De același autor
De ce mass-media și, prin extensie, politicienii și liderii de opinie sunt prizonierii unei viziuni atât de provinciale?
De câteva bune săptămâni, agenda publică autohtonă e practic capturată de doar două-trei teme majore. Zeci de ore de talk show sunt alocate discuțiilor despre maidanezi și Roșia Montană. Alte multe ore au fost dedicate conflictului dintre pesediști și peneliști: ce a spus Crin despre Ponta și, viceversa, ce a spus premierul despre Crin. Săptămâna trecută a fost reîncălzită, cum era și de așteptat după condamnarea lui Dan Voiculescu, eterna temă a controlului politic exercitat de băsiști asupra justiției.
În rest, mai nimic. Atenția acordată unor evenimente internaționale majore a fost doar una marginală. Deși unele dintre acestea, precum o posibilă escaladare militară în zona Orientului Mijlociu, care ar duce la explozia prețului petrolului, recrudescența îngrijorătoare a terorismului islamic sau șantajul pe față al Rusiei pentru a împiedica țări ca Moldova sau Ucraina să semneze în noiembrie la Vilnius acordul privind Partenariatul Estic al UE, ne pot afecta direct. La fel de absente de pe agenda publică au fost și alte lucruri preocupante pe plan intern. De la proiectele de impozite suplimentare care vor afecta un mediu economic oricum fragil până la bugetul național, investițiile în infrastructură sau atragerea fondurilor europene.
De ce mass-media și, prin extensie, politicienii și liderii de opinie sunt prizonierii unei viziuni atât de provinciale? De ce rămân într-o sferă atât de îngustă de subiecte? Există mai multe explicații. În primul rând, inerția. Decidenții editoriali din redacții s-au obișnuit să preia mecanic temele zilei, de la unii la alții. Doar rareori intră pe teritorii care exced acest perimetru. În al doilea rând, resursele. În acest moment, mai toate mass-media sunt pe pierdere, unele cu șanse infime de supraviețuire, chiar pe termen mediu. Practic, numeroasele canale media de la noi sunt finanțate din surse externe care acoperă deficitul operațional, adesea semnificativ. De aici, două consecințe: agenda lor editorială este inerent captivă, fiind influențată, într-o măsură mai mică sau mai mare, de interesele celor care le finanțează (sponsori sau patroni), iar în cazul televiziunilor de știri, recurgerea cvasi-exclusivă la o suită de talk show-uri (de departe cea mai ieftină formulă de a umple timpul de emisie). Știrile, ca să nu mai vorbim de investigații, costă. Așa că sunt reduse la minimum posibil. De altfel, supraviețuirea jurnalismului e o temă importantă, nu doar la noi, aproape iresponsabil ignorată.
Pe de altă parte, e vizibil deficitul de profesionalism. Să discuți despre maidanezi, despre proteste de stradă sau despre ce au mai zis Ponta, Antonescu sau Băsescu unul despre altul nu cere un mare know how. De altfel, vezi invitați de serviciu care se plimbă seară de seară prin două-trei studiouri de televiziune, sărind nonșalant de la scandalurile mondene la eutanasierea câinilor și cianuri. Ca să abordezi serios criza din zona euro, tensiunile din Orientul Mijlociu, chestiuni legate de securitatea energetică, politicile publice din sănătate sau educație e evident mult mai complicat. Așa că astfel de teme apar doar sporadic, iar discuțiile sunt de cele mai multe ori superficiale. Mai ales că, de regulă, ele sunt comentate de politicieni care funcționează pe pilot automat cu mesaje prefabricate, primite de la echipele de comunicare de la partid.
În acest context, cu resurse la limită și sub presiunea rating-urilor, s-a formalizat un fel de tip de moderator macho, care e mai puțin preocupat să întrebe (asta ar fi în esență jurnalismul), ci să acuze, să urechească, să dea sentințe. Dacă te uiți comparativ la un talk show precum HardTalk de la BBC, unde întrebări dintre cele mai incomode sunt adresate cu maximă politețe, nu poți să nu constați că trăim în lumi profund diferite din acest punct de vedere. Dincolo de resurse și chiar de profesionalism, e evidentă o diferență majoră de atitudine, care are la bază un set de valori diferit.
Iar asta e valabil și în cazul protestatarilor din Piața Universității. Dacă exasperarea lor față de situația din România, în particular față de clasa politică, e legitimă și de înțeles, intoleranța agresivă față de toți cei cu vederi mai nuanțate sau uneori chiar contrare e inacceptabilă. E de presupus că, așa cum nici ei nu sunt vânduți lui Soros (o prostie care ne readuce în minte toate bazaconiile debitate față de același personaj de revista România Mare la începutul anilor ‘90), nici ceilalți nu sunt neapărat cumpărați de RMGC sau de cine știe ce alte interese obscure. Lumea reală nu poate fi privită exclusiv în alb sau negru. Iată un exemplu, dacă tot ecologia e la modă. Ultimul raport redactat de o comisie ONU de experți în materie de schimbări climatice (IPCC) constată că, în prezent, singurele soluții viabile de a limita masiv emisiile de carbon sunt recurgerea la energia nucleară și la gaze (în loc de cărbune), soluții adoptate în principal de Franța și Suedia, dar pe care ecologiștii radicali le resping, de asemenea. Impactul global al acestora a fost de 36 de ori mai mare decât cel al energiilor neconvenționale (solare, eoliene).
Dacă vrem să vorbim serios, trebuie o schimbare radicală de abordare. În caz contrar, vom avea parte de aceeași perpetuă hărmălaie publică paralizantă. //
