format al negocierilor a triunghiului strategic UE-NATO-SUA. In acest moment, UE si SUA au doar statutul de observatori, postura care nu poate fi satisfacatoare tinand seama de vecinatatea imediata a noii frontiere euro-atlantice cu zona de conflict "înghetat".
Pentru ca o astfel de solutie dezirabila sa fie si viabila, exista însa o serie de preconditii: afirmarea vointei politice a UE, NATO si SUA de a se implica hotarator în regiune, fara a leza sensibilitatile Rusiei; rezolvarea incongruentelor conceptuale, ce tradeaza diferente de viziune între UE si NATO, în abordarea problemelor de securitate din bazinul Marii Negre; constientizarea de catre UE si NATO a faptului ca o cooperare în zona este fezabila; si modificarea prealabila a Constitutiei Republicii Moldova, astfel încat sa permita prezenta pe teritoriul acestui stat neutru a unei forte internationale de mentinere a pacii.
O misiune de tip Petersberg în Transnistria, în cadrul Acordului Berlin+, care guverneaza cooperarea UE-NATO în gestionarea crizelor, ar putea conferi Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA) un prim camp de actiune în spatiul ex-sovietic. Beneficiind de experienta precedentelor cooperari UE-NATO din Balcani, o astfel de misiune ar putea debuta cu preluarea controlului unui singur oras - pe modelul administrarii de catre UEO a orasului Mostar -, urmand a se extinde gradual la nivelul întregii Transnistrii.
Rolul Romaniei
In mod paradoxal, exclusa pe nedrept, la începutul anilor ‘90, din mecanismul de mediere si garantare a conflictului, Romania a adoptat o atitudine pasiva în dosarul transnistrean, exact în momentul în care detinea controlul parghiilor prin care ar fi putut influenta de o maniera eficienta solutionarea acestuia. In 2001, atunci cand Rusia trebuia sa înceapa retragerea trupelor si a armamentului sau din Transnistria, conform obligatiilor asumate la Istanbul (1999), în conditiile în care problema transnistreana figura ca prioritate pe agenda OSCE, presedintele în exercitiu al organizatiei, fostul ministru de Externe Mircea Geoana, a decis transferarea dosarului transnistrean pe agenda urmatoarei presedintii - portugheze - a OSCE, de teama periclitarii negocierilor pe marginea tratatului de baza romano-rus.
Schimbarea de putere la Bucuresti a adus cu sine un interes reînnoit pentru implicarea Romaniei în rezolvarea dosarului transnistrean.
Romania are interesul si datoria sa actioneze împreuna cu si prin NATO si UE întru solutionarea unui conflict care va afecta direct securitatea sa si a viitoarei Europe extinse. In acelasi timp, ea va trebui sa evite optiunile-capcana menite sa blocheze aderarea sa la UE, precum aranjamentul de tip quid pro quo - unirea Basarabiei cu Romania, contra independenta Transnistriei fata de Republica Moldova - lansat de Federatia Rusa în primavara anului 2004, prin intermediul directorului Institutului de Strategie Nationala, Stanislav Belkovski, ca balon de testare a reactiei Bucurestiului.
Romania, al carei interes politic si de securitate este si trebuie sa ramana asigurarea suveranitatii si integritatii de stat a Republicii Moldova, ar putea sa renunte la dezideratul redobandirii unei participari directe si pe picior de egalitate în formatul negocierilor. Dar ea nu poate accepta sa actioneze în chestiunea transnistreana doar prin intermediul mecanismelor UE si NATO, în conditiile în care cele doua organizatii ar continua sa beneficieze doar de statutul de observator la negocierile de mediere si solutionare a conflictului.
Din postura actuala de membru NATO si cea iminenta de apartenenta la UE, Romania poate actiona ca un facilitator pentru vectorii de securitate occidentali, prin oferirea unui numitor comun - actiunea concertata în Transnistria - pe agenda reconcilierii transatlantice. Prin forjarea unui consens între UE, NATO si SUA pentru implicarea decisiva a acestora în solutionarea chestiunii transnistrene, Romania poate dobandi un plus de relevanta pe esichierul regional de securitate. In acelasi timp însa, diplomatia romaneasca ar trebui sa evite formulari de natura a jena sensibilitatile Federatiei Ruse ca fiind contraproductive, de natura a genera mai degraba riscuri si adversitati decat beneficii.
Pe langa interventii de sustinere a Republicii Moldova în problema transnistreana în cadrul forurilor internationale din care deja face parte, Romania va putea actiona direct pentru solutionarea sa, prin intermediul UE. Implicarea directa a Romaniei în dimensiunea de securitate a PEV poate capata atat aspecte bilaterale de twinning, cat si de participare la misiunile pe care Bruxellesul a început sa le implementeze în Republica Moldova. Astfel, începand cu data de 1 decembrie 2005, la granita moldo-ucraineana (cu accent special pe segmentul sau transnistrean), a început derularea unei misiuni de monitorizare din partea UE, numarand 65 de persoane, cu un mandat (reînnoibil) de 2 ani si un buget de 7 milioane de euro, al carui obiectiv îl constituie combaterea criminalitatii transfrontaliere si a violarilor regimului de frontiera. Aceasta misiune reprezinta o oportunitate pentru Romania dupa aderarea la UE, o eventuala participare a vamesilor si granicerilor romani la o a doua etapa de desfasurare a misiunii putand asigura o vizibilitate sporita si constructiva a Bucurestiului, în eforturile de aplicare a unor solutii corecte problemei transnistrene.
Tinand cont si de aceasta "fereastra de oportunitate", în contextul statutului sau de viitoare tara de granita a UE si ca promotoare a valorilor democratice europene si euro-atlantice, Romania ar trebui sa formuleze cat mai repede cu putinta, într-un document programatic explicit, rezultat al consultarii întregii clase politice romanesti, o strategie pe termen lung în relatia cu Republica Moldova si, implicit, pentru solutionarea conflictului transnistrean.
