Cum gestionăm un moment geopolitic favorabil?

Tabloul regional agitat face ca, paradoxal, România, care traversa cu doar cu un an în urmă o criză politică majoră, să pară o adevărată oază de stabilitate cu un potențial geopolitic în creștere.

Faptul că Nikolai Patrușev, secretarul Con­siliului de Securitate al Federației Ruse, și John Brennan, directorul CIA, s-au aflat în vizite oficiale la București aproape si­multan a provocat, inevitabil, destule spe­culații. Înclinația noastră tradițională pen­tru scenarii conspiraționale globale (nu de­geaba cărțile lui Pavel Coruț au făcut fu­rori la începutul anilor ‘90) i-a făcut pe unii să avanseze imediat ideea că România ar fi ajuns un fel de placă turnantă între Est și Vest, o punte de legătură între Rusia și Statele Unite. Însă astfel de scenarii sunt mai degrabă fanteziste. Moscova și Washingtonul nu au nicidecum nevoie de bunele oficii ale Bucureștiului pentru a di­a­loga. Obama și Putin tocmai s-au întâlnit zilele trecute la reuniunea G8 din Irlanda de Nord, iar Patrușev a întreprins cu doar câteva săptămâni în urmă o vizită în Ame­rica, prilej cu care a avut o întâlnire la Ca­sa Albă cu Tom Donilon, consilierul pen­tru securitate națională, întâlnire căreia i s-a alăturat la un moment dat chiar preșe­dintele personal. Relațiile ruso-americane sunt destul de tensionate în acest moment din cauza pozițiilor total divergente asu­pra conflictului din Siria, dosarului nu­clear iranian și, mai nou, și a episodului Snowden, dar e greu de crezut că Ro­mânia ar putea juca vreun rol în ges­tio­narea acestor divergențe.

Cealaltă idee vehiculată, aceea că România ar putea juca un rol important în problema conflictului din Transnistria, e în mare mă­sură lipsită de substanță. Bu­cureștiul nici măcar nu e inclus în aran­jamentul formal de negociere, așa-numita formulă 5 (Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina, OSCE) + 2 (Uniunea Europeană, Statele Unite - ca observatori). În plus, deși relațiile cu Chișinăul au fost bune în perioada premierului Vlad Filat și sunt bune și în acest moment, influența Ro­mâniei este relativ limitată, în ciuda fap­tului că am promovat constant cauza Re­publicii Moldova pe lângă Comisia Eu­ro­peană. Liderii moldoveni sunt conștienți că din acest punct de vedere e mult mai importantă, de pildă, poziția Berlinului. Faptul că Angela Merkel a ținut să facă personal, în august 2012, o vizită într-una dintre cele mai sărace țări de pe con­tinent, miza economică fiind din start mi­nimă, indică interesul Uniunii Europene în general și al Germaniei în particular pe dimensiunea de securitate în relația cu Moscova.

Asta nu înseamnă însă deloc că cele două vizite nu sunt importante. În condițiile în­ghețului relativ din relațiile bilaterale din ultimii ani și ale interesului destul de ex­plicit al Kremlinului pentru îndepărtarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, cu pri­lejul evenimentelor din vara trecută, pre­zența lui Patrușev la București e un sem­nal important. E foarte posibil ca rușii să fi sperat la un moment dat că noul regim de la București va reevalua oarecum mai ales relațiile cu Statele Unite, nu atât în plan economic, cât în materie de se­cu­ri­tate. Nici iritarea Moscovei chiar și față de aderarea României şi Bulgariei la UE nu e deloc o noutate. În 2006, cu prilejul unei reuniuni Rusia - UE, Vladimir Putin acuza chiar explicit Bruxellesul că nu s-a con­sul­tat cu Moscova atunci când a decis să ac­cepte aderarea celor două țări, o reacție pe care oficiali din Comisia Europeană o descriau la acea vreme drept „un sindrom întârziat al Războiului Rece“.

Cum, între timp, opțiunea explicit pro­europeană a premierului şi a principalului partid de guvernământ a devenit extrem de limpede, Moscova trebuie să-și fi re­calibrat, cel puțin pentru moment, aș­tep­tările. În acest context, s-a optat probabil pentru o abordare pragmatică care să lase deschise canale de comunicare între cele două părți, pe linia cooperării în materie de combaterea terorismului, de exemplu, și să ofere un cadru favorabil unei im­pli­cări în creștere a rușilor în economia ro­mânească, mai ales în domeniul energetic. Un proiect ambițios de dezvoltare a unei extinse rețele de benzinării Gazprom, dar și previzibila „încurajare“ subterană a pro­testelor împotriva gazelor de șist țin foar­te probabil de acest tip de desen strategic. A face speculații suplimentare este, sigur, tentant, dar are puțină susținere în rea­litate.

