De același autor
Capacitatea de a uita, atat de des incurajata de liderii romani postcomunisti, nu este decat o dimensiune a tendintei de a ne minti pe noi insine. Si desi stim ca iluzia de moment va fi amar platita mai tarziu, nu incetam in a ne complace, iar si iar, parca crezand ca sperantele pot invinge evidentele. Pornind de la aceste observatii putem incepe sa intelegem relatia dintre romani si trecutul lor recent. O relatie pusa sub semnul duplicitatii intre idealuri si practica, intre proclamarea dorintei de ruptura si realitatea unei rusinoase continuitati.
Cei care au dorit efectiv demarcarea de trecut si s-au luptat cu politica uitarii, promovata de partizanii continuitatii, nu au putut insa evita capcana auto-iluzionarii. Intre ingredientele acesteia se afla si ideea existentei unui anticomunism pe cat de tacut, pe atat de majoritar, care in anumite conditii exploda, in aceasta cheie fiind citit momentul decembrie 1989, dar si fenomenul Piata Universitatii sau alternanta din 1996. Nu voi incerca sa explic aici de ce acest tip de interpretare a realitatii romanesti este discutabil, ma voi opri numai asupra unor consecinte ale sale.
Prima consecinta este confuzia intre autenticitatea trairii momentului revolutionar din 1989 si autenticitatea Revolutiei, comunismul devenea astfel o perioada din istoria Romaniei care ne lasa o "mostenire", are "consecinte" in timp, dar care este radical si definitiv depasita. De fapt, asteptam ca un ipotetic "mers al istoriei" sa faca ce nu aveam noi curajul sa facem. Am reusit sa inventam o revolutie consensuala, dar pe cat de multi erau cei care invocau Revolutia, pe atat de grea devenea ruptura de trecut.
Rezultatul aparent, dar plin de semnificatie este chiar textul fundamental al ordinii politice actuale, Constitutia din 1991, care ignora perioada precomunista si evita sa condamne comunismul, punandu-se intr-o logica ce consfinteste continuitatea statului. Modificarile aduse textului in 2003, mai ales trimiterea din articolul 1 la "spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurile Revolutiei din decembrie 1989", nu fac decat sa sporeasca ambiguitatea raportului cu trecutul recent. Fiecare poate intelege ce vrea, oricum, noul regim nu se defineste in contradictie cu cel vechi, ci incearca sa ne faca sa-l uitam. Cand vorbim de trecutul recent trebuie deci sa inglobam doua perioade distincte, comunismul si postcomunismul, locuite de doua regimuri radical diferite, dar legate imprescriptibil de acelasi stat si de aproape aceiasi oameni care il conduc.
Rezultatul mai profund este faptul ca "Procesul comunismului" devenea un imperativ moral, nu si unul politic. Astfel, puterea de dupa 1996 putea invoca lipsa de realism politic a organizatiilor civice care contribuisera la schimbarea politica si care acum cereau deschiderea arhivelor, condamnarea vinovatilor etc. Ca realismul nu era acolo unde parea sa fie s-a vazut in 2000. Dar, atunci cand a devenit evident ca intreaga clasa politica este direct sau indirect parte a unor relatii bazate pe un trecut vinovat comun, era deja prea tarziu. Ne-am condamnat sa alegem intre "fosti", mai mult sau mai putin up-datati, asa incat pana si masura in care procesul comunismului ar fi macar un imperativ moral este relativizata. Si asta cu atat mai mult, cu cat acum asistam la instrumentalizarea temelor anticomuniste nu de catre fosti detinuti politici, ci de catre protagonisti ai luptelor politico-economice care nu pot invoca nici un gest de curaj facut inainte de 1989.
Ajunsi in acest punct, putem observa ca multora (inclusiv lui Vladimir Tismaneanu) li s-a parut anormal ca actualul sef al statului sa mai aiba nevoie de o comisie pentru a condamna comunismul. Cred insa ca ce pare de bun-simt este, in acest caz, o eroare. Si asta pentru ca bunul simt al celor care considera ca este un gest normal ca statul roman sa condamne grabnic perioada comunista are caracteristici diferite de cele ale majoritatii populatiei, careia i se adreseaza cu precadere acest demers. Din 1990 s-a cerut "adevarul" despre trecutul comunist, un adevar care sa permita includerea in memoria comuna a multiplelor crime comise in perioada 1945-1989. In locul "adevarului", am avut o lupta crancena intre memorii si interese diferite, o lupta politizata si ideologizata, care a impiedicat existenta unui acord asupra unei condamnari oficiale si ireversibile.
