De același autor
În ciuda opoziției inițiale a Poloniei și Greciei, abandonată abia în ultimul moment, liderii europeni au reușit să salveze caracterul festiv al reuniunii care marca aniversarea a 60 de ani de la crearea unei uniuni vamale, precursoarea Uniunii Europene de astăzi, punându-și semnătura pe un document comun de 800 de cuvinte, intitulat Declarația de la Roma. Reuniunea a avut loc în somptuoasa sală de marmură a Palatului Campidoglio din capitala Italiei, aceeași unde Belgia, Luxemburgul, Olanda, Franța, Germania și Italia parafaseră, pe 25 martie 1957, Tratatul de la Roma. Motivul tensiunilor care au precedat evenimentul era intenția de a stipula în documentul cu pricina ideea unei așa-numite „Europe cu două viteze“ care să separe membrii UE în două cercuri concentrice: un nucleu dur, format din membrii fondatori și din cei care s-au alăturat proiectului comunitar în faza imediat următoare, și o periferie.
Ceea ce s-a și întâmplat, chiar dacă formularea în cauză este cosmetizată pentru a proteja sensibilitățile și a da iluzia păstrării unității: „Vom acționa împreună, într-un ritm diferit și cu intensități diferite acolo unde este necesar, dar mișcându-ne în aceeași direcție“. Acest tip de limbaj edulcorat a permis unor țări care în mod clar nu au cum să prindă „nucleul dur“ să pedaleze în reacțiile lor oficiale pe mesajul liniștitor de unitate. Așa a făcut la București și Ana Birchall, ministrul delegat pentru Afaceri Europene, care într-un comunicat de presă vorbește despre „unitatea continentului european“ și despre „acțiunile comune“ la nivelul UE. În realitate, țările care vor fi foarte probabil afectate de acest nou curs al proiectului european, în principal cele din Est, nu au avut de ales. Decizia în această privință fusese deja luată. Cele cinci scenarii avansate de Jean-Claude Juncker și perspectiva unor dezbateri aprinse pe această temă nu au fost decât niște simple exerciții de relații publice. Se știa foarte clar de la început care va fi opțiunea aleasă. Și, ca să nu existe niciun dubiu, cu doar câteva zile înainte de reuniunea de la Roma, a avut loc o întâlnire separată, la Versailles, cu participarea primelor patru puteri de pe continent, Germania, Franța, Spania și Italia, care și-au declarat sprijinul pentru o Europă cu două viteze.
În fapt, ideea unei Uniuni cu două viteze este departe de a fi una nouă. A fost vehiculată în repetate rânduri în ultimii zeci de ani ca o formulă de a împăca două viziuni majore contradictorii în privința evoluției UE: o structură federală integrată, un fel de Statele Unite ale Europei, versus un spațiu european de cooperare pe diferite domenii, în principal economic, în esență o platformă interguvernamentală. Aceeași discuție a avut loc și în perioada în care se dezbătea cum se va raporta UE la țările din Estul continentului. O opțiune era adâncirea integrării celor 15 state existente. Cealaltă era extinderea cu încă 12 membri, inclusiv România. A avut câștig de cauză a doua soluție.
Destul de repede, partea occidentală din Uniune a regretat alegerea făcută. Menținerea MCV pentru România și Bulgaria, ca și excluderea unor state din Spațiul Schengen, nu a avut la bază doar considerente bazate pe valori și dragostea pentru „statul de drept“, ci și ideea de a crea o anumită diferențiere de statut în interiorul Uniunii. Cu două săptămâni în urmă, François Hollande, care nu mai are niciun fel de mize politice personale, a exprimat, într-un interviu pentru Le Monde, ceea ce alți vest-europeni se feresc să spună deschis din rațiuni diplomatice: „primirea țărilor din Europa de Est în rândurile UE a fost o mare greșeală“. În opinia sa, era suficient un fel de statut de asociere, ceea ce le conferea acestora anumite facilități, fără a le acorda și statutul de membru deplin cu drept de vot. Ei bine, suntem în situația în care se încearcă îndreptarea, cel puțin în parte, a acestei „greșeli“.
Însă falia Est-Vest nu este singura la nivelul Uniunii. Există una și între Nordul mai prosper și mai eficient și țările mai sărace din Sudul continentului. Pe 20 martie, Jeroen Dijsselbloem, ministrul olandez de Finanțe și președintele Eurogroup, spunea, într-un interviu pentru cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung, legat de sprijinul acordat celor din Sud: „Nu poți să-ți cheltuiești banii pe șnapsuri și femei și să vii după aceea să ceri sprijin financiar“. Declarația a provocat imediat valuri enorme, însă ea exprimă destul de plastic percepția dominantă existentă în zona prosperă a UE față de Sudul mai sărac.
Cum va fi afectată România de această schimbare semnificativă de direcție? Dacă până acum eram undeva la coada clasamentului, dar jucam totuși în prima divizie, vom fi în situația de a retrograda în liga a doua. Impactul nu va fi dramatic la început, dar se va simți pe parcurs, pe măsură ce vor fi tot mai vizibile diferențierile. De la maniera în care vor fi repartizate resursele (de exemplu, se poate merge pe ideea de a face alocarea acestora separat pentru cele două nuclee) până la accesul diferențiat la mecanismele de luare a deciziilor. Dar, în principal, va fi important impactul simbolic și tendințele care, între altele, la limită, prin decuplarea previzibilă a Europei de America, ne pot crea probleme serioase în sfera securității într-o regiune, Balcanii, în care influența Rusiei este în creștere semnificativă.