De partea cealaltă, americanii au evidente interese de securitate într-o regiune extrem de agi­tată și imprevizibilă. Din acest punct de vedere, cooperarea pe linia serviciilor secrete, pentru care John Brennan nu a avut decât cuvinte de laudă, e cu siguranță un element cheie. Probabil, situația din Siria, țară în care a existat și există încă o prezență ro­mâ­nească semnificativă, prezintă un interes aparte. Iar interesul american și în egală măsură cel vest-european este cu atât mai ridicat, cu cât întregul flanc de sud-est al Europei parcurge o perioadă de îngri­jo­rătoare instabilitate. În doar câteva luni, am asistat în Bulgaria la demisia gu­ver­nului de centru-dreapta condus de Boiko Borisov sub presiunea unor ample de­monstrații de stradă, la alegeri anticipate care, deși au fost câștigate de GERB, par­tidul fostului premier, i-au readus la pu­tere pe socialiști, într-o coaliție cu par­tidul etnicilor turci, dar și cu un partid extremist (Ataka), considerat în general nefrecventabil, și din nou la alte mari mișcări de protest, după ce noul premier l-a numit în fruntea serviciilor secrete pe Delian Peevski, un controversat mogul me­dia. Deși acesta din urmă a demisionat în­tre timp, protestele au continuat cu o agen­dă mult mai largă, care exprimă frus­trarea generală față de ceea ce demons­tranții denunță drept mafia care stă în spa­tele partidelor politice.

Și mai la sud, Grecia riscă să parcurgă o nouă criză politică, după ce unul dintre partidele din coaliția aflată la guvernare a decis să se retragă, ultimul lucru de care ar avea nevoie o țară care se confruntă de câțiva ani cu o criză economică severă. Mai adăugați la lista focarelor de criză din regiune Chișinăul, unde un nou guvern fragil încearcă să salveze un acord cu Uni­unea Europeană pus în mare parte între paranteze de recenta criză politică. Bru­xellesul are mari probleme și în relația cu Ungaria, unde premierul Orban ignoră în bună măsură avertismentele privind încăl­carea unor principii de bază din definiția statului de drept, dar și cu Turcia, țară cu care UE negociază un tratat de aderare, proces evident afectat de amplele de­monstrații anti-Erdoğan reprimate într-o manieră considerată excesivă la Berlin și în alte capitale europene.

Tot acest tablou regional agitat face ca, paradoxal, România, care traversa cu doar cu un an în urmă o criză politică majoră, să pară o adevărată oază de stabilitate cu un potențial geopolitic în creștere. Pactul de coabitare și decuplarea relativă a pre­mierului Victor Ponta de tandemul An­tonescu-Voiculescu și de puseele anti­oc­cidentale ale acestuia descriu un climat de stabilitate reconfortant, mai ales dacă privim în jurul nostru. Un lucru pozitiv, fără îndoială. Însă cei care cred că acest context regional creează oportunități im­portante pentru România ignoră contextul intern, care are toate șansele să com­pro­mită din start șansele țării de a exploata, în plan economic și diplomatic, actualul moment favorabil.

În acest punct, merită să reamintim re­marcile făcute de George Friedman, fon­datorul think tank-ului de analiză geo­strategică Stratfor, cu prilejul unei re­cen­te vizite la București. „Provocarea cu ca­re se confruntă România este să dea o di­mensiune economică relaţiei sale politice şi militare cu SUA... Problema nu ține de lipsa proiectelor, care ar putea fi nu­me­roase. Problema ține de birocrația ro­mâ­nească, ce poate fi paralizantă. În rela­ţiile economice, predictibilitatea, trans­pa­rența și eficiența sunt esențiale. Ni­ciuna dintre acestea nu există în Ro­mânia.“

Situația nu e foarte încurajatoare nici din perspectiva capacității diplomației autohtone de a exploata oportunitățile existente. Practic, nu avem think tank-uri care să fie în stare să ofere informații şi analize pe care să se sprijine deciziile de politică externă. Vorbim de relația specială cu Republica Moldova, dar polonezii știu mult mai mult despre realitatea de acolo decât se știe la București. Faptul că de­semnezi pe cineva ca Andrei Marga să co­ordoneze, chiar și pentru scurt timp, di­plomația românească și că ulterior îl lași pe același personaj catastrofal să distrugă practic ICR, care începuse să devină o com­ponentă de soft power interesantă, spune multe despre discernământul prin­cipalilor decidenți politici de la Bucureşti și de capacitatea lor de a gestiona ches­ti­uni care țin de interesul național. //