Pana la urma, nu condamnarea simbolica este importanta, nu scuzele datorate de statul roman sunt scopul, importante sunt consecintele acestei condamnari, iar aceste consecinte sunt strict legate de credibilitatea gestului respectiv. Sinteza probelor in favoarea condamnarii comunismului pe care o pregateste Comisia Tismaneanu, revelatiile pe care accesul la arhive pana acum practic inchise le poate aceasta aduce au toate sansele sa transforme un gest de vointa politica intr-un prilej de prise de conscience la nivel colectiv. Dar asta ar fi imposibil, in conditiile lipsei de credibilitate a actualei elite politice, fara prezenta in comisie a unor oameni ce si-au castigat prestigiul independent de politic si, mai ales, fara utilizarea unor metode stiintifice de determinare a ceea ce va deveni "istoria oficiala" a perioadei comuniste.
Ca si in alte cazuri, cel al Comisiei Rettinf din Chile, din 1990, fiind un precedent interesant, textul final ce va fi produs de Comisia Tismaneanu poate contribui la punerea pe alte baze a dezbaterii cu privire la trecutul recent, depolitizarea acesteia poate lasa loc faptelor ca punct de plecare al confruntarii intre diversele interpretari ale acestui trecut dureros.
Dar, ca aceste lucruri sa se intample, este necesar ca seful statului sa-si asume concluziile Comisiei pe care a numit-o, ceea ce nu este evident. Si asta pentru ca, pana si atunci cand, intr-un interviu publicat in revista 22, anul trecut, Traian Basescu anunta necesitatea unei astfel de comisii, era vizibil faptul ca judecarea si condamnarea regimului comunist nu erau o prioritate pentru el. Cererea unor organizatii civice si concurenta cu primul ministru, care s-a grabit sa infiinteze un institut condus de un adversar declarat al presedintelui, au grabit constituirea comisiei. Poate vor reusi chiar sa schimbe intregul discurs al lui Traian Basescu despre trecut si despre importanta decomunizarii.
Trebuie sa observam ca opinia publica pare mai dispusa ca niciodata sa accepte o condamnare oficiala a trecutului totalitar (Ruxandra Cesereanu vorbea recent despre "devirusarea Romaniei"). Totusi, daca timiditatea cu care, pana acum, Traian Basescu a condamnat acest trecut pare sa ne indice ca are nevoie de o lectie de istorie autentica, acelasi lucru il putem spune si despre majoritatea romanilor. Incercand sa aduca argumente presedintelui pentru condamnarea perioadei comuniste, Comisia poate considera ezitarile sau chiar nostalgiile acestuia ca fiind reprezentative.
Ce este mai putin reprezentativa este cariera lui Traian Basescu inainte si mai ales imediat dupa 1989. O cariera datorata structurilor unui stat nedecomunizat, cum este cel roman, structuri pe care seful statului spune ca vrea sa le reformeze, dar de care pare inca legat. Din acest punct de vedere, condamnarea perioadei comuniste poate fi si un moment de clarificare, sa-i spunem ideologica, pentru actualul presedinte. Ca aceasta clarificare este posibila, cel putin, Vladimir Tismaneanu se declara convins de anul trecut, cand cerea sefului statului condamnarea fara rezerve a comunismului, dand propria sa evolutie drept exemplu:
"Fundalul (background-ul biografic) nu este o ratiune pentru a ramane atasat de o doctrina si un sistem falimentare. In ce ma priveste, am rupt cu comunismul pe baza unei decizii morale si intelectuale. Faptul ca parintii mei au fost ilegalisti nu m-a impiedicat sa vad aberatiile logice si sociologice implicate de aplicarea unui proiect utopic imbibat de cultul violentei."*
Se poate Traian Basescu converti la o forma, fie si soft, de anticomunism? Greu de crezut. Dar poate el sprijini masuri politice ce merg in sensul decomunizarii? Cata vreme decomunizarea este o parghie a schimbarii, iar cei care l-au sprijinit public, precum si o parte a electoratului sau din 2004 sunt partizanii unui astfel de demers, un raspuns pozitiv la aceasta intrebare nu pare imposibil.
Pentru moment, crearea Comisiei, ca raspuns la atacurile la care este supus presedintele privind propriul sau trecut, este, din punctul de vedere al strategiei politice, o reusita. Astfel, acum se poate cu justete argumenta ca o consecinta a campaniei care insista asupra unei probabile colaborari a lui Traian Basescu cu Securitatea va fi tocmai diminuarea radicala a importantei Comisiei Tismaneanu si a condamnarii comunismului de catre actualul sef al statului.
Experienta statelor postcomuniste ne arata ca nu exista democratizare reusita fara decomunizare, fie ea si intarziata. Asa incat condamnarea comunismului are valoarea unui test al insusirii valorilor democratice. Miza ne apare cu atat mai importanta cu cat nu numai ca ne apropiem de "adevarul" cerut acum mai bine de 16 ani, dar avem sansa de a construi un reper comun. Astfel, condamnarea trecutului comunist, departe de a fi pur demolatoare, cum o vedeau sustinatorii lui Ion Iliescu la inceput anilor ’90, ramane o conditie necesara, chiar daca nu si suficienta, pentru definirea comunitatii noastre politice si a valorilor in care acesta se recunoaste.
